Luna se depărtează de tine aproape cât îți cresc unghiile

Cum știm că pleacă acum?

Trei misiuni Apollo și cele două vehicule sovietice Lunohod au lăsat pe Lună oglinzi speciale: grupuri de retroreflectoare cu colț de cub, care întorc lumina exact pe drumul pe care a venit. Observatoare de pe Pământ trimit spre ele impulsuri laser scurte și cronometrează drumul dus-întors.

La distanța medie, lumina face drumul în 2,56 secunde. Între punctul cel mai apropiat și cel mai îndepărtat al orbitei, între 2,38 și 2,71 secunde. Cel mai nou reflector a ajuns pe Lună în martie 2025, la bordul modulului de aterizare Blue Ghost al companiei Firefly, iar prima lui măsurătoare a dat 358.727,670 km, cu o incertitudine statistică de 0,8 mm.

Din decenii de astfel de măsurători rezultă că distanța medie crește cu 38,30 ± 0,08 milimetri pe an. Soluția separată a echipei JPL dă 38,08 ± 0,04 și avertizează că trecerea de la datele brute la acest ritm poate ascunde o eroare de până la 0,5%, adică vreo 0,2 milimetri pe an. Deci nu e loc de îndoieli mari, dar nici de zecimale în plus.

Mișcarea nu e uniformă. Punctul cel mai apropiat al orbitei se depărtează cu 30,4 mm pe an, cel mai îndepărtat cu 46,2 mm pe an: orbita se lungește.

Pământul se învârte mai repede decât se rotește Luna în jurul lui. Umflătura de maree pe care o ridică Luna în oceane este purtată înainte de rotația Pământului, așa că trage Luna în direcția în care ea se mișcă. Luna câștigă energie orbitală și urcă pe o orbită mai largă, iar Pământul se învârte tot mai încet. Într-o imagine simplificată, un singur efect, principala maree lunară, dă 81% din depărtarea măsurată.

Cum știm că a fost mai aproape?

Nimeni n-a măsurat Luna în urmă cu 400 de milioane de ani. Dar unele animale și unele sedimente au ținut un calendar. Un coral fosil bine păstrat poate avea câte o linie de creștere pentru fiecare zi, așa că un an înseamnă un set de linii. Nămolul mareelor înregistrează ciclul de două săptămâni al mareelor. Numeri liniile și afli câte zile avea anul.

Mai departe în timp, valorile se deduc din ciclurile Milanković păstrate în roci. Într-o formațiune de fier rubanat din Australia, veche de 2,46 miliarde de ani, Lantink și colegii estimează distanța până la Lună la 321.800 ± 6.500 km și lungimea zilei la 16,9 ± 0,2 ore. Iar Huang și colegii arată că lungimea zilei nu a crescut lin: între 650 și 280 de milioane de ani în urmă a crescut în trepte, cu o pauză între 500 și 350 de milioane, în total cu circa 2,2 ore.

De ce nu putem da ceasul înapoi cu o linie dreaptă?

Cele mai la îndemână două calcule dau rezultate imposibile.

Ritm constant. Dacă Luna s-ar fi depărtat mereu cu 3,83 cm pe an, ar fi nevoie de circa 10 miliarde de ani ca să treacă de la zero la distanța de azi. Nici acum 4,43 miliarde de ani, vârsta Lunii, nu ar fi fost mai aproape de 215.000 km. Or, modelele formării ei o pun mult mai aproape de Pământ.

Frecare constantă. Într-un model simplu care păstrează la nivelul de azi puterea cu care mareele frânează sistemul, forța ar crește pe măsură ce Luna se apropie, iar Luna ar fi atins Pământul acum aproximativ 1,5 miliarde de ani. Dar Luna are circa 4,4 miliarde de ani (4,425 ± 0,025).

Ieșirea e un model în care oceanele au forme și rezonanțe care se schimbă odată cu continentele. Ritmul de azi pare neobișnuit de mare. Williams a găsit că, în medie, de la formarea rocilor din Elatina (circa 620 de milioane de ani, în datarea lui) a fost de doar 57% din cel de acum. Curba de mai sus, publicată de Farhat și colegii în 2022, are salturi bruște la rezonanțe, tocmai fiindcă ritmul se schimbă. Ea este ajustată doar după ritmul de azi și după vârsta Lunii, nu după fosile.

Curba e un model. Alt model publicat, al lui Daher și colegii din 2021, pune Luna la 44,0–49,6 raze terestre acum 4,5 miliarde de ani, mult mai departe decât cere formarea ei. Tocmai de aceea numerele de mai jos poartă mereu o etichetă: măsurat, numărat sau calculat.

Când va fi ultima eclipsă totală de Soare?

Acum, Luna și Soarele arată aproape la fel de mari pe cer. Luna măsoară între 33,5′ la cel mai apropiat punct și 29,4′ la cel mai îndepărtat, Soarele între 31,45′ și 32,5′. De aceea se văd ambele feluri de eclipse: în catalogul NASA pentru anii 2000 î.Hr.–3000 d.Hr., din eclipsele centrale 51,4% sunt inelare, 41,2% totale și 7,4% hibride. Inelarele sunt deja mai multe decât cele totale.

Fiecare an mai adaugă puțin. Ca să dispară ultima eclipsă totală, distanța minimă a Lunii trebuie să crească față de azi cu încă 23.500 km, socotită de la centrul Pământului, sau cu 29.800 km, măsurată din punctul de pe Pământ aflat chiar sub Lună. Alege un ritm: cât presupui, atât timp e nevoie.

Estimările publicate diferă din același motiv. Meeus, citat de revista Eos, estimează că primele eclipse totale dispar peste circa 620 de milioane de ani și ultima peste circa 1,2 miliarde, plecând de la aceeași distanță de circa 23.000 km. Alege media lui Williams de la Elatina încoace și aceeași geometrie dă între 1,1 și 1,4 miliarde. Soarele crește și el: în modelul standard, e cu 4,7% mai larg peste 1,2 miliarde de ani, ceea ce aduce data mai devreme. Rezultatul arată ambele cazuri. Ritmul nu rămâne constant un miliard de ani, așa că rezultatele sunt calcule pe ipoteze, nu prognoze.

Nimeni nu va observa schimbarea. Cu 3,83 cm pe an, într-un secol Luna se depărtează cu 3,8 metri.

Ce se spune și ce rezistă