Certificatul medical constatator al decesului · SIIEASC · Registrul RO-STEMI, 1997–2009
Ora pe care o pierde statul
Un medic scrie ora decesului de mână, pe certificat, de fiecare dată. Ora nu ajunge nici în actul pe care îl primește familia, darămite într-o statistică.
În România, un act medical obligă medicul care constată moartea unei persoane să scrie, alături de an, lună și zi, ora exactă a decesului. Actul acesta există de zeci de ani, iar statul tocmai a digitizat integral un secol întreg de morți, din 1921 încoace. Nimeni n-a publicat vreodată ce spune ora aceea, la scara unei țări întregi. Pagina de față arată pe ce treaptă a lanțului birocratic dispare cifra și ce se știe, în loc de ea, despre ceasul la care oamenii mor.
Verificat direct din formulare și rapoarte oficiale la 2 august 2026.
8–12 · RO-STEMI, 1997–2009
Medicul scrie ora, de mână, de fiecare dată
Certificatul medical constatator al decesului, CMCD pe scurt, e primul document oficial din lanțul morții unui om. Are un câmp pentru oră.
Un începe cu examinarea externă a trupului și constatarea semnelor morții reale. Medicul completează apoi formularul: numele, codul numeric personal, sexul, data nașterii, domiciliul, apoi data decesului, an, lună, zi, ora. Ora e acolo, pe hârtie, lângă zi, de fiecare dată când moare cineva în România.
Nu contează unde s-a întâmplat. Dacă persoana moare în spital, certificatul revine medicului anatomopatolog, după autopsie, sau medicului curant, dacă familia obține scutire de autopsie. Dacă moare acasă, îl completează medicul de familie sau, dacă acesta nu e disponibil, medicul de pe ambulanță. Traseul se schimbă de la caz la caz. Câmpul rămâne același.
anul ...... luna .......... ziua ...... ora ..........
Reprodus din structura standard a formularului, cu spațiile de completat lăsate goale.
Sursă: Certificat medical constatator al decesului (model de lucru)
Trei pași mai încolo, ora nu mai există
De la mâna medicului până la actul pe care îl ține familia în mână trec, de obicei, câteva zile. Ora nu supraviețuiește nici măcar atât.
Certificatul de deces, actul de stare civilă emis prin , sistemul care a înlocuit registrele de hârtie ale primăriilor, are o secțiune „Data decesului” cu trei căsuțe: an, lună, zi. Atât. Modelul oficial, publicat de Ministerul Afacerilor Interne, e tipărit trilingv, română, franceză, engleză, ca să fie recunoscut și în afara țării. În niciuna dintre cele trei limbi nu apare o rubrică de oră.
Ofițerul de stare civilă transcrie din CMCD ce are nevoie ca să completeze actul, iar ora rămâne pe hârtia medicului, nefolosită. De acolo pornește și , documentul pe care direcția de sănătate publică a județului îl codifică medical și îl trimite mai departe Institutului Național de Statistică. N-am reușit să văd direct formularul acelui buletin. N-a fost nevoie: dacă ora nu mai există în actul oficial de care depinde tot ce urmează, n-are de unde să reapară trei pași mai târziu.
Traseul unei ore, de la certificat la statistică
- CMCD Medicul care constată decesul Scrie ora, de mână, în câmpul de pe formular, imediat după an, lună și zi. Ora există
- Certificatul de deces Ofițerul de stare civilă, prin SIIEASC Actul pe care îl primește familia. Modelul oficial are doar an, lună, zi pentru data decesului. Ora dispare aici
- BSD Ofițerul de stare civilă și direcția de sănătate publică Buletinul care pleacă mai departe spre INS. Pornește de la un act care deja nu mai are ora. Formular neverificat direct; ora n-are de unde să mai vină
- INS Institutul Național de Statistică Agregă la nivel de lună, județ, cauză, vârstă, sex. Nicio publicație nu conține o oră
- Tempo-Online Publicul Ce ajunge, în cele din urmă, la oricine caută cifrele. Câmpul n-a existat niciodată aici
Ce publică Institutul Național de Statistică, prin Tempo-Online și prin rapoartele anuale „Evenimente demografice”, confirmă asta din direcția cealaltă. Cea mai fină granularitate e luna: câte decese, în ce județ, din ce cauză codificată, la ce vârstă, la ce sex. Nicio publicație a INS, verificată direct, nu conține o oră.
Sursă: Ministerul Afacerilor Interne · Institutul Național de Statistică
Statul a digitizat un secol de morți, cu absența orei incluse
SIIEASC nu e un proiect mic.
Sistemul Informatic Integrat pentru Emiterea Actelor de Stare Civilă a digitizat actele de naștere, căsătorie, divorț și deces emise în România între 1 ianuarie 1921 și 31 decembrie 2020. Aproape un secol întreg, într-o singură bază de date, operațională la nivel național. E genul de infrastructură care ar fi putut răspunde la orice întrebare despre tiparele mortalității românești, dacă întrebarea aceea ar fi fost pusă la momentul construcției sistemului.
N-a fost pusă. Sistemul digitizează exact ce conțin actele pe care le înlocuiește, iar actele, așa cum arată modelul oficial, n-au avut niciodată o rubrică de oră. SIIEASC n-a pierdut nimic pe drum. A digitizat, cu fidelitate, o absență care exista deja pe hârtie, cu decenii înainte ca cineva să se gândească la un sistem informatic.
Sursă: Ministerul Afacerilor Interne · Direcția Generală pentru Evidența Persoanelor
RO-STEMI, singurul ceas românesc care există
Nu ora morții. Ora la care a început infarctul. Dar e ceva.
Între 1997 și 2009, Societatea Română de Cardiologie a strâns, de la spitale din toată țara, datele a 19.510 pacienți internați cu infarct miocardic acut cu supradenivelare de segment ST, pe scurt, forma cea mai severă. La 11.743 dintre ei, medicii au reușit să înregistreze exact ora la care a apărut durerea toracică, momentul de debut al infarctului. E singurul registru național românesc în care ora unui eveniment cardiac major a fost, cu adevărat, numărată.
Distribuția nu e uniformă. Aproape un sfert dintre debuturi, 23,73%, cad în cele patru ore dintre 8 și 12 dimineața, semnificativ mai mult decât în oricare alt interval de patru ore din zi. Cel mai puțin probabil moment e noaptea târzie și dimineața devreme, între 20 și 4, cu puțin peste 15% din cazuri în fiecare din cele două intervale.
Ora de debut a infarctului la 11.743 pacienți RO-STEMI
Ora de internare la spital arată altceva, pentru că depinde de traficul din oraș și de programul urgențelor, nu doar de biologie: vârful se mută spre după-amiază, între 12 și 16. Iar ce lipsește din tabele e legătura dintre ora de debut și cine a supraviețuit. Mortalitatea intraspitalicească globală a registrului a fost 11,79%, coborând de la 13,21% în 2004 la 8,39% în 2009, dar raportul nu o încrucișează cu ora, așa că nu se poate spune dacă un infarct de la ora patru dimineața a fost, în România, mai des fatal decât unul de la prânz.
E ora unui simptom, la pacienți care au ajuns la spital, între 1997 și 2009. Nu e ora morții și nu e a toată populația. E, totuși, singura oră românească pe care cineva s-a obosit s-o numere.
Unde România tace, alte țări au vorbit
Ritmul circadian al morții subite nu e o ipoteză românească. E un fapt consacrat în alte sisteme de sănătate, cu alte date.
Cardiologii cunosc de zeci de ani, încă din studiul american Framingham, un tipar clar: moartea subită cardiacă are un vârf dimineața, în primele ore după trezire. Explicația e fiziologică, nu misterioasă. La trezire, tensiunea arterială urcă brusc, glandele suprarenale eliberează cortizol, iar sistemul nervos simpatic se activează dintr-odată, după orele de repaus ale nopții. Pentru o inimă deja fragilă, tranziția aceea e un test.
Cel mai recent și mai amplu studiu al momentului din zi în care survine stopul cardiac vine din Statele Unite, din registrul CARES, care a inclus 874.415 adulți cu stop cardiac în afara spitalului între 2013 și 2024, într-un articol publicat în JAMA Network Open. Stopurile petrecute între 23:00 și 06:59 au avut șanse ajustate cu 16% mai mici de a se termina cu un rezultat neurologic favorabil decât cele de peste zi, șanse cu 14% mai mici de revenire susținută a circulației și, dintre cei la care pulsul a revenit, șanse cu 7% mai mici de supraviețuire. Timpul median de răspuns al ambulanței a fost mai lung noaptea, 7 minute față de 6,2 ziua, dar a explicat doar 12,6% din diferență. Dezavantajul nocturn a rămas constant în toți cei doisprezece ani analizați.
SUA, registrul CARES, 2013–2024: șansele, ziua față de noapte
Revenirea pulsului
Supraviețuire fără afectare neurologică severă
Supraviețuire până la externare
Nimic din asta nu e o măsurătoare românească. E contextul în care ar trebui citit vidul din secțiunile de mai sus: nu pentru că lumea n-are cum să știe ora la care oamenii mor, ci pentru că alte sisteme au ales s-o măsoare, iar al nostru n-a ajuns până acolo.
Sursă: JAMA Network Open
Ce ar fi nevoie ca să știm
- De ce n-a ajuns niciodată ora pe actul de stare civilă?Pentru că formularul standardizat, moștenit din perioada de dinainte de digitizare, n-a inclus-o niciodată. SIIEASC a digitizat structura veche, n-a redesenat-o.
- Ar putea Institutul Național de Statistică să publice o distribuție orară a deceselor?Nu din actele de stare civilă, așa cum sunt construite azi. Ar fi nevoie fie de o rubrică nouă pe certificatul de deces, fie de o legătură directă, la nivel de sistem, cu ora deja scrisă pe CMCD, care există, la fiecare medic, de fiecare dată.
- Ce s-ar afla, dacă ar exista cifra?Probabil ceva apropiat de ce arată RO-STEMI și literatura internațională: un vârf dimineața, o vale noaptea. Dar „probabil” e tot ce se poate spune fără cifra reală, iar pagina asta există ca să arate exact unde s-a rătăcit.
Până atunci, singurul ceas cert e cel de pe certificatul pe care îl scrie medicul, în camera în care a murit cineva, și pe care nimeni, niciodată, nu-l mai citește după aceea.