Antropologie · o carte din 1892, citită ca itinerar
Familia așterne o pânză pe prag, pe poartă și pe pârâu. Sicriul trece, pânza se ridică și se dă de pomană. În 1892, Simion Florea Marian a așezat înmormântarea românească pe 36 de capitole: trupul stă în casă trei zile, sufletul trece vămile văzduhului, oasele se spală la trei, cinci sau șapte ani.
Simion Florea Marian era preot și profesor la Suceava. În octombrie 1892 a încheiat, pentru Academie, o carte de 593 de pagini despre ce se face când moare cineva. Titlul, Înmormântarea la români. Studiu etnograficu, anunță un studiu. Cuprinsul începe cu semnele morții și se oprește la județul de apoi. Între ele stau scăldarea, toiagul, bradul, bocirea, pânza de pe prag, slobodirea apei, desgroparea oaselor.
Marian scrie datini. Grupează materialul în ordinea în care se întâmplă lucrurile. Citită așa, cartea e un itinerar. Mortul e gătit de drum. Fiecare obiect din casă, de pe uliță și de la groapă are o treabă pe acel drum.
Cuprinsul tipărit numără 36 de capitole. Un adaos adună bocete și o înmormântare din părțile Oravițelului. Cifrele din pagină urmează acest traseu.
Înainte să iasă din casă, mortul primește unelte. Fiecare ține o treaptă a călătoriei.
O lumină de ceară măsurată pe lungimea trupului, apoi încolăcită. Cât stă mortul neîngropat, arde păcatele. Pe cealaltă lume, scrie Marian, mortul se reazemă pe ea „când trece peste puntea raiului”. În Transilvania i se spune privighitoare sau lumină de stat; în Țara Românească, stea.
Când omul „trage de moarte”, i se pune în mână sau i se ține la cap o lumânare de ceară galbenă. Nu e bine să o țină o rudă de-aproape: acesteia îi e mai jale, și atunci bolnavul se chinuie mai mult. Se cheamă un vecin.
Grâu fiert, îndulcit cu miere, așezat în strachină cu o cruce de miez de nucă sau de stafide. Se duce la biserică și se împarte. E merinde.
Un crac verde din pom roditor, încărcat cu fructe, colăcei, hulubași de aluat. Merge cu cortegiul. Unde nu se pune la mormânt, se pune la comandare, masa de după groapă.
Un brad împodobit, așezat înaintea casei, ca semn că înăuntru zace un mort. Pentru fată mare sau fecior holtei, steagul și bradul lucrează împreună cu hainele de nuntă din capitolul despre îmbrăcare. Necăsătoritul e gătit și de nuntă, și de drum.
Capitolul XXII se numește „Podurile”. Drumul dintre casă și groapă e tăiat de praguri, porți, răspântii și ape. La fiecare, familia așterne o bucată de pânză de casă, cam de trei coți, un ștergar sau o năframă. Sicriul trece. Pânza se ridică și se dă de pomană, adesea cu un colac și o lumină.
Nemurile mai de aproape ale celui repausat, voind a-i înlesni cât se poate de mult trecerea și peste aceste râuri, le aștern în cale în decursul petrecerii sale de acasă și până la mormânt.
Puntea din sat e făcută din pânză dată mai departe. Lumea cealaltă se coase pe geografia acesteia. Așterneți pânza pe praguri, în ordinea cortegiului. La fiecare prag, sicriul trece și pânza se dă de pomană.
Așterneți pânza la următorul prag: cortegiul trece și pânza se ridică.
Marian pune prima punte pe pragul casei sau al tindei: locul pe care mortul îl trece ultima oară ca om al casei.
A doua punte stă lângă poarta ogrăzii. Dincolo de ea, mortul nu mai e al gospodăriei.
La răspântii și în crucile drumului se așterne pânză fiindcă acolo se despart căile. Sufletul are nevoie de o punte și acolo unde drumul se taie.
Pe lângă pânză, în Boian și Stupca se leagă câte un crucer în colțuri. În alte sate, o rudă aruncă un crucer în pârâu și altul înapoi, fără să se uite.
Puntea se așterne la intrarea în curtea bisericii și pe pragul ușii. Drumul celălalt trece prin locul unde se cântă prohodul.
Ultima punte din sat e portița cimitirului. După ce trece mortul, pânza, colacul și lumina se dau de pomană, iar sufletul își continuă drumul dincolo de groapă.
Așterneți pânza la următorul prag: cortegiul trece și pânza se ridică.
Trupul are un ceas scurt. Sufletul are mai multe, și nu cad pe aceleași zile de la un ținut la altul. Marian le notează pe toate, fără să le silească într-un calendar unic.
Ceasurile nu se adună. Șapte vămi cer șapte sâmbete; douăzeci și patru cer alt ritm; nouăzeci și nouă umplu șase săptămâni. Familia hrănește călătorul până crede că a ajuns. Durata e locală.
Între pământ și al treilea cer, diavolii căzuți în aer țin vamă. Opresc sufletele, le cântăresc faptele, țin registre pe file negre, cu litere albe. Câte vămi sunt, Marian spune că nimeni nu poate ști.
Cei mai mulți români însă sunt de părere că ar fi douăzeci și patru de vămi.
Fiecare vamă are numele unui păcat: a tâlharilor, a furtului, a uciderii, a beției, a desfrânării, a tutunului, a minciunii. Sufletul e cercetat mai aspru acolo unde a greșit mai mult. Toiagul, pânza, coliva și slujbele sunt plata de drum. Marian recunoaște izvorul scris: Viața sfântului Vasile cel Nou, cu vămile înșirate și zugrăvite „într-un fel de icoană”.
La trei ani de la moartea unui copil, la cinci de la a unui june și la șapte de la a unui om bătrân, scrie Marian, era datină să se desgroape mortul și să se prohodească din nou.
Cioclii scot oasele. Neamurile le spală cu apă până se fac albe, apoi cu vin. Le așază într-un coștei de pânză: picioarele în fund, trupul la mijloc, țeastă deasupra. Coșteiul stă o noapte în biserică, sub icoana Maicii Domnului, și a doua zi primește un prohod ca pentru un om de curând mort. Apoi oasele se duc iarăși la țintirim.
În 1892, Marian notează că datina mai trăiește „numai în unele comune din Moldova și Țara Românească”. O descrie ca pe capătul drumului: trupul a ajuns uscat, și abia atunci mortul poate fi așezat între ai lui.
Cincisprezece ani mai târziu, Robert Hertz avea să scrie, despre Dayakii din Borneo, că moartea se împlinește abia când putrezirea s-a sfârșit, și că a doua înmormântare trece mortul din izolarea cadavrului în societatea strămoșilor. Hertz n-a citat cartea lui Marian. Materialul românesc, strâns fără teoria lui, se așază pe aceeași schemă: un ceas pentru carne, un ceas pentru oase.
Death is consummated only when decomposition has ended: only then does the deceased cease to belong to this world so as to enter another life.
Pomană de după groapă hrănește un călător. Plicul de nuntă e un credit între vii. Gail Kligman a descris, în 1988, nunta mortului din Ieud. Marian o are deja, pe scurt, la îmbrăcare: necăsătoritul primește cămașa de mire. E o stație pe drum.
Marian s-a născut la Ilișești și a slujit la Suceava. Prefața mulțumește corespondenților care au completat lucrarea. Notele de subsol sunt o rețea de preoți, învățători, studenți de gimnaziu și femei dictând descântece: Vasile Turtureanu din Vicovu de Sus, Ionică al lui Iordachi Isac din Mahala, Măriuca Nistor din Mălini, Maria Ursac din Vatra Dornei, Romulus Sima din Orlat, Teodor Simon din Năsăud.
Greutatea cade pe Bucovina și pe Moldova de nord. Transilvania e prezentă, mai ales Năsăudul și Orlatul. Țara Românească și Banatul apar în capitole anume, slobodirea apei și prândișorul. Macedonia e citată prin Bolintineanu. Harta e harta corespondenților unui preot din Suceava. Materialul rămâne dens. Întrebarea care merită ținută: câte alte lucruri spuse despre „români” au aceeași geografie de scrisori.
Toate citatele din Marian urmează ediția din 1892. Diacriticele sunt aduse la forma actuală. Unde OCR-ul e rupt, nu citez și nu număr.
Textul integral al ediției Göbl, 1892, a fost luat de la Internet Archive, din exemplarul Harvard, și verificat pe cuprinsul tipărit de la sfârșitul cărții. Cele 36 de titluri de capitol și paginile lor sunt din acel cuprins. Cifrele din pagină, 3 zile, 24 de vămi, 3 / 5 / 7 ani, stau lângă capitolul și pagina din care vin.
„Cei mai mulți” pentru 24 de vămi e judecata lui Marian. Desgroparea, în 1892, mai era „numai în unele comune”. Numărul vămilor și lungimea pomenilor variază pe ținut; pagina le ține pe toate la vedere, fără medie.
Ortografia din 1892 e grea pentru OCR. Am recuperat structura cărții. Un crucer aruncat în pârâu e în text.
PDF-ul de pe Wikimedia Commons, din Dacoromanica, e același titlu din 1892. Hertz e citat pentru dubla înmormântare, descrisă de el pe material dayak. Alăturarea cu Marian e editorială.