1 noiembrie 1928, ora 17

Joi, pe 1 noiembrie 1928, la ora cinci după-amiază, profesorul Dragomir Hurmuzescu stă în fața microfonului din sediul Societății de Difuziune Radiotelefonică și deschide prima emisiune oficială a postului Radio România. Societatea se înființase în ianuarie, cu vreo șase-șapte ani întârziere față de alte țări; în cameră, un emițător mic, de 150 de wați, așteaptă pe frecvența de 736 kHz.

Cuvântul de deschidere e al președintelui Consiliului de Administrație: Hurmuzescu vorbește despre rolul radioului „pentru răspândirea culturii și pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă”. Anunțul — „Atenție! Aici Radio București” — e urmat de semnalul postului, un fragment din melodia populară „Lelița”.

Urmează un program muzical alcătuit ad-hoc de Mihail Jora, știri de presă, versuri citite cu glas tare, un buletin meteorologic și comentarii sportive. Totul se transmite în direct — altfel nici nu se putea pe atunci.

Drumul până la ora cinci începuse cu 27 de ani în urmă: în 1901, Hurmuzescu reproducea la Iași experiențele lui Marconi și Popov, iar la 4 noiembrie 1901 prezenta într-o conferință publică o stație de emisie și una de recepție. În 1921, prima emisiune experimentală de radiodifuziune legase postul de la Herăstrău de Școala Politehnică din București.

„De la 1 noiembrie aerul este liber și Bucureștii au intrat în concertul european. Respinse ani de zile, insistențele au reușit să spargă păretele din urechea statului.”

— Tudor Arghezi, după prima emisiune

Cu doi ani înainte, la Iași

În seara de 8 martie 1926, Mihail Sadoveanu asculta la profesorul Ion Simionescu, în Sărărie la Iași, un aparat de radiofonie: o soprană cânta actul al doilea din Faust, la Opera din Viena — „și noi o auzeam la Iași, în Sărărie”. A numit-o o seară „fără pereche” și a scris despre ea în articolul „Radiofonie”.

„Nu-i mașinăria gramofonului, nu sunt umbrele cinematografului — ci e vibrarea vieții, e contact direct cu omul, fratele meu din depărtare.”

— Mihail Sadoveanu, „Radiofonie”, 1926

După seara deschiderii, postul își face un program-cadru: emisiuni între 6.30–8.30, 12.00–15.00 și 18.00–23.00. Semnalul de identificare rămâne fragmentul din „Lelița”, completat de acordurile Imnului Regal și de cântatul cocoșului, iar programul e deschis de rugăciunea „Tatăl nostru”. Așa va suna Radio București până la rebeliunea din 21–23 ianuarie 1941.

Universitatea Radio

La 1 martie se inaugurează Universitatea Radio: conferințe în fiecare zi, între 19.00 și 20.00. Președintele Consiliului de Administrație, Dimitrie Gusti, cerea „o radiofonie națională, și nu una copiată ori împrumutată din alte țări”.

„O cutiuță pe care o deschizi și devii cetățean al universului.”

— Perpessicius, despre radio

„Un muzician care a muncit toată viața poate fi ascultat cu ajutorul radiodifuziunii de milioane de oameni.”

— George Enescu

Casa din Berthelot 60

În 1930 se construiesc primele studiouri din strada General Berthelot nr. 60, după planurile arhitectului Liviu Ciulei, cu consultarea lui G. M. Cantacuzino — documentat la Berlin și Londra. Un cablu fonic de 10 km leagă studioul de stația de la Băneasa. Statul deținea 60 de procente din capitalul de 50 de milioane de lei al Societății.

La 21 martie se transmite din studio prima operă — Bărbierul din Sevilla de Rossini; doi ani mai târziu se inaugurează Studioul Mare, actualul Studio 8, iar în 1932 are loc prima transmisiune a unui meci de fotbal, România–Iugoslavia.

În 1925, România număra 173 de abonați radiofonici — deși la București se puteau recepționa, cu aparate bune, posturi străine: Viena, Budapesta, Roma, Moscova, Zurich, Toulouse, Hamburg, Lemberg, Daventry, Paris, Breslau, Berlin, Königswusterhausen, Leipzig, Barcelona, Milano. Austria avea 160.000 de ascultători, Suedia peste 102.000; Germania ajunsese la un aparat pentru fiecare 80 de locuitori, Statele Unite la unul pentru 32.

Studiul scrie „17 posturi”, dar enumeră 16 nume; aici sunt cele 16.

Cea mai slabă creștere: 1933, de numai 3.000 de abonați. Cea mai bună: 1937 și 1938, de circa 56.000 pe an.

La sfârșitul deceniului, abia către 1% din populație deținea un aparat — față de 13,7% în Danemarca, 10,9% în Statele Unite, 10,3% în Anglia și 9,3% în Suedia, încă din 1932.

La 7 martie 1937, Radio Adevărul număra 162.766 de abonați și observa că, în Europa, un procent mai mic aveau doar Iugoslavia, Bulgaria, Grecia și Turcia.

În România anului 1934 existau 2 aparate la 100 de orășeni, dar numai 3 la 1.000 de săteni — iar sătenii cereau prin scrisori, mai ales prin învățători, sporirea programului sătesc.

Istoricul Eugen Denize vedea patru cauze ale creșterii lente: restricțiile legale (atenuate abia prin legea din 4 aprilie 1936), prețul aparatelor, contingentarea importurilor și folosirea aparatelor fără plata taxelor.

Ești în fața unui aparat cu lămpi, în 1928. Pe scală se înghesuie posturi străine, iar undeva, la 736 kHz, e Radio București. Potrivește acul de opt ori — fiecare alegere își spune povestea.