Lume rimează cu nume

I · Perechea

De trei sute douăzeci și una de ori

Am luat toate poeziile românești din Wikisource ai căror autori au intrat în domeniul public, de la Dosoftei până la poeții morți înainte de 1956, și le-am numărat rimele. Ies 5.794 de poezii, 79 de poeți, 233.276 de versuri și aproape 89.000 de rime, fiecare verificată în strofa ei: două versuri au rimat doar dacă terminațiile lor chiar se potrivesc, de la vocala accentuată încolo.

Perechea care iese cel mai des e lume / nume. Apare de 321 de ori, la Anton Pann și la Eminescu, la Bolintineanu și la Coșbuc, în balade, în rondeluri și în poezii de dragoste. Următoarele sunt tot atât de familiare: bine / mine, foc / loc, pământ / vânt. Le știi fără să le fi numărat vreodată, fiindcă le-ai auzit toată viața.

Cele mai folosite 16 perechi. Apasă pe oricare ca să vezi un vers în care chiar a fost folosită.

Nu e vorba de lene. O rimă foarte folosită e, aproape întotdeauna, o rimă pe care limba o oferă gratis: cuvinte scurte, vechi, care denumesc lucruri despre care poezia vorbește oricum. Interesant e altceva, și anume cât de puțin loc are limba română în locurile unde poeții se întorc cel mai des.

II · Filoanele

Cinci cuvinte pentru pământ

Fiecare rimă aparține unei familii de sunet: partea care se repetă, de la vocala accentuată până la capătul cuvântului. În corpus sunt 853 de astfel de familii, iar ele nu seamănă deloc între ele.

Familia -ânt e folosită de 1.061 de ori. Toată româna are, pentru ea, 28 de cuvinte care apar de mai multe ori la capăt de vers, iar primele cinci dintre ele, pământ, vânt, mormânt, cuvânt, sfânt, duc 78% din trafic. Cine scrie despre pământ în românește are, practic, patru variante de continuare, și toate patru sunt deja folosite de toată lumea.

Cea mai strâmtă familie din tot corpusul e însă -eu. Are opt cuvinte și e folosită de 336 de ori, iar meu, eu, greu, vreu și leu duc singure 96% din ea. Când un poet român ajunge la eu la capăt de vers, limba îi întinde șapte răspunsuri și atât.

Așezate una lângă alta, familiile se împart în două feluri clar diferite. Unele sunt largi: -ită, -ite, terminațiile de participiu, unde limba are sute de cuvinte și nicio pereche nu se repetă des, fiindcă nici nu e nevoie. Altele sunt înguste și adânci, bătătorite până la lustru.

Fiecare punct e o familie de rimă folosită de cel puțin 200 de ori. Cu cât e mai sus și mai la stânga, cu atât mai des se întorc poeții la mai puține cuvinte. Ambele axe sunt logaritmice.

Sus în stânga stă poezia pe care o recită toată lumea la serbare. Jos în dreapta stă restul limbii, care așteaptă.

III · Coada

Trei sferturi dintre rime se aud o singură dată

Ar fi ușor de crezut, după lista de mai sus, că poezia românească rimează în cerc. Numerele spun invers. Din 48.333 de perechi diferite, 37.655 apar exact o dată în tot corpusul: un singur poet, într-o singură strofă, și nimeni după el.

Cât din totalul rimelor acoperă cele mai folosite perechi. Primele o sută de perechi duc puțin peste o doisprezecime din tot, iar pentru jumătate din corpus e nevoie de aproape 8.000 de perechi diferite.

Primele 100 de perechi acoperă 8% din rime, iar primele 1.000 ajung la un sfert. Restul, adică trei sferturi din toată munca, se face cu perechi rare. Acolo stau lucrurile pentru care merită citită poezia veche.

Topîrceanu rimează colacii cu vârcolacii pentru că e Topîrceanu. Ilarie Voronca pune rațiune lângă migrațiune fiindcă îl amuză cum sună un cuvânt de birou într-un vers despre rândunici. Nici una dintre aceste perechi nu mai apare a doua oară în tot corpusul.

IV · Exploratorul

Ce au rimat poeții cu cuvântul tău

Scrie orice cuvânt românesc. Dacă vreun poet din corpus a terminat un vers cu el, primești tot ce i-a răspuns vreodată în rimă, cu versul cu tot. Nimic nu e generat: fiecare pereche a fost scrisă de cineva, într-o strofă anume.

Cel mai sociabil cuvânt din corpus e mare, cu care poeții au rimat 266 de cuvinte diferite. La celălalt capăt sunt miile de cuvinte care au fost rimate o singură dată, cu un singur partener, și așteaptă de atunci.

V · Poeții

Cine se sprijină pe rime gata făcute

Dacă știm care sunt rimele comune, putem întreba, pentru fiecare poet, cât de des le folosește. Măsura de mai jos arată ce parte din rimele unui poet se află printre cele mai bătute 300 de perechi ale corpusului, socotite de fiecare dată fără contribuția lui, ca să nu se măsoare singur. Sunt puși alături doar poeții născuți între 1840 și 1900, fiindcă altfel s-ar compara limbi diferite.

Partea din rimele fiecărui poet care se află printre cele mai folosite 300 de perechi ale corpusului. Poeți născuți între 1840 și 1900, cu cel puțin 400 de rime.

În capul listei stă Vlahuță, urmat îndeaproape de Duiliu Zamfirescu: aproape una din cinci rime a lor e o rimă pe care o folosește toată lumea. La celălalt capăt e George Ranetti, care a scris toată viața epigrame și parodii la revista Furnica, cu 6,3%. Îi desparte meseria: umorul se stinge în clipa în care publicul ghicește al doilea vers, așa că un poet comic e obligat să caute departe.

Eminescu iese pe la mijloc, cu 14%, sub Coșbuc și sub Goga. E un rezultat care merită privit fără grabă: cea mai mare parte din ce ține minte cititorul român din Eminescu stă în ce a făcut cu rime pe care le avea oricine la îndemână.

VI · Cum e făcut

Metoda, pe scurt

Textele vin din arhiva Wikisource în limba română, descărcată la 4 august 2026. Din ea au fost păstrate poeziile marcate cu autor și cu versuri, apoi doar autorii intrați în domeniul public: cei morți până în 1955 inclusiv, plus câțiva mai vechi cu date sigure de naștere. Traducerile au fost scoase, fiindcă rimele dintr-un Dante românesc sunt ale traducătorului, nu ale lui Dante.

Rima se citește din strofă, nu dintr-un dicționar. În fiecare strofă se compară capetele de vers aflate la cel mult patru rânduri distanță și se rețin doar perechile care se aleg reciproc, adică acelea pentru care nu există în strofă o potrivire mai bună. Două cuvinte rimează dacă partea de la vocala accentuată încolo e identică, iar accentul e estimat cu regulile obișnuite ale limbii: cuvintele terminate în consoană poartă accentul pe ultima vocală, cele terminate în e, ă sau u îl poartă cu o silabă mai devreme. În diftongii urcători accentul cade pe al doilea element, motiv pentru care ceas răspunde lui rămas, iar moarte lui parte.

Ortografia veche a fost adusă la zi înainte de numărătoare, ca pămînt și pământ să nu fie două cuvinte, iar versurile cărora poetul le-a mâncat un î la început au fost întregite, ca -nchine să se întoarcă la închine. Paginile transcrise fără diacritice au fost lăsate deoparte.

Metoda are o limită pe care o cunoaște: rimele care se sprijină pe o singură vocală, ca a cânta cu a pleca, intră în socoteală doar când cuvintele mai împart și consoana dinainte, altfel n-ar mai fi nicio deosebire între o rimă și o coincidență. Iar cuvintele accentuate pe antepenultima silabă și terminate în consoană, puține la număr, pot produce câte o pereche falsă. Dintr-un eșantion de șaizeci de perechi luate la întâmplare și verificate una câte una, toate șaizeci erau rime adevărate.

Textele sunt sub licența Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0, ca tot Wikisource.

Marius Comper · 17 august 2026

↑ înapoi sus