Valea Bistriței · ce-a fost aici
Sub luciul pe care-l vezi de pe coronament zac vetrele a 16 sate înecate, din cele 23 strămutate: ulițe, biserici, cimitire și drumul plutelor. Peste 18.000 de oameni au fost nevoiți să-și mute gospodăriile din calea apelor. Dă timpul înapoi: lacul se golește, valea se întoarce, iar la capăt cobori cu pluta pe Bistrița pierdută și îți cauți satul.
Derulează: mergi înapoi, spre 1 iulie 1960.
La 1 iulie 1960, în prezența lui Dimitrie Leonida — autorul proiectului de diplomă din 1908 pentru o uzină la Stejaru, mult depășit de lucrarea finală — s-a închis ultima poartă, iar lacul s-a „născut" oficial. La cota normală de 509 metri, lacul avea să aibă 35 de kilometri, 3.260 de hectare și un volum maxim de 1.250 de milioane de metri cubi. Strămutarea forțată a celor 22 de sate ținuse toată decada 1950–1960 — unii n-au plecat decât când au văzut apa aproape de casă; morții din două cimitire fuseseră mutați pe Dealul Chirițenilor, pe drumul numit mai târziu Drumul Morților. Rămăseseră însă sub lac, cum avea să spună învățătorul din Hangu, morminte de care nu mai știa nimeni.
În octombrie același an pornea prima turbină, de 27,5 MW, din cele șase ale uzinei de 210 MW. Lucrările s-au încheiat în 1961, cu un baraj de 127 de metri — cel mai înalt baraj de greutate de pe râurile interioare ale țării.
Golirea
Înainte să vină apa, valea s-a golit de oameni. 22 de sate au fost strămutate parțial sau total; 14 sate și localități au fost desființate prin decretul din 27 august 1960 (în vigoare din 15 septembrie) — 9 dintre vetrele din vale: Poiana Teiului, Lețești, Răpciuni, Fârțigi, Hangu, Gura Hangului, Poenari, Cârnu și Poiana Cârnului.
Biserica de lemn Sfinții Voievozi din Răpciuni, din 1773, a fost salvată în 1958 și dusă la Muzeul Satului din București. Biserica din Izvoru Alb, începută în 1897, a fost cărată în satul nou și refăcută în 1962. Biserica de beton de la Gura Hangului, începută în 1922 și zidită cu șine de cale ferată în betonul armat — unul dintre motivele pentru care, se spune, nu putea fi demontată ca celelalte — a fost dinamitată la 22 mai 1959. Oamenii s-au refugiat pe dealuri și și-au făcut alte case și gospodării.
Șantierul
Lucrările au început în noiembrie 1950, odată cu Planul de electrificare a țării. Între Gicovanu și Obcina Horștei a crescut un zid de 435 de metri lungime și 127 de metri înălțime, din 1.652.000 de metri cubi de beton, în 30 de ploturi. Tunelul de 4.655 de metri a străpuns muntele Botoșanu ca să ducă apa la turbinele de la Stejaru.
Aici au muncit mii de deținuți — în primii ani, mai ales politici — alături de militari și brigadieri. Portalul județului vorbește de «sute de vieți omenești» pierdute; o explozie în tunel a ucis în jur de 30 de oameni. Costul: circa 1,7 miliarde de lei de atunci.
Valea
Înainte de baraj, pe aici curgea Bistrița în albia ei: 33,9 kilometri de râu de la Bicaz la coada lacului de azi, trasați de noi pe planurile de dinainte de baraj. De-a lungul ei, cele 23 de vetre: Cârnu și Poenari în chei, Secu și Izvoru Alb pe maluri, Buhalnița pe Bistricioara, Hangu și Fârțigi în meandre, Răpciuni, Lețești și Schit sub Ceahlău, Poiana Teiului și Poiana Largului la coadă, printre altele.
Casele desenate pe hartă sugerează aspectul unui cătun; harta nu este un releveu: așezarea satelor e de pe planuri, fiecare casă e desenată de noi. De pe planuri vin cursul râului și vetrele; adâncimile de azi peste ele sunt estimate din model (±3 metri pe cursul înecat).
Pluta
Bistrița era o importantă cale a plutăritului, spre porturile dunărene, iar cursul ei continuă prin Siret până la Dunăre. Coboară cu pluta prin satele care aveau să se înece: Poiana Teiului, Călugăreni, Lețești, Răpciuni, Gura Hangului — până la Hangu.
Călătoria e ilustrativă, nu la viteza plutelor de demult: n-am găsit o viteză măsurată pe care s-o punem pe ea, așa că pluta merge în ritmul derulării tale.
Azi
Azi, la cota normală de 509 metri, apa are 78 de metri peste Cârnu, 65 peste Poenari, 50 peste Buhalnița, 27 peste Hangu și 14 peste Răpciuni. 16 din cele 23 de vetre sunt sub ape; 6 au rămas pe dealuri — printre ele, fosta Audia, care din 1968 se cheamă Hangu, după satul înecat ai cărui oameni i-a primit — iar Poiana Teiului e la linia apei (0,8 metri — în marja de eroare a cozii de lac).
Satele noi stau pe versanți, deasupra celor vechi: caută-ți satul mai jos și vezi câți metri de apă sunt peste vatra lui.
Alege anul, apoi rotește valea cu mouse-ul sau cu degetul. Rotița, ciupitul cu două degete sau butoanele + și − măresc și micșorează.
Toate numerele vin din măsurătorile noastre pe planuri sau din sursele de mai jos; metoda și erorile sunt în secțiunea următoare.
| Măsura | Valoarea | Sursa |
|---|---|---|
| Râul de dinainte de baraj, Bicaz–coada lacului | 33,9 km | trasare proprie, netezită |
| Vetre de sat pe hartă | 23 | 21 Ciubotaru + Gura Hangului (decret) + Gura Largului (planuri) |
| Vetre sub ape la cota 509 | 16 din 23 | modelul văii |
| Apa peste Cârnu / Poenari / Buhalnița | 78 / 65 / 50 m | modelul văii |
| Apa peste Hangu / Răpciuni | 27 / 14 m | modelul văii |
| Oameni strămutați / gospodării | peste 18.000 / c. 2.300 | portalul Neamț |
| Barajul: înălțime / lungime coronament | 127 / 435 m | portalul Neamț |
| Lacul: lungime / suprafață / volum maxim | 35 km / 3.260 ha / 1.250 mil. mc | portalul Neamț |
Am pornit de la planurile directoare de tragere 1:20.000, ediții de dinainte de baraj, disponibile în format georeferențiat prin eHarta geo-spatial.org: pe ele, Bistrița e încă râu, cu sate, drumuri și poduri. Am trasat cursul de mână, în 61 de puncte, de la Bicaz până la coada lacului: 33,9 kilometri — trasarea netezește meandrele mici, de unde diferența față de cei 35 de kilometri ai lacului. Îmbinările foilor se abat pe alocuri cu circa 250 de metri; trasarea le netezește și regula noastră de verificare cere ca fiecare punct să se afle pe lacul de azi, la cel mult 200 de metri.
Deasupra apelor, terenul e modelul Copernicus GLO-30. Sub luciu, radarul nu vede decât apa (la noi, prinsă la 499 de metri), așa că fundul dinainte de baraj e modelat: albia urmărește cursul trasat, cu un profil în lung ale cărui repere sunt citite de pe planuri — 450 la Ruginești, 477 la Hangu, 508 la Poiana Teiului — ancorat la 420 de metri la baraj, deasupra fundului modelat de 412 metri — iar malurile urcă spre malurile de azi. E o reconstrucție, etichetată ca atare oriunde apare.
Cele 23 de vetre sunt așezate după numele de pe planuri, cu ±150 de metri eroare de trasare și georeferențiere, trase fiecare la vatra joasă de lângă râu (până la 360 m de eticheta de pe plan); 5 sunt aproximative (±300 m) și marcate. Adâncimea e cota normală de 509 metri minus fundul modelat lângă vatră (±3 metri pe cursul înecat). La coada lacului, unde râul era aproape de cotă, adâncimile sunt de un metru sau doi — o palmă de apă peste vatră.
Rețeș, unul dintre cele 22 de nume ale lui Ciubotaru, nu apare nici în decretul din 1960, nici pe planurile noastre: îl păstrăm în listă, fără punct pe hartă. Cele 23 de puncte sunt celelalte 21 de nume ale listei, plus Gura Hangului (din decret) și Gura Largului (de pe planuri). Viteza plutelor de demult n-am găsit-o măsurată nicăieri, așa că traseul plutei din poveste este doar ilustrativ. Anii exacți de tipar ai foilor de plan sunt neverificați — știm doar că sunt ediții de dinainte de baraj, fiindcă arată râul, nu lacul.
Corecție de traseu (3 octombrie 2026): prima trasare ducea râul, la baraj, pe valea pârâului Izvorul Muntelui; verificarea cu lacul din modelul de teren a prins greșeala și traseul trece acum prin cheile de la Cârnu.
Pagini pereche: Cheile Bicazului (defileul din aval).
22 de sate au fost strămutate parțial sau total, după Muzeul Satului; decretul din 27 august 1960 (în vigoare din 15 septembrie) a desființat 14 sate și localități — 9 dintre vetrele din vale: Poiana Teiului, Lețești, Răpciuni, Fârțigi, Hangu, Gura Hangului, Poenari, Cârnu și Poiana Cârnului.
Peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării, după portalul județului Neamț.
La cota normală de 509 metri, apa are 78 de metri peste Cârnu, 65 peste Poenari, 50 peste Buhalnița, 27 peste Hangu și 14 peste Răpciuni; la Poiana Teiului, la linia apei (fundul modelat la circa 508 metri, lângă cota de 509 metri).
La golirea tehnică, până la 434 de metri, ies din ape toate vetrele, afară de fundul de la Cârnu, care rămâne sub vreo 3 metri de apă.
La Muzeul Satului din București, unde a fost strămutată în 1958: biserica Sfinții Voievozi, datată 1773 după crestătura de pe ușă.
Pentru că ăsta e numele primit în 1968 de fosta Audia, unde fuseseră strămutați locuitorii vechiului Hangu; vatra veche zace sub 27 de metri de apă.