Studioul de sticlă, oprire cu oprire
Studioul A al lui Méliès, la Montreuil-sous-Bois, în forma pe care o avea în 1902, anul „Călătoriei în Lună”. Fiecare oprire spune ce se știe, de unde se știe și ce e doar o presupunere.
Cum se citește materialul (butonul „Ce se știe”)
- Găsitarătat de fotografii, de planul lui Méliès sau descris de el și de Noverre: hala, sticla mată și clară, stâlpii, fierăria, voletele, balconul, groapa, cămăruța aparatului, liniile de cretă
- Deduspotrivit din surse care se contrazic sau din forme de mai târziu: dimensiunile exacte, culisele laterale și podurile din 1902, compoziția decorului
- Presupusnicio sursă nu le arată: obiectele din culise, aparatul de filmat, mecanismul voletelor, copacii, grădina
1
La aparat, la 11 metri de scenă
Aparatul stă în cămăruța de sticlă lipită de capătul de sud al halei. În primul an stătea la 8 metri de scenă; în 1900 Méliès a deschis peretele din spatele lui și a adăugat această anexă, ca să-l poată trage înapoi la 11 metri. Cadrul s-a lărgit astfel de la 6 la 8 metri, după GRIMH, care urmează cercetările lui Malthête.
Aparatul nu se mișca: dacă un actor trebuia văzut mai de aproape, venea el spre aparat, ieșind din limitele cadrului trasate cu creta pe podea, până când capul îi atingea aproape marginea de sus a imaginii (Noverre, 1929).
Primele trei tablouri ale „Călătoriei în Lună” s-au filmat afară, în grădină; restul, aici. Învârte manivela și vezi încăperea așa cum o vedea pelicula din 1902.
2
Un atelier de fotograf, „în proporții gigantice”

Méliès l-a descris în două vorbe: „unirea atelierului fotografic (la scară uriașă) cu scena de teatru”. Atelierele fotografilor erau de obicei sere de sticlă pe acoperișul caselor.
Planul lui: un dreptunghi de vreo 13,5 pe 6,6 metri, cu stâlpi de lemn la fiecare doi metri, profile de fier în T pentru geamuri și un soclu de zidărie de jur împrejur. Tâmplarul a ridicat un schelet prea subțire, care se legăna la atingere; geamul și chitul acoperișului cântăreau, după socoteala antreprenorului de vopsitorie, 14.000 de kilograme. Méliès a dublat toți stâlpii cu fier și a schimbat fermele. Construcția a costat 70.000 de franci (Noverre, 1929).
Peretele din spatele scenei era orb. În rest, geamurile erau mate pe laturi și pe acoperiș, cu excepția a trei travee chiar în fața scenei, cu sticlă clară, pentru zilele cu soare prea slab. Lumina venea cel mai bine din fața scenei între ora 11 și ora 15. Alege ora și urmărește umbrele fierăriei pe podea.
Surse
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
- GRIMH, „Georges Méliès”: studioul A, cu Méliès, Pour vous, 1937, p. 11, Malthête 2014, pp. 147–148, planul lui Méliès și fotografiile datate
- Maurice Noverre, descrierea studioului din Le Nouvel Art Cinématographique, 1929, pp. 73–77, citată pe larg de Ciné-club de Caen
3
Umbrele fierăriei și voletele de pânză de calc
„Vara, când soarele bate prin geamuri pe decoruri, efectul ar fi dezastruos: umbrele fierăriei acoperișului s-ar vedea foarte apăsat pe pânzele din fund”, scria Méliès în 1907. Remediul: un rând de volete mobile, trase toate deodată cu sfori, „cât ai clipi”. Ramele lor erau îmbrăcate în pânză de calc, cea pe care desenau arhitecții; când erau închise, pânza cernea lumina ca sticla mată.
Unul dintre primele filme trase aici, prin martie 1897, are deja umbre estompate, sub niște perdele translucide pe care Méliès le-ar fi înlocuit apoi cu aceste rame, după relatarea lui Noverre (Malthête, citat de GRIMH). Cum se deschideau ramele nu se știe; aici alunecă pe șine și se strâng sub coamă și sub streașină.
Norii îl scoteau din minți: o scenă putea cere patru ore de filmare pentru două-patru minute pe ecran, iar baletul din „Faust”, de două minute și jumătate, s-a jucat opt zile la rând și a costat 3.200 de franci.
Surse
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
- GRIMH, „Georges Méliès”: studioul A, cu Méliès, Pour vous, 1937, p. 11, Malthête 2014, pp. 147–148, planul lui Méliès și fotografiile datate
4
Decoruri în gri, pentru un ochi orb la roșu
„Pictura se face exclusiv în grisaille, trecând prin toată gama de griuri dintre negrul pur și albul pur. Asta le face să semene cu niște decoruri funebre, de un efect foarte ciudat pentru cine le vede prima oară.” Motivul, tot la Méliès: „Decorurile în culori ies îngrozitor. Albastrul devine alb, roșurile și galbenurile devin negre, la fel și verdele.”
Pelicula de atunci era, se pare, sensibilă aproape numai la albastru. După aceeași logică, cerul de afară ar fi ieșit alb și grădina neagră, iar un decor pictat în culori își pierdea cu totul efectul. Pictorii lucrau deci ca pentru fundalurile fotografilor, cu trompe-l’œil îngrijit, pentru că aparatul „va reproduce fidel tot ce e prost făcut”.
Fundalul de aici, un peisaj lunar cu Pământul pe cer, e o reconstituire în spiritul tablourilor din 1902; pânzele adevărate s-au pierdut. Învârte manivela.
Surse
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
- Ediția critică a textului din 1907, cu paginația originală (Cinémathèque québécoise, 1982)
- Despre pelicula ortocromatică și cea obișnuită, sensibilă doar la albastru
5
Mahon, bronz, catifea roșie: negru intens

Méliès recomanda ca până și scaunele, mesele și sfeșnicele să fie făcute anume și vopsite în tonuri de gri. Motivul: copiile filmelor importante se colorau adesea de mână înainte de proiecție, iar obiectele adevărate, „dacă sunt de bronz, de mahon, din stofe roșii, galbene sau verzi, ar ieși de un negru intens, fără nicio transparență”. Pe un negru atât de dens nu se mai putea pune tonul translucid cerut la proiecție.
Machiajul urma aceeași lege: fără roșu pe obraji și pe buze, numai alb și negru.
În culisa din dreapta stau, unul lângă altul, un scaun de mahon și geamănul lui vopsit în gri, o urnă de bronz și una de ipsos, o draperie roșie, o mătase galbenă, o pânză verde. Obiectele sunt presupuse; regula e a lui Méliès. Învârte manivela.
6
Sub scenă, o groapă de trei metri
Scena nu era înălțată: era la nivelul podelei, iar marginea ei din față era doar o linie trasă pe podea. Curând după construcție, Méliès a săpat sub toată suprafața ei o groapă adâncă de 3 metri și a refăcut podeaua ca la un teatru de feerie, cu trape mari și mici, trape „mormânt” și platforme care ridicau actorii prin podea la apariții (Noverre, 1929).
Troliile nu încăpeau înăuntru, așa că stăteau afară. Méliès povestește la ce folosea totul: să facă să apară sau să dispară „divinitățile infernale ale feeriilor”. Multe trucuri, totuși, nu cereau nicio trapă: aparatul se oprea, ceva se schimba în scenă, aparatul pornea din nou.
Locul și mărimea trapei de aici sunt presupuse. Deschide-o.
Surse
- Maurice Noverre, descrierea studioului din Le Nouvel Art Cinématographique, 1929, pp. 73–77, citată pe larg de Ciné-club de Caen
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
7
Pe scenă: întoarce-te spre aparat
De aici, aparatul e o cutie mică într-o cămăruță luminoasă, la 11 metri. Pe podea, o linie marchează marginea scenei, iar limitele cadrului sunt trase cu creta.
Actorii își rosteau replicile ca la teatru, ca jocul lor să pară mai firesc. Repetiția dura cel mult un sfert de oră, nu trei luni, pentru că „soarele nu așteaptă”: dacă nu era totul gata la timp, „ora prielnică, în care lumina cade bine din față, trecea” și scena se amâna pe a doua zi, cu tot costul dublat (Méliès, 1907).
Arată limitele cadrului.
Surse
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
- Maurice Noverre, descrierea studioului din Le Nouvel Art Cinématographique, 1929, pp. 73–77, citată pe larg de Ciné-club de Caen
- GRIMH, „Georges Méliès”: studioul A, cu Méliès, Pour vous, 1937, p. 11, Malthête 2014, pp. 147–148, planul lui Méliès și fotografiile datate
8
Balconul, podurile și zborurile

Balconul care se întinde de-a latul studioului, în spatele scenei, apare deja pe planul primului studio, desenat de Méliès. Fotografia scenei pe care a publicat-o în 1907 îl arată, cu scara rezemată, cu ramele de pânză sub acoperiș și cu o trapă deschisă.
Odată cu culisele laterale, Noverre descrie o supraînălțare vitrată de 2,3 metri deasupra scenei și două poduri de fier unite de un balcon, ca mașiniștii să poată umbla de jur împrejur. Méliès vorbește de un grătar de mașinărie cu tamburi și trolii pentru „personaje sau care zburătoare, zboruri oblice pentru îngeri, zâne sau înotătoare”. Că toate erau deja aici în 1902 e o deducție; fotografia din 1907 arată o stare de mai târziu.
În spatele peretelui orb era, la început, o cămăruță de 4 pe 5 metri pentru actori, „puțini în scenele de la început”.
Surse
- GRIMH, „Georges Méliès”: studioul A, cu Méliès, Pour vous, 1937, p. 11, Malthête 2014, pp. 147–148, planul lui Méliès și fotografiile datate
- Maurice Noverre, descrierea studioului din Le Nouvel Art Cinématographique, 1929, pp. 73–77, citată pe larg de Ciné-club de Caen
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
9
Afară: o seră care se lungea

Văzut din grădina proprietății familiei Méliès de la Montreuil, studioul e o seră lungă, cu soclu alb și anexe joase. Fiecare nevoie nouă i-a mai adăugat o bucată: cămăruța aparatului, culisele laterale, o clădire cu două etaje pentru actori, un hangar de fier acoperit cu pânză, apoi încă o cameră în spatele aparatului, pentru un cadru de 11 metri. Méliès spunea că ajunsese să semene cu un telescop.
Aici e forma din 1902, înainte de ultimele adăugiri. O fotografie din 1945 îl arată cu geamurile sparte, puțin înainte de demolare.
Cum a fost reconstituit
Hala urmează planul lui Méliès din primii ani (6 metri lățime, „vitrage” pe ambele laturi, balconul în fund) și descrierea lui Maurice Noverre, care a vizitat studioul în anii 1920. Sursele nu dau aceleași dimensiuni: GRIMH dă 13,50 pe 6,60 metri, Noverre 17 pe 6 metri, cu streașina la 4 metri și coama la 6. Aici sunt desenate 13,5 pe 6,6 metri, cu streașina halei principale la 4,5 și coama la 6,2; peste scenă, supraînălțarea le ridică la 6,8 și 8,5. Noverre dă 17 metri ca lungime a halei; Méliès, în 1907, dă tot 17 metri de la avanscenă la aparat, dar pentru studioul prelungit. Soclul are 1,5 metri în amintirile lui Méliès din 1937 și 1 metru în alte surse; e desenat la 1 metru, după Volpi, o estimare cu care se potrivește fotografia din catalogul lui Urban.
Orientarea: scena la nord, ca lumina să vină din fața scenei între 11:00 și 15:00 (Noverre). Unghiul exact e dedus. Soarele e calculat pentru Montreuil, într-o zi aleasă pentru reconstituire, 15 iunie 1902, la ora Parisului, care era ora legală a Franței și diferă cu mai puțin de un minut de ora soarelui de acolo.
Pelicula: răspunsul ei la culori urmează lista lui Méliès însuși (albastrul alb; roșul, galbenul și verdele negre). Imaginea de la „Învârte manivela” e refăcută din lumina scenei, cu o sensibilitate aproape numai la albastru, nu din culorile unei fotografii.
Forma din 1902: după cămăruța aparatului din 1900 și înainte de camera adăugată în spatele ei (după 1902). Culisele laterale, supraînălțarea vitrată de deasupra scenei și podurile de fier, adăugate împreună după Noverre, sunt puse aici ca existente în 1902, deși data lor nu e sigură.
Surse
Toate citatele sunt traduse din franceză.
- GRIMH, „Georges Méliès”: studioul A, cu Méliès, Pour vous, 1937, p. 11, Malthête 2014, pp. 147–148, planul lui Méliès și fotografiile datate
- Maurice Noverre, descrierea studioului din Le Nouvel Art Cinématographique, 1929, pp. 73–77, citată pe larg de Ciné-club de Caen
- Georges Méliès, „Les vues cinématographiques”, Annuaire général et international de la photographie, Plon, 1907, pp. 363–392 (atelierul: p. 373; decorurile: pp. 376–377); text integral
- Ediția critică a textului din 1907, cu paginația originală (Cinémathèque québécoise, 1982)
- Despre pelicula ortocromatică și cea obișnuită, sensibilă doar la albastru