Sultana–Malu Roșu · județul Călărași
La Sultana, pe malul lacului Mostiștea, oamenii din epoca cuprului și-au ridicat casele pe un pinten al terasei. Când a venit primul arheolog, în 1923, apa rupsese deja movila pe jumătate; înainte fusese lungă de cel puțin 130 de metri. În 2019 mai avea sub 34. Ce vezi aici e terenul real, măsurat cu un laser purtat în zbor.
Derulează ca să vezi ce a rămas, ce s-a săpat și cât a luat apa.
Linia albă înconjoară vârful movilei, așa cum apare în măsurătorile laser. Cel mai înalt punct e la 46,7 metri deasupra mării; terasa din jur, la 41–43. Movila e un pinten natural al malului, peste care straturile satului au adăugat cel mult 4 metri.
Cât de mare e depinde de unde socotești că începe panta: între 33 și 43 de metri pe axa lungă. Arheologii dădeau 30 × 35 de metri în 2001 și sub 34 în 2019.
Ioan Andrieșescu, primul care a săpat aici, a găsit în 1923 movila „ruptă aproape pe jumătate și în continuă surpare în partea de către iezer”. Din ea mai rămăsese o platformă lată de 25 de metri și lungă de cel mult 71. Înainte să se surpe, scrie el, movila fusese lungă de cel puțin 130 de metri, de la nord-est spre sud-vest.
Linia punctată are 130 de metri. Am pornit-o din capătul de sud-vest al movilei de azi; unde începea de fapt nu știm. Capătul dinspre nord-est trece peste râpă și peste apă.
Andrieșescu a săpat 290 de metri pătrați chiar pe marginea care se surpa, pentru că partea aceea „s-ar fi prăbușit în câțiva ani”.
Malul
Apa rodea malul și înainte: Andrieșescu vedea movila surpându-se spre iezer încă din 1923. Lacul de azi e acumularea Iezer, al cărei baraj, între Dorobanțu, Mânăstirea și Frăsinet, a fost pus în funcțiune în 1974. Repertoriul leagă eroziunea de nivelul crescut al apei.
„În fiecare an, porțiuni ale terasei pe care se află așezarea se prăbușesc în lac.”
Pe fotografiile aeriene din 1972, 1986 și 2003, o echipă care a lucrat cu arheologii a constatat că eroziunea afectase 70% din așezare în 30 de ani. Într-un singur sector, între 2001 și 2005, malul s-a retras cu vreo 4 metri.
Forajele, datările cu radiocarbon și primele analize de polen arată că la poalele movilei era un lac: o parte din sedimentele lui sunt din vremea satului și sunt bogate în polen de lobodă. Loboda crește și azi pe malul acumulării.
Diferența e nivelul: lacul de acumulare a ridicat apa până la râpa pe care stă satul.
Săpăturile
Între 1974 și 1983, o săpătură de salvare a cercetat „aproape în întregime” ce mai rămăsese. Rapoartele de mai târziu spun că rezultatele „au rămas necunoscute”: se știe doar că s-au găsit nouă case mici dintr-o fază și două din alta. Săpătura s-a întins pe aproape toată suprafața, dar a atins numai straturile de sus: cele mai vechi, de la bază, au rămas neatinse.
Dreptunghiurile ocru sunt secțiunile săpate din 2001 până în 2021, trase după planul publicat în 2025. Secțiunea lungă spre sud-vest, SII, e din anii ’70 și se vede și azi ca o tăietură în teren.
Secțiunea SI e cea mai aproape de râpă. În 2005 a trebuit redeschisă, pentru că malul se apropiase cu 4 metri; în 2006 a fost prelungită peste toată lățimea movilei, „în pericol de prăbușire în apele lacului”.
Acolo au găsit casa L5, arsă, cu două camere. Raportul spune că mărimea ei nu s-a putut stabili.
Casele
În colțul de sud-vest, arheologii au găsit în 2003 casa L2. Camera păstrată avea cam 7 × 7 metri. Pereții erau din pari înfipți în pământ, acoperiți cu un strat gros de lut. Casa a ars. Înăuntru: peste 50 de vase întregi sau care au putut fi reîntregite, circa 31 de greutăți de lut și un pandantiv de aur.
Pătratul ocru e camera găsită. Volumul gri, hașurat, arată doar mărimea unei case întregi, modelată după casele din alte așezări Gumelnița. Cât de înalți erau pereții și cum era acoperișul nu se știe de aici.
Autorii studiului din 2025 socotesc loc pentru 5–10 case în același timp pe partea păstrată și presupun tot atâtea pe partea erodată. În total, 10–20 de case, cu câte cinci oameni, deci cel mult 50–100 de oameni deodată.
Satul a avut o palisadă pe la 4450 î.Hr. Pe la 4400 î.Hr. palisada a fost părăsită, iar satul s-a întins spre sud-vest, pe terase noi. Casa L5 era folosită pe la 4500 î.Hr., casa L2 pe la 4200 î.Hr.
Ce nu știm
Din movila lungă de cel puțin 130 de metri a rămas o bucată de 30–40 de metri. Straturile de sus ale acestei bucăți au fost săpate aproape în întregime în anii ’70, iar planurile acelor săpături nu sunt publicate. Arheologii au putut localiza precis doar opt case din peste 15 raportate.
Ce a luat lacul nu mai poate fi săpat. Ce s-a săpat fără să fie publicat poate fi încă găsit în arhive.
Trage ca să rotești, ciupește sau folosește butoanele ca să apropii. Straturile se aprind și se sting separat.
E o movilă formată din resturile unui sat din epoca cuprului, cultura Gumelnița, la 300 de metri nord-est de satul Sultana (după Repertoriul Arheologic Național), comuna Mânăstirea, județul Călărași, pe malul de sud al lacului Mostiștea. Arheologii îi spun „tell”: un loc pe care oamenii și-au reclădit casele de mai multe ori, peste resturile celor vechi. Aici, straturile satului au până la 4 metri grosime și cuprind trei faze ale culturii Gumelnița.
Satul a fost descoperit în 1923 și e primul sit al culturii Gumelnița cercetat prin săpături. Despre cultura Gumelnița în general, cu toate satele ei de la Dunărea de Jos, e pagina Dealurile făcute din case.
Toate numerele de mai jos vin de la arheologii care au lucrat aici. Niciunul nu e o măsurătoare făcută cu aceeași metodă de la un an la altul, așa că le dăm pe fiecare cu data și autorul lui.
Repertoriul Arheologic Național notează: „Din cauza eroziunilor provocate de nivelul crescut al apelor lacului Mostiștea, în ultimii 20 de ani tell-ul a fost distrus în cea mai mare parte.” Situl figurează acolo ca „grav afectat”, cu data de 23 decembrie 2009.
Terasa din jur pierde și ea teren. Comparând harta din 1791 cu imaginile din 2018, Covătaru și colegii au constatat că, la nord-vest de sit, malul terasei s-a retras cu 200 de metri. Tot ei scriu că, pe malul de vest al lacului, lângă satul Sultana, pământul s-a retras cu peste 200 de metri de când a început îndiguirea râului, în 1970. Barajul Iezer, care ține apa în dreptul Sultanei, a fost pus în funcțiune în 1974, după planul de risc al județului Călărași.
Au săpat aici Ioan Andrieșescu (1923), Barbu Ionescu de la muzeul din Oltenița (sondaje, 1958–1974), Constantin Isăcescu de la muzeul din Giurgiu (săpătură de salvare, 1974–1983), apoi, din 2001, o echipă condusă de Radian Andreescu, de la Muzeul Național de Istorie a României, cu Muzeul Dunării de Jos din Călărași. Ultima săpătură pe movilă, din 2021, a fost făcută de Universitatea din Kiel și Institutul de Cercetare al Universității din București.
Pe lângă case, săpăturile au găsit un șanț de apărare adânc de până la 5,9 metri și un val de pământ înalt de circa 3,4 metri pe latura de sud-vest, o palisadă abandonată și refăcută, vase întregi, greutăți de lut și un pandantiv de aur. La 200 de metri spre vest, pe terasă, e cimitirul satului.
Planul de mai jos arată locul a opt case pe care arheologii le-au putut localiza din documentație. Numele cu „/75” sunt din săpăturile anilor ’70. E o schemă: dreptunghiurile marchează locul, nu mărimea.
Două case au măsuri în rapoarte: camera păstrată a casei L2, cam 7 × 7 metri, și o casă arsă de pe marginea de sud-est a așezării, găsită în 2007 și măsurată în 2010: 6 × 8 metri. Pentru L5 și L7, rapoartele spun că mărimea nu s-a putut stabili. La L2, pereții erau din pari înfipți în șanțuri, acoperiți cu un strat gros de lut. La L5, raportul numește tehnica pereților „ceamur” (în DEX, pământ amestecat cu paie).
Planul celorlalte case e o schemă fără scară, așa că locul lor exact pe teren nu se poate stabili. Pentru malul din 1791, 1923 sau 1972 nu există o hartă care să poată fi așezată precis peste măsurătorile de azi. Iar cei 130 de metri sunt o limită de jos, dată fără lățime, așa că procentul pierdut nu se poate calcula.