Antarctica · 1986–2026 · aisbergul A23a
A început ca zăpadă. În 1986 s-a rupt din Antarctica, ca un aisberg de aproape patru mii de kilometri pătrați. A stat pe fundul mării peste treizeci de ani, apoi a rătăcit spre nord și a ajuns la circa 3.000 de kilometri de locul în care stătuse.
Antarctica
Orice aisberg începe ca zăpadă. În mijlocul Antarcticii este uscată și fină, cade puțin câte puțin și nu se topește niciodată.
Nimeni nu știe unde a căzut zăpada lui A23a. Acest fulg reprezintă orice zăpadă din Antarctica.
Sub zăpadă
Următoarea ninsoare cade deasupra, apoi următoarea. Într-un loc de foraj din Antarctica de Vest, zăpada unui an ajunge să fie 22 de centimetri de gheață.
Sub această greutate, fulgii își pierd forma și se tasează. Fiecare bandă deschisă pe lângă care treci este un an.
La circa 67 de metri adâncime
De la circa 67 de metri adâncime, aerul de la suprafață nu se mai amestecă. Într-o zonă groasă de circa 10 metri, zăpada devine gheață, iar aerul rămâne închis în bule.
O mare parte din gheața Antarcticii s-a format așa. Fiecare bulă este o mică probă de aer vechi.
Din interior spre coastă
Gheața este grea și se întinde încet. Curge din interior spre coastă, în fluvii de gheață prea lente ca să fie văzute. Acolo unde nu mai atinge fundul și începe să plutească pe mare, devine platformă glaciară.
A23a s-a rupt din platforma glaciară Filchner, din Marea Weddell.
10 noiembrie 1986
Pe 10 noiembrie 1986, satelitul Landsat 5 a fotografiat frontul platformei Filchner la scurt timp după ce se rupsese o bucată. Noul aisberg a primit numele A23. Cea mai mare parte a lui este aisbergul A23a.
În 2023 acoperea aproximativ 3.900 de kilometri pătrați, cea mai mare parte a grosimii fiind sub apă. Este ceva mai mare decât județul Giurgiu (3.526 km²).
1986–2020
Nu a ajuns departe. Partea de dedesubt s-a agățat de fundul Mării Weddell și acolo a rămas. Serviciul Antarctic Britanic spune că a stat pe fund peste treizeci de ani.
Din 2014 până în 2020, listele săptămânale ale Centrului Național pentru Gheață al SUA, care urmărește aisbergurile mari, îl plasează lângă 75,9° latitudine sudică și 41,2° longitudine vestică. Nu s-a mișcat niciodată cu mai mult de 11 kilometri.
Iulie 2020
În iulie 2020, lista Centrului Național pentru Gheață a încetat să-l numească „pe fund”, deși cuvântul a revenit vreo patru săptămâni în decembrie 2022.
Încă doi ani abia s-a mișcat: niciodată la mai mult de 191 de kilometri de locul în care stătuse.
2022–2024
Curenții din această mare merg spre vest de-a lungul coastei, apoi spre nord. Aisbergul i-a urmat. Spre sfârșitul lui 2023 părăsea Marea Weddell, iar pe 1 decembrie o navă de cercetare, RRS Sir David Attenborough, a navigat pe lângă el și a luat probe de apă.
În aproximativ 16 luni, din septembrie 2022 până în decembrie 2023, ajunsese la 1.422 de kilometri distanță, în linie dreaptă, de la 74° latitudine sudică la 62°.
Aprilie–decembrie 2024
Lângă Insulele Orkney de Sud s-a oprit din drum. Din aprilie până în decembrie 2024, pozițiile lui săptămânale rămân într-o zonă cu diametrul de 231 de kilometri. Serviciul Antarctic Britanic spune că a fost prins într-o coloană Taylor: apă care se rotește încet deasupra unui banc submarin.
A scăpat din vârtej în decembrie 2024 și a pornit spre nord-est.
Martie 2025
În jurul datei de 1 martie 2025 s-a oprit pe fund lângă Georgia de Sud, o insulă unde se reproduc pinguinii și focile, la circa 90 de kilometri de țărm. Poziția lui notată s-a mișcat cu mai puțin de 5 kilometri între 6 martie și 29 mai.
Un oceanograf al Serviciului Antarctic Britanic a spus că, dacă rămânea pe fund, nu se aștepta să afecteze semnificativ fauna insulei.
2025
Într-un an și-a pierdut două treimi din suprafață. În lista Centrului Național pentru Gheață, suprafața scade de la 3.640 de kilometri pătrați în ianuarie 2025 la 1.182 pe 26 decembrie, în ape calde pentru un aisberg.
S-au rupt bucăți. În iulie, NASA a numărat două fragmente cu nume, A23D și A23E, lângă corpul principal.
27 decembrie 2025
La sfârșitul lui decembrie, partea de sus era acoperită de bălți albastre de apă topită. Ted Scambos a spus pentru NASA că apa din crăpături le forțează să se deschidă. Chris Shuman a spus că nu se aștepta ca aisbergul să reziste verii australe.
Un astronaut aflat pe Stația Spațială Internațională a făcut această fotografie.
Martie–aprilie 2026
Ultima consemnare a Centrului Național pentru Gheață despre A23a este din 20 martie 2026: 141 de kilometri pătrați, lângă 49° latitudine sudică și 32° longitudine vestică, în largul Atlanticului de Sud. Propria măsurătoare a NASA, o săptămână mai târziu, a fost de puțin peste 170.
O imagine satelitară NASA din 3 aprilie arată bucăți răzlețe de gheață pe apă întunecată.
Ce a lăsat
Greutatea lui, pe care Serviciul Antarctic Britanic a estimat-o la aproape o mie de miliarde de tone, a ajuns apă dulce în mare. Dacă a hrănit planctonul rămâne în discuție: sateliții NASA au văzut clorofilă lângă fragmente în ianuarie 2026, dar probele luate lângă aisbergul întreg în decembrie 2023 au arătat puțină apă topită în jur.
Un studiu din 2024, care a analizat 589 de bucăți de gheață de la alte aisberguri, a găsit doar cantități mici din nutrienții principali de care are nevoie planctonul, dar fier și mangan în cantități ridicate, de care are nevoie în cantități mai mici.
Proporția
Estimările publicate pentru tot ce pierde Antarctica sub formă de aisberguri într-un an merg de la aproximativ 750 la aproximativ 1.300 de miliarde de tone. Numai A23a cântărea aproape o mie.
Derulează mai departe și harta merge înapoi în timp. Fiecare semn mic este un aisberg listat în acea săptămână de Centrul Național pentru Gheață, cu lungimea și lățimea date de el. A23a este cel auriu: a început ca zăpadă și s-a sfârșit ca apă în Atlanticul de Sud.
Scrie anul. Răspunsul vine din lista săptămânală a Centrului Național pentru Gheață.
Patru fotografii de la NASA Earth Observatory, folosite în pagina de mai sus.
Ce este măsurat și ce este desenat. Relieful hărții, pozițiile și suprafețele sunt date reale. Conturul aisbergului este desenat: Centrul Național pentru Gheață dă lungimea și lățimea, nu forma. Primii patru pași nu vorbesc despre zăpada lui A23a, pentru că nimeni nu a publicat unde a căzut și cât de veche este gheața lui. Fulgul, straturile și bulele arată ce se întâmplă cu orice zăpadă care devine gheață, cu valori dintr-un loc de foraj din Antarctica de Vest, nu de pe platforma Filchner.
În ce se contrazic sursele. Anul în care a plecat de pe fund: 2020 (Centrul Național pentru Gheață, BAS, Taylor și colab.) sau 2022 (NASA). Mărimea: aproximativ 3.900 de kilometri pătrați (BAS), 4.120 în 2020 (Taylor și colab.) și peste 6.000 în textul NASA din 2026, care pare o greșeală. Grosimea: ESA și BAS spun circa 400 de metri, iar o știre spune mai puțin, ceea ce nu se potrivește cu greutatea dată de BAS, așa că pagina nu dă nicio valoare. Relatările diferă în privința datelor și a cauzelor opririlor. Ultima poziție de pe pagină este ultima din lista Centrului Național pentru Gheață; NASA spune că a ieșit din zona de analiză a Centrului în februarie 2026 și l-a evaluat la puțin peste 170 de kilometri pătrați pe 27 martie. Nu este o zi în care s-a văzut că gheața a dispărut.
Cum au fost calculate numerele. Contorul de pe hartă merge de la 10 noiembrie 1986 până la lista din iulie 2020 (34 de ani); Serviciul Antarctic Britanic spune „peste 30 de ani”, iar Taylor și colab. spun că era complet pe fund în 1987–1989. Cei 11 kilometri, 191, 1.422, 231 și cei 3.000 în linie dreaptă sunt distanțe pe cerc mare între poziții notate, rotunjite la o sutime de grad și actualizate o dată pe săptămână. Suprafața notată înainte de aprilie 2024 este un dreptunghi circumscris, deci pagina nu o folosește.
Ce lipsește. Relatări spun că o stație de cercetare sovietică se afla pe gheață când s-a rupt, dar nu citează nicio sursă, așa că nu apare aici. Nu s-a găsit nicio măsurătoare a efectului aisbergului asupra animalelor din Georgia de Sud.