Cel mai îndepărtat lucru făcut de oameni duce cu el, în română, „Salutări la toată lumea”

Pasadena, 1965

Turul care nu s-a făcut

La mijlocul anilor șaizeci, cineva de la Laboratorul de Propulsie cu Reacție a observat că Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun aveau să ajungă, spre sfârșitul deceniului următor, fiecare la rândul lui în locul potrivit. O navă trimisă la Jupiter putea fi împinsă de gravitația planetei spre Saturn, de acolo spre Uranus și mai departe spre Neptun, fără să consume aproape deloc combustibil pe drum. Gary Flandro a descris posibilitatea într-un raport tipărit la laborator pe 31 octombrie 1965.

Așezarea se repetă rar, și nu la fix: planetele nu au perioade care să se împartă una la alta, iar o traiectorie bună admite o marjă. Două pagini ale NASA scriu „o dată la aproape 175 de ani”; numărul care circulă peste tot este 176. Niciuna dintre cele două pagini nu arată cum a fost socotit numărul.

S-a renunțat totuși la drumul întreg, din lipsă de bani. O navă care să reziste doisprezece ani și să ducă instrumentele necesare a fost socotită prea scumpă. Cele două Voyager au primit bani pentru Jupiter și Saturn, atât. Înainte de asta fuseseră studiate peste zece mii de traiectorii.

Derulează: planetele se mișcă la datele lor reale, iar linia albastră este drumul pe care l-a făcut până la urmă Voyager 2.

Cape Canaveral, august și septembrie 1977

A doua navă a plecat prima

Voyager 2 a fost lansată pe 20 august 1977, la 14:29:44 UTC. Voyager 1 a plecat șaisprezece zile mai târziu, pe 5 septembrie, la 12:56:01 UTC. Numerele nu s-au încurcat: ordinea a fost aleasă.

Voyager 2 a plecat pe traiectoria lungă, cea care păstra deschisă șansa de a ajunge la Uranus. Voyager 1 a plecat pe un drum mai scurt și mai rapid, care trecea pe lângă Jupiter și Saturn. Pe 15 decembrie 1977 a ajuns mai departe de Soare decât geamăna ei. Cel mai îndepărtat obiect făcut de oameni a devenit însă abia pe 17 februarie 1998, la 69,4 unități astronomice, când a trecut de sonda Pioneer 10.

Linia aurie este Voyager 1, cea albastră Voyager 2. Derulează până în decembrie 1977.

Pasadena, 9 martie 1979

Ceva răsare de după marginea lui Io

Pe 5 martie 1979, Voyager 1 trecuse la 280.000 de kilometri deasupra norilor lui Jupiter. Patru zile mai târziu, Linda Morabito, inginera care răspundea de navigația optică, prelucra fotografiile făcute după trecerea pe lângă Jupiter. Nu căuta vulcani. Căuta stele: pozele erau folosite ca să se afle exact unde se găsește nava, iar stelele slabe din colțuri erau reperele.

Ca să scoată la iveală o stea de magnitudinea 8,3 din colțul din stânga jos, a mărit contrastul imaginii. În același colț se afla și Io. Scrie ea, mai târziu: „În clipa în care am afișat sfertul din stânga jos, acolo unde trebuia să fie steaua de magnitudine 8,3, am observat semnele acelea ciudate din stânga lui Io.”

Prima ei explicație a fost cea mai simplă: „Pare un satelit în spatele unui satelit.” Colegul ei Steve a venit la monitor și a întrebat, la rândul lui, ce este acolo. Dacă ar fi fost un satelit întreg, ar fi avut vreo douăzeci de pixeli, iar tabelele nu dădeau niciun satelit cunoscut prin apropierea lui Io în clipa aceea.

Cu trei zile înainte de întâlnire, Peale, Cassen și Reynolds publicaseră în Science că interiorul lui Io ar putea fi topit de frecarea produsă de maree și că urmările s-ar putea vedea chiar în fotografiile lui Voyager 1. Se vedeau. Era prima erupție vulcanică observată în afara Pământului.

Pe imagine, Voyager 1 trece pe lângă Jupiter, iar gravitația planetei îi curbează drumul spre Saturn.

Saturn, 12 noiembrie 1980

Schimbul de la Titan

La 23:46 UTC, pe 12 noiembrie 1980, Voyager 1 a trecut la vreo 126.000 de kilometri deasupra norilor lui Saturn. Ținta ei adevărată era însă Titan, satelitul a cărui atmosferă groasă îi ascundea suprafața. Nava a aflat că atmosfera aceea are nouăzeci la sută azot, alături de metan și hidrocarburi mai complexe.

Zborul pe lângă Titan avea un preț limpede, cunoscut dinainte: traiectoria ridica nava deasupra planului în care se învârt planetele. După Saturn, Voyager 1 nu mai putea ajunge nicăieri. Nici la Uranus, nici la Neptun, nici la Pluto, deși putea fi îndreptată spre el.

Voyager 2 aștepta în urmă, ca rezervă. Dacă Voyager 1 rata Titanul, geamăna ei urma să fie trimisă acolo, cu același preț. NASA scrie simplu cum s-a hotărât: „După ce Voyager 1 a strâns cu succes date la Titan, lui Voyager 2 i s-a dat voie să meargă mai departe, la Uranus și la Neptun.” Turul celor patru planete a fost posibil fiindcă prima navă și-a făcut treaba.

Derulează: imaginea se rotește până când planul în care se învârt planetele se vede din profil, ca o linie, iar Voyager 1 urcă deasupra lui.

40 de unități astronomice, 14 februarie 1990

Ultima fotografie și un punct pe ea

La doisprezece ani după plecare, camerele au fost întoarse spre locul de unde venise nava. Au fost făcute șaizeci și patru de cadre, de la patruzeci de unități astronomice, un portret de familie al sistemului solar cu șase planete în el. Mercur și Marte nu s-au văzut. Acestea au fost ultimele din cele 67.000 de fotografii făcute de cele două nave.

Într-unul dintre cadre, Pământul apare ca o pată luminoasă prinsă într-o dâră de lumină împrăștiată de optica aparatului, la șase miliarde de kilometri de Soare. Nu se vede nimic pe el: la distanța aceea, scrie laboratorul, Pământul acoperea doar 0,12 pixeli. Fotografia arată doar unde se afla.

Liniile pleacă de la Voyager 1 spre cele șase planete fotografiate în ziua aceea, la pozițiile lor din 14 februarie 1990.

Ithaca, statul New York, 1977

„Salutări la toată lumea”

Fiecare dintre cele două nave duce un disc de cupru placat cu aur, cu diametrul de treizeci de centimetri. Pe el sunt 115 imagini, 35 de sunete de pe Pământ, nouăzeci de minute de muzică, mesaje de la președintele Jimmy Carter și de la secretarul general al Națiunilor Unite, Kurt Waldheim, și saluturi în 55 de limbi.

Saluturile au fost înregistrate în câteva săptămâni, mai ales la Universitatea Cornell, cu oameni din departamentele de limbi străine și din orașul din jur. NASA scrie că vorbitorii nu au primit altă îndrumare decât că salutul este pentru eventuali extratereștri și că trebuie să fie scurt.

Salutul în română a fost rostit de Sanda Huffman, pe atunci profesoară de română și franceză la Cornell. Într-un interviu din 2015 pentru Jurnalul și-a amintit că nimic nu fusese scris dinainte: „Fiecare a spus ce i-a venit în gând”. Ea a ales „Salutări la toată lumea”. NASA publică doar traducerea în engleză, „Greetings to everybody”, iar înregistrarea ei, de puțin peste două secunde, se poate asculta pe pagina NASA a saluturilor.

Un an mai târziu, în 1978, aceeași Sanda Huffman a fost, alături de Sergiu Celac, interpretă la convorbirile dintre Nicolae Ceaușescu și Jimmy Carter de la Casa Albă, după cum povestește în același interviu. Mesajul lui Carter era deja în spațiu, pe același disc cu vocea ei.

Swahili lipsește de pe disc. Motivul, explicat de Linda Salzman Sagan, care a strâns saluturile, este că nu s-a găsit la timp cineva care să o vorbească.

Discul este acolo unde strălucește punctul auriu: la bordul lui Voyager 1, mai departe decât orice altceva făcut de oameni.

Ascultă salutul pe pagina NASA

La marginea heliosferei, 25 august 2012

A ieșit din bula Soarelui. Nu a ieșit din sistemul solar

Soarele suflă în jurul lui un vânt de particule care ține la distanță materia dintre stele. Marginea bulei se cheamă heliopauză. Pe 25 august 2012, Voyager 1 a trecut prin ea, prima navă care a traversat-o. Cu aproape opt ani mai devreme, pe 16 decembrie 2004, trecuse prin unda de șoc terminală, locul unde vântul solar încetinește brusc.

Nu există nimic de văzut acolo, iar nava nu mai avea un senzor de plasmă funcțional. Răspunsul a venit de la Soare: o erupție din martie 2012 a ajuns la navă treisprezece luni mai târziu, iar plasma din jur, scrie NASA, „a început să vibreze ca o coardă de vioară”. Pe 9 aprilie 2013, instrumentul care ascultă undele de plasmă a prins vibrația. Frecvența ei a dat densitatea plasmei: de peste patruzeci de ori mai mare decât la marginea heliosferei. Echipa lui Don Gurnett, de la Universitatea din Iowa, a publicat rezultatul în Science pe 12 septembrie 2013; socotit înapoi, momentul trecerii cade în august 2012.

De aici încolo începe confuzia. „Voyager 1 a ieșit din sistemul solar” este fals chiar după NASA. Dincolo de heliopauză se află norul lui Oort, un înveliș de corpuri ținute tot de gravitația Soarelui, a cărui margine interioară se crede că stă undeva între 2.000 și 5.000 de unități astronomice. NASA scrie că Voyager 1 va intra în el peste vreo 300 de ani și că va ieși pe partea cealaltă poate peste 30.000 de ani.

Cele două semne de pe linia aurie sunt locurile prin care a trecut nava în 2004 și în 2012.

17 aprilie 2026

Se sting instrumentele, unul câte unul

Energia electrică de la bord vine din căldura plutoniului care se descompune. La plecare, cele trei generatoare dădeau împreună vreo 470 de wați. La începutul lui 1997, după nouăsprezece ani și jumătate, rămăseseră aproape 335. Astăzi fiecare navă pierde cam patru wați pe an.

Din cele zece seturi de instrumente pe care le are fiecare Voyager, șapte fuseseră oprite înainte de aprilie 2026. Ordinea nu se hotărăște în grabă: echipele de cercetători și de ingineri au stabilit împreună, cu ani în urmă, ce se stinge și în ce ordine.

Pe 27 februarie 2026, în timpul unei rotiri de rutină, puterea electrică a lui Voyager 1 a scăzut pe neașteptate. Pe 17 aprilie, comanda de oprire a instrumentului pentru particule încărcate cu energie joasă a plecat spre navă. Drumul comenzii avea să dureze vreo 23 de ore, iar oprirea însăși trei ore și un sfert. Un motoraș de jumătate de watt, cel care rotește senzorul, a fost lăsat pornit, ca instrumentul să poată fi repornit dacă se găsește cândva putere în plus.

Au mai rămas două instrumente în funcțiune pe Voyager 1: cel care ascultă undele de plasmă și cel care măsoară câmpul magnetic. În august 2026, echipa a terminat pe Voyager 2 o modificare numită „Big Bang”, care economisește energie: a oprit dintr-o dată un grup de aparate și a pus în locul lor altele care consumă mai puțin. Aceeași operație este plănuită pe Voyager 1.

18 noiembrie 2026, 12:16 ora României

O zi-lumină, în trei zile diferite

O zi-lumină este distanța pe care o parcurge lumina în douăzeci și patru de ore: 25.902.068.371 de kilometri. Pe 18 noiembrie 2026, la 10:16:07 după ceasul universal (UTC), adică la 12:16 ora României, atâta este distanța în linie dreaptă dintre Pământ și Voyager 1. NASA anunță exact aceeași secundă, în ora Californiei: 2:16:07 dimineața. Niciun obiect făcut de oameni nu a fost până acum atât de departe.

În clipa aceea, nimic din ce primește Pământul nu arată încă asta: semnalul care sosește atunci a plecat de la navă cu aproape o zi înainte, de pe o poziție mai apropiată. Abia de pe 19 noiembrie, de la 04:17 ora României, semnalul care ajunge pe Pământ a călătorit într-adevăr douăzeci și patru de ore.

De ce șaisprezece ore mai târziu, când o zi are douăzeci și patru? Într-o zi, numai nava se depărtează cu un milion și jumătate de kilometri. Dacă Pământul ar sta pe loc, distanța ar crește exact cu atât într-o zi, iar pragul ar veni o zi mai târziu. În noiembrie însă Pământul se depărtează și el de navă, așa că distanța crește cu vreo douăzeci și cinci de kilometri pe secundă, mai repede decât cei șaptesprezece kilometri pe secundă cu care se depărtează nava. Distanța crește mai repede, iar pragul vine după șaisprezece ore.

Și mai este o a treia dată. Dacă se măsoară de la Soare, nu de la Pământ, aceeași distanță este atinsă pe 3 februarie 2027, pe la 23:39 ora României. Pământul se rotește în jurul Soarelui și schimbă socoteala cu până la o unitate astronomică în ambele sensuri.

Toate cele trei date sunt calculate din aceleași efemeride publicate de laboratorul NASA, pentru trei mărimi diferite. Care dintre ele este „momentul” depinde numai de întrebarea pusă.

Pe imagine: arcul alb marchează locurile aflate la o zi-lumină de Pământ, cel auriu pe cele aflate la o zi-lumină de Soare. Derulează și urmărește nava trecând de ele.