Cum a ajuns o cale ferată să-l dea jos pe Carol?

Capitolul

1868

Legea

10 septembrie 1868

Decretul

21 septembrie 1868, 915 km

Garanția

7,5% pe an, de la stat

În 1866 România își primea prințul străin și n-avea aproape deloc căi ferate. Guvernul o spunea pe față: fără transporturi rapide, sigure și ieftine, țara nu putea nici să-și vândă grânele, nici să-și facă industrie. Prima linie, București–Giurgiu, fusese încredințată englezilor Barkley și Staniforth — 196.500 franci aur kilometrul, 13.775.000 lei aur în total, cu rezultatul publicat în Monitor la 7 aprilie 1867.

Apoi a venit afacerea cea mare. Prin legea din 10 septembrie 1868, compania reprezentată de H. Strousberg primea cele trei secțiuni din planul general al rețelei, iar decretul din 21 septembrie pecetluia totul: concesiune pe 90 de ani, 915 kilometri în patru tronsoane — Roman–Mărășești–Tecuci–Galați, Tecuci–Bârlad, Galați–Brăila–Buzău–Ploiești–București, București–Pitești–Slatina–Craiova–Vârciorova. Statul își păstra dreptul de răscumpărare după 30 de ani și garanta obligațiunile cu 7,5% pe an.

Mecanismul merită citit de două ori: dobânda curgea de la buget indiferent dacă trenurile circulau sau nu. În același an Parlamentul vota și concesiunea Offenheim — Roman–Pașcani–Suceava, cu ramurile spre Iași și Botoșani — iar până în 1869 rețeaua dată în concesiune număra circa 1.378 km, cu un cost mediu de 306.000 lei aur kilometrul.

Lipsa transporturilor rapide, sigure și ieftine e cea mai mare piedică. Numai căile ferate pot împlini azi această cerință.

Guvernul român, Monitorul Oficial, 17 august 1866 (traducerea redacției din citatul englez)

Între timp Tot în 1868, linia Lemberg–Cernăuți–Vicșani–Suceava lega Viena de Suceava — Eminescu a călătorit cu ea spre universitate în toamna acelui an.

Capitolul

1870 – 1875

Plățile încetează

1870, după izbucnirea războiului

Lichidarea

1872

Falimentul personal

1875

Linia Vârciorova–Roman era în plină construcție când a izbucnit războiul franco-prusac, în 1870. Războiul a zguduit toată piața europeană, iar marea întreprindere a lui Strousberg s-a clătinat: la scurt timp după izbucnirea războiului, plățile au încetat. Așa consemnează profesorul Gheorghe Tașcă momentul — sec, ca un bilanț.

Detaliile sunt de roman de moravuri: Ambron, fost administrator al Casei de Hohenzollern și comisar al guvernului german pe lângă societate, a riscat 30 de milioane în speculații financiare și le-a înlocuit cu ipoteci fără valoare — lovitura care a dus la falimentul întregii afaceri. Execuția proastă și șantierele oprite au făcut restul, iar criticile au ajuns până la complicații diplomatice.

În 1872 societatea a fost silită să intre în lichidare. Strousberg însuși a supraviețuit panicii din 1873, dar în 1875 a fost declarat falit — Hansemann și Bleichröder i-au cumpărat căile ferate pe nimic — iar în 1876, după un proces în Rusia, a fost expulzat. A murit în 1884, la Berlin, la 60 de ani.

Marea întreprindere a lui Strousberg s-a clătinat și, la scurt timp după izbucnirea războiului, au încetat plățile.

Gheorghe Tașcă, citat în presa vremii (traducerea redacției din citatul englez)

Între timp România n-a intrat în războiul din 1870–1871 — dar războiul a intrat în domnia lui Carol.

Capitolul

1870 – 1871

Ploiești

8 august 1870, sub 24 de ore

Cumpăna

22–23 martie 1871

Guvernul Catargiu

1871 – 1876

Carol era un prinț german pe tronul unei țări francofile, iar neîncrederea mocnea din 1866. La 8 august 1870 liberalii radicali au încercat s-o curme cu forța: la Ploiești, Alexandru Candiano-Popescu a ocupat prefectura și a proclamat republica. Mișcarea a ținut mai puțin de 24 de ore, iar liderii liberali au fost arestați.

Lovitura cea grea a venit în primăvara următoare. În seara și noaptea de 22–23 martie 1871, după demonstrații potrivnice, Carol s-a pregătit să abdice. A îndepărtat în 22 martie guvernul liberal al lui Ion Ghica și l-a chemat pe conservatorul Lascăr Catargiu — iar noul cabinet l-a convins să rămână. Conservatorii au guvernat apoi neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă guvernare de până atunci.

Falimentul căii ferate turnase gaz pe foc: istoricii arată cum a declanșat retorica antigermană din viața publică, legată de imperialismul lui Bismarck — amestecat în renegocierea concesiunii în paguba României. Cum ajunsese un prinț prusac la București cu cinci ani înainte, se povestește în pagina-soră carol-i-1866.

După demonstrațiile din seara și noaptea de 22–23 martie, Carol s-a pregătit să abdice, dar formarea unui nou cabinet conservator sub Lascăr Catargiu l-a convins să rămână.

Encyclopedia of World History (traducerea redacției din citatul englez)

Între timp Candiano-Popescu a fost grațiat de rege, a intrat în armată și, maior în 1877, a luat parte la asaltul redutei Grivița din 30 august.

Capitolul

1873 – 1880

Misiunea Carp

până în aprilie 1873

Legea

29 ianuarie 1880, 921 km

CFR

11/23 aprilie 1880

Cu tronul salvat, rămânea nota de plată. Petre P. Carp a fost trimis șef al misiunii României pe lângă Imperiul German, unde a stat până în aprilie 1873: a negociat noi credite germane pentru căile ferate și l-a convins pe Bismarck să nu treacă de partea «dușmanilor României», trecând tulburările drept o poznă liberală de scurtă durată.

Deznodământul a venit în 1880. Legea din 29 ianuarie a răscumpărat căile ferate ale Societății acționarilor — 921 km de cale simplă în exploatare, cu material rulant și instalații cu tot — iar la 11/23 aprilie s-a înființat Direcțiunea princiară a Căilor Ferate Române: de atunci datează inițialele CFR. La 1 decembrie atelierele de la București, Galați și Turnu Severin au trecut în patrimoniul statului.

Xenopol, istoricul, a numit răscumpărarea o afacere bună: artera principală de comunicație a țării ajunsese în mâinile ei. De la legea din 1868 la legea din 1880 s-au scurs 12 ani — iar la 1 iulie 1882, cu celelalte linii răscumpărate și ele, rețeaua României era pe deplin unificată.

Răscumpărarea a făcut țării un mare bine, punându-i în mâini artera principală de comunicație a țării.

A. D. Xenopol (traducerea redacției din citatul englez)

Între timp La 10 mai 1877 România își declara independența, votată de Parlament și promulgată de Carol.