A fost o singură revoluție română în 1848?

Capitolul

27 martie – august 1848

Petiția

27 martie/8 aprilie, 35 de puncte

Răspunsul

33 de puncte primite, apoi represiunea

Exilul

Cernăuți, august: Dorințele

În dimineața de 27 martie/8 aprilie, sala Hotelului Petersburg din Iași s-a umplut până la uși: circa 1.000 de oameni – boieri mari potrivnici lui Sturdza, boieri liberali tineri, târgoveți. Vestea revoluției din februarie de la Paris îi trezise cu săptămâni în urmă, după consfătuiri mărunte și manifeste contra despotismului; acum moderații au învins: o petiție către domn, apoi risipirea adunării.

Un comitet prezidat de poetul Vasile Alecsandri a redactat Petiția-proclamație în 35 de puncte: un regim liberal moderat, fără răsturnarea rânduielilor țării – supunere strictă la lege, o Adunare nouă și o bancă națională.

Sturdza a primit petiția la 9 aprilie, a acceptat 33 din 35 de puncte, dar a respins desființarea Adunării și garda națională. Fruntașii au cerut totul sau nimic; seara domnul s-a retras la cazarmă și a zdrobit mișcarea – câteva sute de arestați, iar fugarii, între care Alecsandri și tânărul ofițer Alexandru Ioan Cuza, au apucat drumul Transilvaniei și al Bucovinei.

O bancă națională «spre înlesnirea comerțului» și desființarea vămilor «vătămătoare agriculturii și comerțului».

Petiția-proclamație, 27 martie 1848, după relatarea istorică

Între timp La Paris monarhia căzuse în februarie; vestea a aprins Iașul înainte să se întoarcă vreun student de acolo.

Capitolul

3 – 5 mai 1848

Adunarea

3/15 – 5/17 mai, Câmpia Libertății

Programul

Petițiunea Națională, 16 articole

Glasul

Bărnuțiu, 2/14 mai, în catedrală

În dimineața de 2/14 mai, catedrala Blajului era plină când Simion Bărnuțiu a urcat să vorbească: nicio schimbare unilaterală a cârmuirii Transilvaniei, cu răbdare și moderație – și cu jurământ față de împărat. Fruntașii – Bărnuțiu, Șaguna, Iancu, Barițiu – hotărâseră încă de la 18 aprilie convocarea unei Mari Adunări Naționale, iar la 30 aprilie, în Duminica Tomii, avusese loc o primă adunare.

La 3/15 mai zecile de mii de oameni s-au strâns pe câmpul numit de atunci Câmpia Libertății. A doua zi, la 4/16 mai, August Treboniu Laurian a prezentat mulțimii Petițiunea Națională în 16 articole – un program național, nu unul social: întâietatea o aveau națiunea, Dieta și Biserica, nu tronul.

Fiecare punct citit a fost aclamat cu «Așa!», iar mulțimea a strigat «Noi vrem să ne unim cu țara!». Împăratul, căruia Blajul îi jurase credință, rămânea chezășia românilor.

Noi vrem să ne unim cu țara!

Strigătul mulțimii de la Blaj, 3/15 mai 1848

Între timp În aceeași vară dietele votau uniunea Transilvaniei cu Ungaria, sancționată de împărat în iunie – exact uniunea pe care Blajul o respinsese.

Capitolul

9 – 13 iunie 1848

Proclamația

9/21 iunie, 22 de puncte

Bucureștiul

11 iunie: Bibescu primește

Abdicarea

13 iunie: Bibescu pleacă

Pe câmpul de la Islaz, port dunărean din Romanați ferit de controlul turcesc direct, Proclamația s-a citit în auzul tuturor la 9/21 iunie – 22 de puncte cu valoare de act constituțional, scrise de Ion Heliade Rădulescu. Câmpul s-a numit de atunci Câmpul Regenerării.

Era o țară nouă pe hârtie: cârmuire neatârnată, puteri despărțite, drepturi egale – și un domn răspunzător, ales «numai pe cinci ani».

Poporul, spunea Proclamația, nu se scoală «spre a rumpe legăturile sale de relații din afară»: cerea autonomie, nu rupere de Poartă. Clăcașii se făceau proprietari «prin despăgubire», iar domnia se dădea «numai pe cinci ani» – și vorba de «prinț» rămânea cunoscută numai «de cei ce știu din limbile Europei».

La 11 iunie Bucureștiul s-a sculat, mulțimea a umplut ulițele din fața palatului, iar Bibescu a primit Proclamația; la 13 iunie a abdicat și a plecat din țară, la Brașov. Cârmuirea provizorie a luat frâiele verii muntene, sub deviza «Dreptate, Frăție!» a societății Frăția.

Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

Proclamația de la Islaz, punctul 13

Între timp La 7 iulie rușii intraseră deja în Moldova, ca să nu se nască acolo o cârmuire ca la București.

Capitolul

septembrie 1848 – mai 1849

Spirea

13 septembrie: două ore și jumătate

Ocupația

25 septembrie: Bucureștiul cade

Pacea

1 mai 1849: Balta Liman

La 13/25 septembrie otomanii lui Fuat pașa au intrat în București, iar în Dealul Spirii îi așteptau circa 900 de români – infanterie și pompierii căpitanului Pavel Zăgănescu. Lupta a ținut două ore și jumătate, cu 48 de români și 158 de turci morți; seara orașul era potolit, iar la 25 septembrie ocupația pecetluia sfârșitul revoluției muntene.

Rușii trecuseră în Țara Românească la 27 septembrie; Moldova îi primise încă de la 7 iulie, iar la 1 mai 1849 Convenția de la Balta Liman așeza Principatele sub control ruso-turc. În Moldova noul domn, Grigore Alexandru Ghica, i-a chemat în cârmuire pe Kogălniceanu, pe Alecsandri și pe Ion Ionescu de la Brad.

Transilvania a ars mai departe, în războiul din 1848–1849, unde Iancu și-a câștigat în Apuseni numele de «Crai al Munților». Trei veri diferite, trei sfârșituri diferite: petiția zdrobită într-o seară, adunarea înecată în război, proclamația stinsă pe Dealul Spirii.

Dreptate, Frăție!

Deviza societății Frăția, strigătul verii muntene

Între timp La 1 mai 1849 Convenția de la Balta Liman punea Principatele sub controlul comun al Rusiei și al Porții.