A fost o singură revoluție română în 1848?

Capitolul

27 martie – august 1848

Petiția

27 martie/8 aprilie, 35 de puncte

Răspunsul

33 de puncte primite, apoi represiunea

Exilul

Cernăuți, august: Dorințele

Vestea revoluției din februarie de la Paris i-a trezit pe intelectualii moldoveni, iar după săptămâni de consfătuiri mărunte și manifeste contra despotismului, la 27 martie/8 aprilie circa 1.000 de oameni – boieri mari potrivnici lui Sturdza, boieri liberali tineri, târgoveți – s-au adunat la Hotel Petersburg din Iași. Moderații au învins: o petiție către domn, apoi risipirea adunării.

Un comitet prezidat de poetul Vasile Alecsandri a redactat Petiția-proclamație în 35 de puncte: supunere strictă la lege, o Adunare nouă și mai reprezentativă, cu dreptul de a face propuneri domnului, o bancă națională «spre înlesnirea comerțului», desființarea vămilor «vătămătoare agriculturii și comerțului». Era un regim liberal moderat, fără răsturnarea rânduielilor țării.

Sturdza a primit petiția la 9 aprilie, a acceptat 33 din 35 de puncte, dar a respins desființarea Adunării și garda națională. Fruntașii au cerut totul sau nimic; seara domnul s-a retras la cazarmă și a zdrobit mișcarea – câteva sute de arestați, iar fugarii, între care Alecsandri și tânărul ofițer Alexandru Ioan Cuza, au apucat drumul Transilvaniei și al Bucovinei.

O bancă națională «spre înlesnirea comerțului» și desființarea vămilor «vătămătoare agriculturii și comerțului».

Petiția-proclamație, 27 martie 1848, după relatarea istorică

Între timp La Paris monarhia căzuse în februarie; vestea a aprins Iașul înainte să se întoarcă vreun student de acolo.

Capitolul

3 – 5 mai 1848

Adunarea

3/15 – 5/17 mai, Câmpia Libertății

Programul

Petițiunea Națională, 16 articole

Glasul

Bărnuțiu, 2/14 mai, în catedrală

La 18 aprilie fruntașii – Bărnuțiu, Șaguna, Iancu, Barițiu – hotărâseră la Blaj convocarea unei Mari Adunări Naționale, iar la 30 aprilie, în Duminica Tomii, avusese loc o primă adunare. La 2/14 mai Bărnuțiu a vorbit în catedrala Blajului contra oricărei schimbări unilaterale a cârmuirii Transilvaniei, cu răbdare și moderație – și cu jurământ față de împărat.

La 3/15 mai zecile de mii de oameni s-au strâns pe câmpul numit de atunci Câmpia Libertății. A doua zi, la 4/16 mai, August Treboniu Laurian a prezentat mulțimii Petițiunea Națională în 16 articole: națiunea română se declara independentă și cerea reprezentare proporțională în Dietă (art. 1), Biserica română devenea independentă și egală cu celelalte (art. 2), iobăgia se desființa fără nicio despăgubire din partea țăranilor (art. 3), românii își formau gardă națională (art. 10) – și protestau contra uniunii Transilvaniei cu Ungaria.

Fiecare punct citit a fost aclamat cu «Așa!», iar mulțimea a strigat «Noi vrem să ne unim cu țara!». Era un program național, nu unul social: întâietatea o aveau națiunea, Dieta și Biserica, nu tronul – al cărui împărat rămânea chezășia românilor.

Noi vrem să ne unim cu țara!

Strigătul mulțimii de la Blaj, 3/15 mai 1848

Între timp În aceeași vară dietele votau uniunea Transilvaniei cu Ungaria, sancționată de împărat în iunie – exact uniunea pe care Blajul o respinsese.

Capitolul

9 – 13 iunie 1848

Proclamația

9/21 iunie, 22 de puncte

Bucureștiul

11 iunie: Bibescu primește

Abdicarea

13 iunie: Bibescu pleacă

Proclamația o scrisese Ion Heliade Rădulescu: 22 de puncte cu valoare de act constituțional – neatârnarea cârmuirii și a legiuirii, despărțirea puterilor, drepturi egale, domn răspunzător ales pe cinci ani, listă civilă scăzută, dezrobirea evreilor și a țiganilor, învățătură egală, gardă națională. La 9/21 iunie a fost citită la Islaz, port dunărean din Romanați ferit de controlul turcesc direct, pe câmpul numit de atunci Câmpul Regenerării.

Poporul, spunea Proclamația, nu se scoală «spre a rumpe legăturile sale de relații din afară»: cerea autonomie, nu rupere de Poartă. Clăcașii se făceau proprietari «prin despăgubire», iar domnia se dădea «numai pe cinci ani» – și vorba de «prinț» rămânea cunoscută numai «de cei ce știu din limbile Europei».

La 11 iunie Bucureștiul s-a sculat, mulțimea a umplut ulițele din fața palatului, iar Bibescu a primit Proclamația; la 13 iunie a abdicat și a plecat din țară, la Brașov. Cârmuirea provizorie a luat frâiele verii muntene, sub deviza «Dreptate, Frăție!» a societății Frăția.

Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

Proclamația de la Islaz, punctul 13

Între timp La 7 iulie rușii intraseră deja în Moldova, ca să nu se nască acolo o cârmuire ca la București.

Capitolul

septembrie 1848 – mai 1849

Spirea

13 septembrie: două ore și jumătate

Ocupația

25 septembrie: Bucureștiul cade

Pacea

1 mai 1849: Balta Liman

Toamna a venit cu oștile. La 13/25 septembrie otomanii lui Fuat pașa au intrat în București: circa 900 de români – infanterie și pompierii căpitanului Pavel Zăgănescu – le-au ținut piept în Dealul Spirii două ore și jumătate, cu 48 de români și 158 de turci morți. Seara orașul era potolit, iar la 25 septembrie ocupația pecetluia sfârșitul revoluției muntene.

Rușii trecuseră în Țara Românească la 27 septembrie; Moldova îi primise încă de la 7 iulie, iar la 1 mai 1849 Convenția de la Balta Liman așeza Principatele sub control ruso-turc. În Moldova noul domn, Grigore Alexandru Ghica, i-a chemat în cârmuire pe Kogălniceanu, pe Alecsandri și pe Ion Ionescu de la Brad.

Transilvania a ars mai departe, în războiul din 1848–1849, unde Iancu și-a câștigat în Apuseni numele de «Crai al Munților». Trei veri diferite, trei sfârșituri diferite: petiția zdrobită într-o seară, adunarea înecată în război, proclamația stinsă pe Dealul Spirii.

Dreptate, Frăție!

Deviza societății Frăția, strigătul verii muntene

Între timp La 1 mai 1849 Convenția de la Balta Liman punea Principatele sub controlul comun al Rusiei și al Porții.