O reformă monetară este rezumată de obicei prin raportul dintre moneda veche și cea nouă. În 1947, raportul de 20.000 la unu descria numai transformarea unității. Articolul 8 arăta cât din suma unei persoane sau gospodării putea ajunge imediat la acel raport.
Pentru un teanc de 10.000.000 de lei vechi, plafonul fără acte doveditoare lăsa să treacă 1.500.000. Traseele din articolul 8(a) și 8(c) lăsau 3.000.000. Articolul 8(b), inclusiv asimilările sale rurale, deschidea plafonul de 5.000.000. Dovada predării cotei obligatorii de cereale adăuga încă 2.500.000.
Dovada predării cotei obligatorii de cereale deschidea încă 125 de lei stabilizați.
Această diferență face reforma vizibilă ca procedură administrativă. Lista, documentul, domiciliul și gospodăria stabileau plafonul aplicabil. Cursul rămânea același pentru suma admisă.
Textul legii includea în „leii vechi” bancnote, monede și mai multe tipuri de hârtie de stat. Depozitele și instrumentele de plată aveau propriul regim. Obiectul urmărește numerarul și înscrisurile prezentate pentru preschimbarea imediată, apoi arată unde începe blocarea.