De pe Pământ se vede mereu aproape aceeași jumătate a Lunii. Întoarce globul: pe fața îndepărtată, mările întunecate aproape dispar, iar scoarța e mai groasă. Tot acolo, la 420 de kilometri de craterul Haret, a aselenizat lin în 2019 prima sondă: Chang’e 4.
Glob din imaginile sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (NASA). Actualizat la 4 octombrie 2026.
Fața apropiată
Chipul pe care îl știi
Petele întunecate care se văd cu ochiul liber sunt câmpii de lavă întărită. Hărțile din secolul al XVII-lea le-au numit mări, iar numele au rămas: Mare Imbrium, Mare Tranquillitatis, Mare Crisium. Pe harta întocmită de echipa camerei LROC, ele acoperă cam 30% din emisfera întoarsă spre Pământ.
Luna se rotește o dată în jurul axei sale exact în timpul în care înconjoară o dată Pământul, aproximativ 27,3 zile. De aceea, de pe Pământ se vede mereu aceeași față. NASA
Văzut de deasupra polului nord. Punctul galben e același loc de pe Lună în patru momente ale orbitei: rămâne mereu îndreptat spre Pământ, deci Luna s-a rotit o dată. Dimensiunile și distanțele nu sunt la scară.
Marginea
Până unde se vede de acasă
Linia întreruptă e meridianul de 90° est, limita emisferei întoarse spre Pământ. Mare Crisium, în stânga ei, se vede de pe Pământ ca un oval aproape de marginea discului.
Marginea nu e fixă. Orbita Lunii e eliptică, iar axa ei de rotație e înclinată față de planul orbitei. De aceea, de pe Pământ, Luna pare să se legene ușor și lasă la vedere, pe rând, mici porțiuni de dincolo de linie. Fenomenul se numește librație. Cu timpul, de pe Pământ se pot vedea astfel până la 59% din suprafața Lunii. Restul de 41% nu se vede de aici niciodată. NASA
Fața îndepărtată
Pe fața îndepărtată, mările ocupă doar 2%
Aceeași Lună, în aceeași lumină. Câmpiile întunecate aproape au dispărut: pe aceeași hartă, ocupă cam 2% din această emisferă.
30%din fața apropiată e acoperită de mări de lavă
2%din fața îndepărtată
Fața îndepărtată primește la fel de multă lumină ca cea apropiată: la Lună nouă e luminată aproape în întregime, la Lună plină e în noapte. Ce îi lipsește aproape cu totul sunt mările de lavă.
Până în 1959, în afara marginilor pe care le arată librația, nimeni nu văzuse această emisferă. La 7 octombrie, sonda sovietică Luna 3 a trecut pe deasupra ei și a făcut 29 de fotografii în 40 de minute, de la peste 60.000 km. Acopereau cam 70% din fața îndepărtată. Globul e întors acum așa cum reconstituie NASA perspectiva sondei: de deasupra punctului 12° N, 120° E. NASA NSSDCA · NASA SVS
Imaginile erau neclare, dar arătau destul: dincolo, mările lipseau aproape cu totul. În ele se disting Mare Moscoviense și craterul Tsiolkovskiy (Țiolkovski), două dintre cele 18 denumiri de pe fața îndepărtată care au, în registrul Uniunii Astronomice Internaționale (IAU), anul de aprobare 1961. Tot din 1961 e craterul Tsu Chung-Chi, numit după Zu Chongzhi, matematician chinez din secolul al V-lea. Punctele galbene de pe glob le marchează.
1970
Cinci sute de nume într-un an
În august 1970, la adunarea generală de la Brighton, IAU a adoptat dintr-odată circa 500 de nume pentru craterele feței îndepărtate, propuse de un grup de lucru pe baza fotografiilor trimise de sondele Lunar Orbiter și Zond 3. În registrul descărcat la 4 octombrie 2026 sunt 728 de denumiri pe această față și 1.295 de denumiri pe cea apropiată, fără craterele-satelit notate cu litere. NASA
Unul dintre numele din 1970 e Haret, un crater de 30 de kilometri din emisfera sudică. Spiru Haret și-a luat doctoratul la Paris, în 1878, cu o teză despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare; mai târziu, ca ministru, a reformat școala românească. Registrul IAU îl trece ca astronom.
Mai la nord e craterul Oberth, de 50 de kilometri, aprobat în 1997. Hermann Oberth, unul dintre întemeietorii astronauticii, s-a născut în 1894 la Sibiu, pe atunci în Austro-Ungaria.
Sub suprafață
Dincolo, scoarța e mai groasă
Culorile arată cât de groasă e scoarța Lunii, calculată din măsurătorile de gravitație făcute în 2012 de cele două sonde GRAIL ale NASA. Tonurile închise înseamnă scoarță subțire; cele deschise, scoarță groasă.
30–39 kmgrosimea medie a scoarței pe fața apropiată, în cele patru modele publicate
38–47 kmpe fața îndepărtată
În toate cele patru modele publicate de echipa GRAIL, scoarța feței îndepărtate e în medie cu 8–9 km mai groasă decât a celei apropiate. O explicație des invocată pentru lipsa mărilor pornește de aici: o scoarță mai groasă poate împiedica lava să ajungă la suprafață.
Fața apropiatăFața îndepărtată
Grosimea scoarței, de la 0 km (violet-închis) la peste 60 km (galben-deschis). Modelul 1 din arhiva lui Wieczorek et al. (2013), din datele GRAIL.
Explicația are însă o problemă, iar ea se vede pe aceeași hartă: pata mare și închisă din sudul feței îndepărtate.
Bazinul Polul Sud–Aitken
Scoarță subțire, și totuși puține mări
Pata aceea e cel mai mare bazin de impact cunoscut pe Lună: Polul Sud–Aitken, lat de circa 2.500 km și adânc, în medie, de vreo 10 km. Culorile arată acum altitudinea, iar conturul desenat e aproximativ. NASA
În interiorul bazinului, scoarța e subțire: calculată pe cele patru modele, media ei pe o rază de 900 km în jurul centrului e cu 9–11 km sub media feței apropiate. Totuși, bazaltul mărilor apare doar în câteva zone ale bazinului. Grosimea scoarței, singură, nu explică deci unde sunt mările. De aceea, cercetătorii caută explicația și mai jos, în manta.
În acest bazin au aselenizat și Chang’e 4, și Chang’e 6.
Altitudinea în jurul bazinului Polul Sud–Aitken, măsurată de altimetrul LOLA (NASA SVS). Albastru: sub nivelul mediu; maro și alb: deasupra.
3 ianuarie 2019
Chang’e 4: prima aselenizare lină pe fața îndepărtată
La 3 ianuarie 2019, la 10:26, ora Beijingului, sonda chineză Chang’e 4 a aselenizat lin pe fundul craterului Von Kármán, lat de 186 de kilometri, în bazinul Polul Sud–Aitken. A fost prima aselenizare lină pe fața îndepărtată a Lunii. De pe ea a coborât roverul Yutu-2, „Iepurele de jad 2”. CNSA
Centrul craterului Haret e la 420 de kilometri de aici, spre sud-est.
De aici, Pământul nu se vede niciodată, deci nici semnalul radio nu ajunge direct: Luna însăși stă în cale. Cu șapte luni înainte, China lansase satelitul-releu Queqiao, „Podul de coțofene”, pe o orbită halo în jurul punctului Lagrange L2 al sistemului Pământ–Lună, aflat la circa 65.000 km dincolo de Lună. De acolo, satelitul vedea și locul aselenizării, și Pământul.
Cum comunica Chang’e 4 cu Pământul (2019): satelitul-releu Queqiao zbura pe o orbită halo în jurul punctului Lagrange L2, aflat la circa 65.000 km dincolo de Lună, și vedea în același timp sonda și Pământul. Desen fără scară. CNSA
În februarie 2019, IAU a aprobat cinci nume propuse de China. Locul aselenizării e Statio Tianhe: Tianhe e vechiul nume chinezesc al Căii Lactee. Trei cratere mici din jur se numesc Zhinyu, Hegu și Tianjin, după asterisme (grupuri de stele) de pe hărțile chinezești tradiționale ale cerului; primele două țin de povestea Țesătoarei și a Văcarului, pe care Calea Lactee îi desparte. Vârful din mijlocul craterului a devenit Mons Tai, după muntele Tai din Shandong.
Craterul însuși poartă din 1970 numele lui Theodore von Kármán, inginerul americano-maghiar sub îndrumarea căruia Qian Xuesen, unul dintre întemeietorii programului spațial chinez, și-a luat doctoratul la Caltech în 1939. CNSA
Iunie 2024
Chang’e 6: primele probe de pe fața îndepărtată
Cinci ani mai târziu, Chang’e 6 a aselenizat la 632 de kilometri est de locul lui Chang’e 4, în sudul bazinului Apollo. Bazinul Apollo, cu diametrul de 524 de kilometri, se află și el în interiorul bazinului Polul Sud–Aitken. Era 2 iunie 2024, 6:23, ora Beijingului. Legătura o asigura un alt releu, Queqiao-2, lansat în martie pe o orbită alungită în jurul Lunii, parcursă în 24 de ore. CNSA · CNSA
La 25 iunie 2024, capsula a ajuns pe Pământ cu 1.935,3 grame de sol și rocă: primele probe aduse vreodată de pe fața îndepărtată a Lunii. CNSA
Din august 2024, locul se numește Statio Tianjiang, după asterismul chinezesc Tianjiang, al cărui nume înseamnă „râul ceresc”. IAU
Ce spun probele
Lavă și aici, dar dintr-o sursă mai rece
Probele vin dintr-un singur loc și spun povestea acelui loc. Dar e tocmai locul unde explicația cu scoarța groasă nu mai ajungea.
Lava a curs și aici, în cel puțin două episoade. Aproape tot bazaltul din probe are circa 2,8 miliarde de ani, după două datări independente (Q. Zhang et al., Nature, 2024; Cui et al., Science, 2024). Un fragment are 4,2 miliarde de ani (Q. Zhang et al.).
Bazaltul tânăr vine dintr-o sursă din manta aproape lipsită de componenta numită KREEP, bogată în elemente radioactive care produc căldură (Cui et al.; Zhou et al., Nature, 2025). Pe fața apropiată, aceste elemente sunt concentrate în jurul lui Oceanus Procellarum (NASA).
Din compoziția bazaltului tânăr, o echipă a estimat că mantaua din care provine era cu circa 100 °C mai rece decât cea a bazaltelor de pe fața apropiată (S. He et al., Nature Geoscience, 2025); alta, că ar putea fi și mai săracă în apă (H. He et al., Nature, 2025).
Roca topită de impact din probe are 4,25 miliarde de ani; autorii studiului atribuie această vârstă ciocnirii care a format bazinul (Su et al., National Science Review, 2025).
Ce se poate spune până acum: bazaltul tânăr adus de Chang’e 6 vine dintr-o sursă mai rece și mai săracă în elemente radioactive decât sursele bazaltelor de pe fața apropiată. O analiză din 2025 a felului în care gravitația Lunii răspunde la maree deduce că, și azi, mantaua feței apropiate e cu 100–200 K mai caldă (Park et al., Nature, 2025). Probele vin însă dintr-un singur loc: dacă toată fața îndepărtată a fost mereu mai rece nu se știe.
Cauza diferenței dintre cele două fețe rămâne neclară. Unele modele arată că impactul care a format bazinul Polul Sud–Aitken ar fi putut pune în mișcare mantaua și ar fi împins spre fața apropiată materialul bogat în elemente radioactive (N. Zhang et al., 2022). Alte ipoteze invocă contopirea lentă cu un al doilea satelit, mai mic (Jutzi și Asphaug, 2011), sau căldura Pământului abia format, din cauza căreia materialul scoarței s-ar fi depus mai ales pe fața opusă, mai rece (Roy et al., 2014). Niciuna nu e dovedită.
Globul e al tău
Întoarce-l cum vrei
Trage de glob ca să-l rotești. Butoanele de sub el schimbă între fotografie, grosimea scoarței și altitudine. Fiecare punct e un nume din registrul IAU: galben pe fața îndepărtată, albastru pe cea apropiată.
Anul fiecărui nume e cel în care l-a adoptat IAU. Cele de pe fața apropiată sunt mult mai vechi: sistemul de denumiri acceptat de IAU în 1935 pornea de la nume aflate pe hărțile Lunii încă din secolul al XVII-lea. NASA
Locuri de pe glob
Statio Tianhe45,5° S, 177,6° E · IAU, 2019
Locul unde a coborât Chang’e 4, la 3 ianuarie 2019.
Statio Tianjiang41,6° S, 154,0° V · IAU, 2024
Locul unde a coborât Chang’e 6, la 2 iunie 2024, la 632 km de Statio Tianhe.
Haret58,8° S, 176,2° V · crater, 30 km · IAU, 1970
Spiru Haret (1851–1912). La 420 km de Statio Tianhe.
Oberth62,5° N, 154,8° E · crater, 50 km · IAU, 1997
Hermann Oberth (1894–1989), născut la Sibiu.
Tsu Chung-Chi17,2° N, 145,2° E · crater, 29 km · IAU, 1961
Zu Chongzhi, matematician chinez din secolul al V-lea. Una dintre cele 18 denumiri aprobate în 1961.
Mare Moscoviense27,3° N, 148,1° E · mare · IAU, 1961
„Marea Moscovei”, una dintre puținele mări ale feței îndepărtate; se distinge în fotografiile sondei Luna 3.
Tsiolkovskiy20,4° S, 129,0° E · crater, 184 km · IAU, 1961
Konstantin Țiolkovski (1857–1935). Fundul lui întunecat, acoperit de lavă, se distinge și în fotografiile sondei Luna 3.
Statio Tranquillitatis0,7° N, 23,5° E · IAU, 1970
Locul unde a coborât Apollo 11, pe fața apropiată.
Guang Han Gong44,1° N, 19,5° V · IAU, 2015
Locul unde a coborât Chang’e 3, pe fața apropiată: „Palatul Lunii” din mitologia chineză.
Lumina
Și dincolo se face ziuă
Faza Lunii nu ține de fața care se vede de pe Pământ. Soarele luminează mereu o jumătate de Lună; pe măsură ce Luna înconjoară Pământul, de aici se vede o parte mai mare sau mai mică din jumătatea luminată. La Lună plină, fața îndepărtată e în noapte. La Lună nouă, e luminată aproape în întregime.
Fața apropiatăFața îndepărtată
Model geometric simplificat: orbită circulară, fără înclinare, librație sau eclipse. Procentele arată cât din fiecare disc e luminat. NASA
De ce între două Luni noi trec 29,5 zile
Față de stele, Luna încheie o orbită în aproximativ 27,3 zile. Între timp, Pământul a înaintat pe orbita lui în jurul Soarelui, iar Luna are nevoie de încă vreo două zile ca să ajungă din nou între Pământ și Soare.
24 decembrie 1968 · Apollo 8
Din Von Kármán, Pământul nu se vede
Primii oameni care au văzut fața îndepărtată cu ochii lor au fost Frank Borman, James Lovell și William Anders, la 24 decembrie 1968. În aceeași zi, Anders a fotografiat Pământul ridicându-se deasupra orizontului lunar. NASA
Pământul pare să răsară în fotografie pentru că Apollo 8 se mișca pe orbită. Pentru cineva aflat în mijlocul feței apropiate, Pământul stă aproape nemișcat pe cer. Din craterul Von Kármán nu se vede deloc; de aceea Chang’e 4 a avut nevoie de un releu.
Fotografia e harta color a Lunii publicată de NASA Scientific Visualization Studio în decembrie 2025, un mozaic din imaginile camerei LROC de pe Lunar Reconnaissance Orbiter, cu regiunile polare completate dintr-o hartă mai puțin detaliată. NASA o descrie ca făcută pentru aspect, nu pentru măsurători. E luminată uniform, iar pentru această pagină contrastul a fost ușor mărit. Nu e o fotografie făcută într-un singur moment.
Altitudinea vine de la altimetrul laser LOLA al aceleiași sonde. Grosimea scoarței e modelul 1 din arhiva publicată de Wieczorek și colegii săi; e un model, construit cu ipoteze despre densitatea și porozitatea scoarței, de aceea mediile sunt date pentru toate cele patru variante: 30–39 km pe fața apropiată, 38–47 km pe cea îndepărtată.
Grosimea scoarței din bazin e media ponderată cu aria, pe grila de 0,25° a fiecărui model, pe o rază de 900 km în jurul centrului dat de Garrick-Bethell și Zuber (2009): 53° S, 191° E (169° V). Suprafața mărilor e calculată din contururile cartate de echipa LROC între 65° N și 65° S și raportată la aria întregii emisfere: 30% din fața apropiată, 2% din cea îndepărtată, 16% din toată Luna. Distanțele dintre locuri sunt măsurate pe arcul de cerc mare, din coordonatele registrului IAU, cu raza de 1.737,4 km. „Fața îndepărtată” înseamnă aici tot ce are centrul la o longitudine de peste 90° est sau vest. Denumirile sunt numărate în registrul descărcat la 4 octombrie 2026.
