Jumătate din urșii Uniunii, într-o singură țară
Până în 2025, populația de urși a României se estima „din ochi", prin observații și urme, la cel mult 8.000 de exemplare. Un studiu coordonat de Ministerul Mediului, publicat în aprilie 2025, a înlocuit estimarea cu o metodă genetică: peste 24.000 de probe de păr și țesut, colectate din 25 de județe și analizate ca ADN individual, nu ca urme numărate de doi ori. Rezultatul — între 10.419 și 12.770 de urși, cu un interval de încredere de 95% — a mutat dintr-odată populația reală a țării la mai mult decât dublul cifrei pe care o cita presa cu doi ani în urmă.
Comisia Europeană estima, în 2023, toată populația de urși bruni a Uniunii — douăzeci și șapte de state — la aproximativ 20.500 de exemplare. România, singură, are astăzi peste jumătate din acea cifră.
Lupul și râsul spun aceeași poveste, cu instrumente diferite. România ține peste 2.500 de lupi din cei aproximativ 23.000 estimați în toată Uniunea în 2023 — mai bine de o zecime din total, într-o singură țară. Iar în Carpați trăiește, potrivit cercetătorilor de la Fundația Conservation Carpathia, cea mai mare și mai stabilă populație de râs eurasiatic din Europa: 1.200–1.500 de exemplare, adică aproximativ una din șapte din cele 9.400 estimate la nivelul întregii Uniuni.
Ce leagă aceste trei cifre nu e doar mărimea lor. E faptul că, spre deosebire de aproape orice altă țară europeană, populațiile românești nu s-au reconstruit din nimic. N-au fost niciodată nimic din care să se reconstruiască.
Anul în care fiecare țară și-a pierdut lupii
Fiecare pătrat de mai jos e o țară europeană. Cifra e anul în care lupii ei au dispărut — vânați până la ultimul exemplar — și, unde e cazul, anul în care s-au întors, singuri sau aduși înapoi. Atinge un pătrat pentru poveste.
Atinge o țară din grilă.
| Țara | Dispărut | Revenit |
|---|
Trei țări din Europa n-au atins niciodată zero lupi: România, Italia și Spania. Diferența e cât de aproape de zero au ajuns. Italia s-a redus la circa 100 de exemplare, izolate în Apenini, prin anii 1970. Spania a coborât la 200–400, mai ales în nord-vest, în aceeași perioadă. Populația română n-a trecut niciodată printr-un asemenea blocaj — a scăzut, dar n-a fost niciodată pe muchia dispariției.
Un dictator, propriul lui rezervat de urși
Există un motiv anume, documentat, pentru care exact urșii au supraviețuit intact în România comunistă, cât populațiile vecine se prăbușeau: Nicolae Ceaușescu și-a rezervat vânătoarea de urși pentru sine și un cerc restrâns de demnitari, interzicând-o pentru toți ceilalți. La începutul anilor 1950, populația națională scăzuse la circa 860 de exemplare. Ceaușescu a cerut hrănirea artificială a urșilor din rezervațiile sale — pentru ca populația, și implicit trofeele lui, să crească — și a vânat, pe parcursul a peste trei decenii, undeva între câteva sute și peste o mie de urși, după cum sunt citate diferitele estimări. Consiliul Internațional pentru Vânătoare și Conservarea Vânatului i-a atribuit, în 1978, cel mai mare trofeu de urs înregistrat vreodată în Europa.
Efectul secundar al acestei vanități a fost o formă accidentală de conservare: interzicerea vânătorii pentru oricine altcineva, combinată cu controlul strict asupra exploatării forestiere din aceeași perioadă, a ținut populația de urși ferită exact de presiunea care a stins-o complet în restul continentului. Cercetătoarea în conservare Louisa Willcox a numit-o, retrospectiv, o lecție incomodă: uneori, cea mai eficientă protecție a unei specii n-a venit dintr-o intenție bună.
Moștenirea aceea a devenit, în ultimii ani, o dispută vie. După un atac fatal asupra unei turiste, în 2024, Parlamentul a dublat cota anuală de recoltare a urșilor la aproximativ 500 de exemplare; în martie 2026 a dublat-o din nou, la circa 900. Președintele Nicușor Dan a trimis legea la Curtea Constituțională, iar Comisia Europeană a avertizat că o cotă de asemenea dimensiuni ar încălca grav Directiva Habitate — aceeași directivă europeană care, tehnic, protejează astăzi specia pe care regimul comunist a păstrat-o, din motive care n-aveau nimic de-a face cu protecția.
Nota de metodă
Cifrele pentru România provin din recensământul genetic coordonat de Ministerul Mediului, publicat în aprilie 2025 (peste 24.000 de probe, 25 de județe, interval de încredere 95%: 10.419–12.770 urși), din estimările Fundației Conservation Carpathia pentru râs (1.200–1.500 de exemplare în Carpați) și din cifrele citate în presă pentru lup (2.500–3.000 de exemplare). Cifrele la nivelul Uniunii Europene — 20.500 de urși, 23.000 de lupi, 9.400 de râși — sunt cele publicate de Comisia Europeană pentru anul 2023, cu doi ani înaintea recensământului românesc; comparația directă supraestimează ușor ponderea reală a României, din moment ce metoda genetică a corectat în sus și o estimare anterioară subdimensionată, nu doar o populație în creștere reală. Anii de dispariție și revenire a lupului, pe țări, sunt cei mai bine documentați din sursele citate mai jos; pentru Anglia și Scoția, datele exacte țin de tradiție orală și nu de înregistrări contemporane, iar pentru Danemarca și Germania sursele istorice diferă între ele cu câteva decenii — instrumentul de mai sus notează aceste incertitudini acolo unde există.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (2025). Recensământul genetic al populației de urs brun din România.
Comisia Europeană (2024). Large Carnivore Populations Across Europe, date pentru 2023.
Willcox, L. (2016). What Can We Learn From Romania's Grizzly Experience? Grizzly Times.
Nature Scientific Reports (2023). Studiu genetic asupra populației de lup din România și continuitatea ei istorică.
Fundația Conservation Carpathia — date privind populația de râs eurasiatic din Munții Făgăraș.