Cei trei crai și Mithra: ce arată 557 de pietre cu numele zeului

Teoria, pusă la încercare

Ce ar trebui să fie adevărat#

Teoria are o logică simplă: în primele două secole o parte mare a lumii romane îl slujea pe Mithra, zeu cu nume persan; magii sunt preoți persani; deci cineva i-a pus în povestea nașterii ca noua credință să le pară acceptabilă celor care erau încă „neconvinși”.

Din ea rezultă trei lucruri care se pot verifica. Întâi: în anii în care s-a scris povestea, adepții lui Mithra trebuiau să fie o mulțime. Al doilea: să fie acolo unde povestea circula. Al treilea: magii să arate de la început ca niște preoți ai lui Mithra.

Jos, în colț, curba arată câte dintre cele 464 de pietre datate cu numele lui Mithra pot exista până în fiecare an; steluțele marchează anii în care povestea magilor e atestată în scris.

Testul întâi: mulțimea

Până în anul 100: între patru și 15 pietre latine cu numele lui Mithra#

Evanghelia după Matei se datează de obicei între anii 70 și 100, cel mai probabil în anii 80–95 (Davies și Allison), iar Antiohia din Siria e orașul propus cel mai des, fără ca alte orașe să fie excluse.

În anii aceia, în cea mai mare bază de date deschisă a inscripțiilor latine (cele grecești nu intră), patru pietre cu numele lui Mithra au un interval de datare care se încheie până în 100; alte 11 au un interval care începe înainte de 100, dar se întinde în secolele II–III. Pe hartă, ele sunt cele câteva lumini care se aprind în Italia, pe Dunăre, pe Rin și în Britannia. Urmele literare sunt din aceeași vreme sau puțin mai vechi, și subțiri: Statius (scris în jurul anilor 80–92) pomenește un Mithra într-o peșteră pe care o numește „persană”, iar Plutarh scrie, pe la 100, că riturile lui Mithra ale piraților cilicieni „durează până azi”. Cilicia e vecină cu Siria; niciunul nu vorbește despre adepți la Antiohia.

Datările acestor pietre nu sunt la fel de bine întemeiate. Altarul de la Carnuntum e datat după prezența legiunii acolo, cel târziu înainte de 114; pentru altarul de la Mainz, EDH dă 71–100, iar EDCS 201–250; pentru fragmentele de la Aquileia și Tortona nu s-a putut verifica temeiul. Cu datarea EDCS, pietrele care se încheie până în 100 sunt trei, iar cele care încep până atunci, 13. Altarul lui Hyginus, libert imperial la Roma, cu o dedicație în latină și în greacă, e datat de obicei între 68 și 117. Cercetătorul care a reexaminat dovezile în 2016 scrie că niciun monument al cultului roman nu poate fi datat convingător înainte de 75 și că dovezile rămân „relativ neglijabile” până în a doua jumătate a secolului II.

Un secol mai târziu

Până în 160, Iustin repovestește povestea; pietrele sunt încă puține#

Unul dintre cei mai vechi autori care repetă povestea magilor este Iustin, înainte de 161: ei au venit „din Arabia”, spune el (Dialog cu Trifon 77–78). Tot el, în jurul lui 150, este cel mai vechi autor creștin în care apare Mithra, în ce s-a păstrat, și îi socotește misterele o imitație a Euharistiei făcută de demoni (Apologia I, 66).

Până la momentul acesta, pe hartă sunt cel puțin 14 pietre cu numele zeului; estimarea e de 65 din cele 464 datate. Până la 250 vor fi între 222 și 426.

Teoria cere deci ca magii să fi fost introduși într-un text care circula deja în anii 80–90, pentru un public care pe vremea aceea abia începea să scrie pe piatră.

Când vine mulțimea

Pietrele devin numeroase între 150 și 250#

În a doua jumătate a secolului II și în prima a celui următor, lumina se aprinde pe frontiera Dunării și a Rinului, la Roma și la Ostia: până în 150 erau între 12 și 103 pietre, până în 250 sunt între 222 și 426 din cele 464 datate. 69 dintre cele 557 poartă eticheta „soldați” din baza de date, iar în multe apar liberți, sclavi și vameși.

În aceeași perioadă povestea magilor e deja citată la Lyon, la Alexandria, la Cartagina. Cultul lui Mithra devine numeros după ce povestea magilor era scrisă.

Acasă: Dacia

În Dacia, dovezile cultului lui Mithra vin după Evanghelie#

Dacia a fost cucerită în 106; niciun altar roman al lui Mithra nu e cunoscut acolo mai devreme. Baza de date are 52 de pietre cu numele zeului din provincie: 23 la Apulum și 10 la Sarmizegetusa. Cel mai vechi mitreu din Dacia este din vremea lui Hadrian (117–138), după catalogul lui Sicoe, citat de Szabó.

Ca ilustrare locală: în Dacia, dovezile cultului lui Mithra sunt ulterioare Evangheliei, iar cel mai vechi mitreu cunoscut vine cu peste douăzeci de ani după ce povestea magilor era scrisă.

Testul al doilea: locul și textul

Ce spune textul lui Matei#

Textul grecesc spune „magoi de la răsărit” (Matei 2:1), care au văzut o stea (2:2): numărul lor nu e dat, nu sunt numiți regi și nu au nume. Cuvântul vine din persană: în vremea lui Matei, un mag era un preot persan, un astrolog, uneori un vrăjitor.

Un cititor din anii 80 putea să-și amintească un eveniment recent când auzea de „magii din Răsărit”: în anul 66, regele Tiridate al Armeniei venise la Roma cu magi, iar Pliniu scrie că îl inițiase pe Nero în „ospețe magice”, fără ca Nero să poată primi de la el arta magilor (Istoria naturală 30.16–17). Dio, scriind mai târziu, îl face pe Tiridate să-i spună lui Nero că vine să i se închine, „ca lui Mithra” (63.5.2). Altă sursă la îndemână: povestea lui Balaam, care vede o stea ieșind din Iacov (Numeri 24:17).

Magii sunt, pentru cei mai mulți cititori, primii oameni din afara poporului evreu care se închină în carte („s-au închinat”, 2:11); la sfârșit, ucenicii sunt trimiși la „toate neamurile” (28:19). Evanghelia are deci un motiv al ei pentru magi, fără Mithra. Același Matei îi numește pe păgâni cu asprime în alte locuri (5:47; 6:7; 18:17) și le cere ucenicilor, înainte, să nu meargă „pe calea neamurilor” (10:5): cartea nu are o atitudine simplă față de ei.

Testul al treilea: cum arată magii

Cum au devenit magii trei crai#

Dacă magii ar fi fost puși în Evanghelie ca preoți ai lui Mithra, ar trebui să fie descriși astfel încă din cele mai vechi texte. Textele păstrate arată altceva: trăsăturile se adaugă una câte una, în secolele următoare.

• c. 80–95Matei: magoi de la răsărit. Fără număr, fără rege, fără nume.
• înainte de 161Iustin: magii vin din Arabia; Damascul, notează el, se află în Arabia.
• c. 200Clement din Alexandria: „magii perșilor”, cea mai veche pomenire găsită a magilor ca persani.
• c. 207Tertulian: Orientul îi socotea de obicei pe magi regi, spune el; tot el îi aduce din Arabia.
• c. 248Origen citește cele trei daruri ca rege, muritor și Dumnezeu; în acest pasaj, numărul magilor nu e spus.
• sec. IIICatacomba Priscilla, Roma: trei figuri în tunici scurte și căciuli ascuțite, una dintre cele mai vechi imagini; datarea e stilistică, mijlocul secolului III sau mai târziu.
• sec. VLeon cel Mare spune limpede că sunt trei bărbați, ca cele trei daruri.
• sec. V–VICele mai vechi nume păstrate: Bithisarea, Melichior, Gathaspa (Excerpta Latina Barbari).

Costumul din pictura creștină, tunică, mantie și căciulă frigiană, e portul convențional al figurilor din Răsărit în arta romană: îl poartă Paris, Orfeu și prizonierii barbari, iar Mithra e adesea înfățișat cu el. Asemănarea e reală și provine din aceleași convenții de reprezentare a Orientului. Magii sunt numiți persani în jurul anului 200, în anii în care pietrele lui Mithra sunt cele mai numeroase.

Ce rămâne din teorie

Unde teoria are dreptate#

Patru lucruri sunt adevărate. Magii sunt, prin cuvântul însuși, preoți persani; Strabon enumeră printre cei cărora li se închină perșii Soarele, „pe care îl numesc Mithra”. În 66, Roma a văzut un rege cu magi care, după Dio, spunea că i se închină lui Nero ca lui Mithra: magii și Mithra erau deci legați, ca parte din regalitatea parto-armeană. Cultul lui Mithra e vechi la răsărit: la Nemrut, în Commagene, un rege din secolul I î.Hr. pune pe sanctuarul lui funerar o reprezentare „Apolo-Mithra-Helios-Hermes”. Iar la Caesarea Maritima, în Iudeea, se află un mitreu a cărui datare e discutată: de la sfârșitul secolului I (prima propunere, după ceramică) până în secolul III (monede), cel puțin după sfârșitul secolului II, spune cea mai recentă analiză.

Niciunul dintre aceste fapte nu arată că magii au fost adăugați pentru adepții lui Mithra; al doilea arată doar că legătura exista. Reprezentarea din Commagene e de alt fel decât misterele romane. Mitreul din Caesarea e unul singur, într-un port al provinciei. Iar niciuna dintre cele 557 de pietre cu numele lui Mithra nu folosește cuvântul „mag”.

Doi autori creștini din secolele II–III care descriu misterele lui Mithra, Iustin (Apologia I, 66; Dialog 70) și Tertulian (Despre prescripție 40), le socotesc imitații diavolești ale ritualurilor creștine; Origen îl citează pe Celsus fără această învinuire (Contra lui Celsus 6.22). Niciunul nu vorbește despre adepții lui Mithra ca despre un public de câștigat.