Diaconul care a tipărit o limbă

Ani

1557 – 1558

Drum pe hartă

100 kmarc mare, rotunjit

Cartea-emblemă

Octoihul mic (1557)

În 12 iunie 1557, într-un atelier brașovean, intră sub presă transilvană prima coală a unei cărți ortodoxe: Octoihul mic, cele opt glasuri ale cântărilor Învierii, culese cu litera tocată pe care Dimitrie Liubavici o turnase la Târgoviște. Coresi îl tipărește alături de Oprea logofătul, din porunca judelui orașului, Johannes Benkner.

Tipărirea ține șapte luni: începută în 12 iunie, sfârșită în 14 ianuarie, în anul 7065 de la Facerea lumii. Inițialele mari cad cu roșu, trupul cu negru, pe hârtie făcută în Brașovul târgului, cu filigran coroana și rădăcina. Patru frontispicii cu arabescuri, fiecare surmontat de cruce, deschid glasurile.

Epilogul numește trei tronuri, Isabela cu tânărul ei fiu în Transilvania, Pătrașcu în Țara Românească, Alexandru în Moldova, fiindcă cartea e menită românilor din toate cele trei țări. Apoi domnul îl cheamă, iar Coresi se întoarce la Târgoviște, unde cu zece ucenici tipărește un Triod-Penticostar bogat în xilogravuri, sfârșit în 1558.

De ce tocmai Brașovul? Târgul are prese mai bune, Honterus ține din 1533 prima tipografie transilvană, o moară de hârtie care face hârtie destulă pentru tipar și bani săsești gata să plătească cărți. Benkner însuși va comanda la Coresi, în slavonă și în română, până la moartea lui din 1565.

“S-au început aceste cărţi în luna lui iunie în 12 zile; s-au sfârşit în luna lui ianuarie 14 zile, în oraşul Braşov.”

Epilogul Octoihului din 1557, via Oltean 2013

Între timp: Între timp: în 1556 Dieta Transilvaniei desființează episcopia catolică de Alba, iar la Geoagiu se ridică o episcopie românească.

Ani

1559 – 1570

Drum pe hartă

cules într-un singur târg

Cartea-emblemă

Tetraevanghelul (1561)

Doi ani mai târziu presa trage o coală udă cum nu s-a mai văzut: cele patru Evanghelii în română, Brașov, 1561. Colofonul spune cu a cui zisă s-a scris, „cu zisa jupânului Haneşă Bégneru”, și cu ale cui mâini: „eu diaconu Coresi ot Trăgovişte şi Tudor diiacu”. Bibliografii o numerotează BRV I, 10: 246 de file, 24 de rânduri pe pagină.

Nu e cea dintâi carte românească. Cinstea o poartă o carte pierdută: Catehismul de la Sibiu din 1544, trecut în protocoalele orașului sub Magister Philippus Pictor și nevăzut de nimeni de atunci. Întrebarea lui Coresi, Întrebare creștinească de 11 file subțiri, 1559 după bibliografia veche și 1560 după cea nouă, e cea mai veche tipăritură românească pe care o mai poți deschide.

Raftul se umple prin anii 1560: Apostolul din 1563, 308 file; Tâlcul evangheliilor cu molitvenicul lui, 1564, comandat în română de nobilul maghiar Forró Miklós; fiecare semnat, datat și disputat de atunci încoace. Benkner moare în 1565; după 1569 Coresi tipărește după propria alegere, tipograf ajuns editor.

Apoi 1570, perechea: Psaltirea și Liturghierul, amândouă în română, amândouă gata până la 1 septembrie, Liturghierul cules între 1 iunie și 15 iulie. Principele însuși ia „un livret”; preoții sunt chemați la Cluj pentru 18 ianuarie 1571 să-l cumpere cu 32 de dinari, față de florinul Psaltirii. Din Liturghier se păstrează un singur exemplar, găsit în biserica din Șchei, ținut la Sibiu din 1953.

Prefața Psaltirii spune programul întreg dintr-o suflare: văzând că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, iar românii nu-l au, „numai noi Rumânii n'avămu”, le-a scris aceste Psaltiri. Tipărește-o alături de slavonă, cum face Psaltirea din 1577, și niciun preot nu mai poate numi eretică o carte românească.

“Cu mila lu Dumnezeu eu diaconu Coresi, déca văzuiu că mai toate limbile au cuvântulu lu Dumnezeu în limba lor, numai noi Rumânii n'avămu...”

Prefața Psaltirii din 1570, BRV I, 16, via CIMEC

Între timp: Între timp: la Zabludov, în 1569, iese de sub presă cazania după care și-o va modela pe a lui din 1581.

Ani

1577 – 1583

Drum pe hartă

300 kmarc mare, rotunjit

Cartea-emblemă

Sbornicul de la Sebeș (1580)

În 1580 presa călătorește: la Sebeș, din porunca mitropolitului Ardealului Ghenadie, diaconul Coresi culege cartea cea mai voluminoasă a vieții lui, Sbornicul, 467 de file in folio, cu xilogravuri cu tot. Nu există carte coresiană mai groasă; patru exemplare sunt numărate, două la Academie, unul la Biblioteca Națională, unul la Brukenthal.

Acasă la Brașov, judelui Lucas Hirscher îi plătește ultima mare carte românească: Evanghelia cu învățătură din 1581, 317 file in folio, tradusă cu preoții Iane și Mihai de la Sfântul Nicolae din Șchei după copia slavonă pe care Hirscher o cerșise cu multă rugăciune de la mitropolitul Serafim. Nouă exemplare sunt numărate, cele mai bine păstrate dintre toate cărțile lui.

Ultima carte datată e un Evangheliar slavonesc din 1583, cules cu Mănăilă; acasă nu e numărat niciun exemplar, doar unul defectuos la Hilandar, în Muntele Athos. Diaconul moare la Brașov în același an.

Ce rămâne se poate număra, iar numărătoarea e cinstită doar dacă spune ce numără: numerele de mai jos sunt exemplare descrise în catalogul colectiv în jurul anului 2000, 60 în catalogul cărților, nu toate supraviețuirile și niciodată tirajele, pe care nicio sursă nu le consemnează. Deschide rafturile:

“Din porunca prea sfinţitului mitropolit al Ardealului Kir Ghenadie, m'am ostenit cu acéstă scriere eu păcătosul şi ticălosul ce me numesc între omeni Coresi diaconul.”

Colofonul Sbornicului din 1580, BRV I, 28, via CIMEC

Între timp: Între timp: la Orăștie, în 1582, apare Palia, cinci exemplare numărate ale altui Vechi Testament românesc, de sub altă presă.