Ziua în care 250.000 de oameni au încetat să fie proprietate

La 10 mai 1851, Divanul Moldovei – cea mai înaltă judecată a țării – iscălește o hotărâre: o parte din averea răposatului vistiernic Alecu Sturza se scoate la mezat pentru plata datoriilor. Printre bunuri, trecuți suflet cu suflet, sunt țiganii de pe moșia sa Heleșteni, din ținutul Roman.

La 16 septembrie 1851, hotărârea apare în Buletin, gazeta oficială tipărită la Iași, cu lista întreagă alăturată: patru cete, fiecare cu Giudele ei – Ștefan sin Iordaki Kostaki în fruntea celei dintâi – cu capii de familie, nevestele, feciorii și fetele lor, vârstele și meșteșugurile: fierari, cântărari, scripcari, zlătari, ciurari. Gaster, care a transcris lista în 1923, numără 94 de bărbați, 85 de femei, 86 de băieți și 84 de fete: 349 de suflete.

Văduva, Elenco Sturza, ceruse 15.500 de galbeni – zestrea ei. Cât a adus mezatul însuși, niciun document nu spune: Gaster a căutat prin acte și n-a găsit nimic. Cu șase ani înainte, gazetele bucureștene anunțaseră vânzarea celor 200 de familii ale răposatului serdar Nica, cu un galben sub prețul obișnuit, pentru cine lua cinci familii deodată. Oameni, prețuiți cu ridicata, în coloanele ziarelor.

Mihail Kogălniceanu e om bătrân când își amintește tinerețea la Iași: ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare pe ulițele târgului, unele cu coarne de fier aninate de frunte și legate cu colane împrejurul gâtului. Bătăi crude, foame, închisori particulare, oameni aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate. Un spectacol grozav, scrie el, strigător la cer.

Legea, spune el, îi trata pe țigani ca pe un lucru – vândut și cumpărat ca un lucru – deși, prin deriziune, unitatea se numea suflet: am atâtea suflete de țigani, am vândut și am cumpărat atâtea suflete de țigani. Robii erau ai domnului, ai mănăstirilor sau ai boierilor; cei așezați pe moșie se numeau vătrași, de la vatră. Cea dintâi mărturie a robiei lor la nord de Dunăre e un act din 1385: Dan voievod dăruiește mănăstirii Tismana patruzeci de sălașe de robi.

Pas cu pas, încep legile. Vistieria Țării Românești cumpără țigani de la particulari cu preț de piață: 185 de suflete contra 86.328 de lei între 1833 și 1839. În 1843, Țara Românească își eliberează țiganii domnești; la 31 ianuarie 1844, Moldova îi eliberează pe cei mănăstirești, la 14 februarie pe cei domnești, iar lingurarii statului moldovean numărau atunci singuri 2.925 de familii cu 10.051 de inși. Tinerii Iașului – Negri, Alecsandri, Rolla, Rallet, Mavrogheni, cu Kogălniceanu orator – își duc mulțumita la domnul Mihail Sturdza, iar foaia lui Kogălniceanu scoate un număr extraordinar pe hârtie verde, coloarea speranței.

La Islaz, la 9 iunie 1848, revoluția munteană vestește că poporul român leapădă neomenia și rușinea de a ținea robi. Șaptesprezece zile mai târziu, Guvernul vremelnic de la București decretează: țiganii particulari sunt oameni slobozi.

O comisie din trei pentru slobozenia robilor – Ioasaf Znagoveanu, Cezar Bolliac, Petrache Poenaru – se pune pe lucru. Cei eliberați primesc adeverințe de slobozenie; foștii stăpâni urmează să fie despăgubiți de stat. Unii stăpâni își slobod robii fără să ceară nimic; alții trag de timp. În județul Dâmbovița, Nicolae Băleanu se luptă să-i țină pe romii din postavul său.

În septembrie, revoluția e înăbușită, iar la 28 septembrie țiganii sunt întorși în starea de mai înainte. Sămânța, va scrie Kogălniceanu, fusese aruncată. În Moldova, chiar programul său – Dorințele partidei naționale, tipărite la Cernăuți în august – ceruse aceeași dezrobire.

La 28 noiembrie 1855, domnul Grigore Ghica al Moldovei pune întrebarea în Sfatul Ocârmuitor: robia trebuie desființată și un proiect de lege întocmit. Proiectul îl scriu Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu. La 10 decembrie, Divanul îl votează – Kogălniceanu își amintește unanimitate și entuziasm. Robia e desființată pentru vecie în Principatul Moldovei, spune preambulul; toți câți calcă pământul moldovenesc sunt oameni slobozi.

Stăpânii sunt plătiți: 8 galbeni pentru un lingurar sau un vătraș, 4 pentru un lăieș, nimic pentru invalizi și prunci – în bonuri de stat cu dobândă de zece la sută, iar iertarea aduce o scutire de dări de zece ani. În Țara Românească, domnul Barbu Știrbei – care numise robia monstruozitate într-un memoriu din iunie trecut – își promulgă legea la 8 februarie 1856: fiecare țigan particular e slobod, 10 galbeni sufletul, în rate, dintr-un Fond de despăgubire hrănit din dările celor eliberați.

Ziarele tipăresc iertările stăpânilor aproape zilnic, iar listele de nume se publică. În iunie 1856, Departamentul Finanțelor Moldovei numără 334 de stăpâni care cer despăgubiri, iar 264 se leapădă de ele: 16.023 de vătrași și 4.566 de lăieși de plătit – 4.613.112 de lei – plus 10.424 de suflete slobozite pe nimic. Rezultatele sunt parțiale; unele ținuturi n-au trimis încă tabelele. Vreo 250.000 de oameni, conchide Achim, au fost dezrobiți.