Douăsprezece minute care au făcut un compozitor

Născut

19 august 1881

Satul

Liveni-Vârnav

Prima vioară

la 4 ani

Viena

1888–1894

Avea trei ani când l-a găsit taraful. Un taraf cânta într-o stațiune balneară de lângă satul natal, iar băiatul a stat și a ascultat; a doua zi a încercat să devină el însuși taraful — vioara dintr-o ață de cusut întinsă pe o bucată de lemn, țambalul din bețe, naiul suflat printre buze.

Primele noțiuni muzicale le-a primit de la tatăl său, la patru ani, iar părinții i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Furios că nu e luat în serios, copilul a aruncat jucăria în foc — apoi, după ce a primit vioara adevărată mult visată, a început să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat. Îndrumători i-au fost părinții și un vestit lăutar, Niculae Chioru.

În 1886, Eduard Caudella, compozitor și profesor la Conservatorul din Iași, a remarcat talentul deosebit al băiatului și l-a îndreptat spre studii muzicale; dovezile primelor încercări de compoziție datează din anul următor, când Enescu avea șase ani. Între 1888 și 1894 a studiat la Conservatorul din Viena — vioara cu Bachrich și Hellmesberger junior, pianul cu Ludwig, armonia și compoziția cu Fuchs —, a debutat ca violonist la opt ani, iar presa vieneză l-a numit „un Mozart român”.

Au urmat Parisul, 1895–1899: vioara cu White și Marsick, compoziția cu Massenet și Fauré, contrapunctul cu Gédalge, colegi printre care Ravel. La 6 februarie 1898, la șaisprezece ani, Poema Română îi deschidea Concertele Colonne — debutul componistic, sub aripa protectoarei sale, Elena Bibescu.

Între timp În același an, 1881, se naște Béla Bartók — cel care va apuca drumul opus, culegerea sistematică a muzicii tradiționale.

Terminată

14 august 1901

Vârsta

19 ani

Modelul

Liszt

Dedicația

Crocé-Spinelli

Nouăsprezece ani — îi lipseau cinci zile până la douăzeci când a terminat-o, la 14 august 1901 —, Enescu a scris Rapsodia nr. 1 așa cum învățase muzica: din memorie. N-a făcut niciodată cercetare de teren și n-a vânat autenticitatea; memoria lui excepțională păstra melodiile auzite în copilărie, iar el le-a așezat pentru orchestră, probabil notându-le după ureche.

Modelul au fost Rapsodiile ungare ale lui Liszt, și, ca Liszt, și-a luat exemplele din surse populare mai degrabă decât folclorice: un cântec de pahar, hore de nuntă, un cântec de cioban, o ciocârlie de virtuozitate. Piesa se deschide cu „Am un leu şi vreau să-l beu” — am un leu și vreau să-l beau — la un clarinet solo visător, ca un fluier de cioban îndepărtat; oboiul continuă, iar cântecul se mai întoarce de două ori, de fiecare dată cu forțe mai mari și cu pas mai iute.

După el, jocul gonește jocul și tempo-ul urcă necontenit: Hora lui Dobrică, cu elanul ei ascendent de viori peste două harpe puse în loc de țambal, o sârbă interpolată, mohorâtul „Mugur, mugurel”, „Ciobănașul”, „Hora morii” și „Ciocârlia” — un concert de păsări la suflători peste optimile corzilor — înainte ca hora melodiilor să se învârtă tot mai furios spre încheierea în Prestissimo. Motivele de legătură dintre împrumuturi sunt melodii proprii, de inspirație folclorică, ale lui Enescu.

Mai târziu a dat piesa deoparte ca pe niște melodii aruncate laolaltă fără gândire. Schițele spun altceva: a lucrat cu grijă ordinea în care să apară melodiile și cea mai bună haină instrumentală pentru fiecare. Partitura i-a dedicat-o colegului său de la Paris, compozitorul și profesorul Bernard-Louis Crocé-Spinelli.

Data

23 februarie 1903

Sala

Ateneul Român

Dirijor

compozitorul, 21 de ani

Restul programului

E. Wachmann

Sala a auzit-o mai întâi dintr-un clarinet singur. În 23 februarie 1903 — 8 martie pe stil nou — un tânăr de 21 de ani a urcat la pupitrul Ateneului Român și a dirijat prima audiție absolută a celor două Rapsodii române ale sale, op. 11. Orchestra simfonică a Bucureștiului era a lui Eduard Wachmann; pentru restul programului din acea seară, Wachmann și-a reluat bagheta.

Ce s-a mai cântat în seara aceea nu e documentat: relatarea muzeului nu numește alte titluri. Ce păstrează muzeul e prețuirea lui Wachmann făcută lucru trainic — o ramură de stejar din metal argintat, dăruită tânărului violonist-compozitor, cu inscripția „Violonistului şi compozitorului român George Enescu”.

Două zile mai târziu, în 25 februarie, Enescu era pe aceeași scenă solist, compozitor și dirijor deodată, la premiera Suitei I pentru orchestră — un concert separat, nu aceeași seară. Și nicio cronică bucureșteană din acele nopți de februarie nu se păstrează în arhiva muzeului: triumful e sigur, cuvintele contemporane nu.

Între timp Cu două luni înainte, un anunț din 14 decembrie 1902 vestea o repetiție generală cu public: Saint-Saëns și Paganini la vioara tânărului. În același an, Cuba închiriază golful Guantánamo Statelor Unite „pe vecie”.

Tiparul

Enoch, Paris

America

Stokowski, Philadelphia

Boston

1912 · 1939

Catalogul

33 de opusuri

Partitura a ajuns în tipar la ani după premieră, la Enoch, Paris — exemplarul Enoch păstrat e datat [1909], placa E. & C. 6058, deși unele referințe dau [1905]. Oricare ar fi anul, piesa exotică, dinamică, frumoasă melodic, cu orchestrația ei spectaculoasă, a intrat direct în repertoriul marilor orchestre, dirijată în concert și pe disc de majoritatea marilor dirijori ai lumii.

Faima internațională i-a venit mai ales prin Rapsodia nr. 1: a fost auzită și peste mări și țări, în SUA, sub bagheta lui Leopold Stokowski, cu Orchestra Filarmonică din Philadelphia. Bostonul a luat-o în repertoriu în februarie 1912, sub Max Fiedler; prin anii 1930 era piesă de bază a Boston Pops; ultimele audiții în abonament dinainte de 2022 au fost dirijate de compozitor însuși, în ianuarie 1939.

Un opus din treizeci și trei — și le-a acoperit pe celelalte treizeci și două. Enescu s-a amărât de popularitatea singulară a unei piese de tinerețe, compozitor subtil și grav eclipsat de propriul cal de bătaie; totuși farmecul s-a dovedit indestructibil. Oedipus, în premieră în 1936, a fost salutat drept capodopera și suma artei sale. A murit la Paris, în 4 mai 1955.

Între timp La premiera lui Oedipus din 1936, critica a salutat opera drept capodopera și suma artei sale.