23 de veri văzute din satelit · 2003–2025

În iunie, Marea Neagră se face turcoaz

În fiecare an, de obicei de la sfârșitul lui mai până pe la jumătatea lui iulie, o algă cât a două suta parte dintr-un milimetru, îmbrăcată în solzi de cretă, albește apa până se vede din spațiu. Sateliții NASA au prins-o în toate cele 23 de veri din 2003 încoace, cel mai des cu vârful în prima săptămână din iunie. Vara lui 2025 a fost una dintre cele mai puternice.

Derulează: o primăvară și o vară, săptămână cu săptămână

Aprilie: marea e neagră

Așa arăta Marea Neagră din satelit pe 16 aprilie 2017: o pată de cerneală între munți și câmpii. Apa adâncă și limpede înghite lumina și nu mai trimite aproape nimic înapoi.

Imaginile sunt fotografii reale ale sateliților Terra și Aqua, fiecare din cinci zile alăturate, ca să iasă norii din cadru. Uscatul e întunecat intenționat, ca să se vadă apa.

A doua jumătate a lui mai: primele dâre

Apoi, în câteva zile, pe marea neagră apar dâre palide, ca laptele turnat în ceai. Asta e înflorirea algei. În 2017, în jurul datei de 14 mai, cam 12% din largul mării avea deja în apă atâta cretă cât să se vadă din satelit: acesta e pragul folosit pe toată pagina.

Iunie: toată marea

La începutul lui iunie, înflorirea acoperă aproape tot largul. În jurul datei de 4 iunie 2017, 98% din largul mării trecea de prag. Marea capătă culoarea unei lagune tropicale.

Algele desenează curenții

Algele nu înoată: le poartă apa. De aceea înflorirea scoate la iveală vârtejurile mării, rotiri de zeci de kilometri care în aprilie nu se văd deloc.

Imaginea e mărită de câteva ori, în vestul mării, pe 11 iunie 2017. Fiecare dâră e apă cu ceva mai multă sau mai puțină cretă decât vecina ei.

Culoarea vine din cretă

Este o algă, Emiliania huxleyi: o singură celulă de vreo cinci micrometri, cât a două suta parte dintr-un milimetru. Se îmbracă în solzi de calcit, mineralul din care e făcută creta, fiecare de vreo trei micrometri.

Celula face mai mulți solzi decât poartă și îi leapădă în apă: zeci, uneori sute. Când algele ajung la un milion sau două pe litru, solzii plutitori împrăștie lumina înapoi spre cer, iar apa neagră capătă un albastru lăptos.

Iulie: se stinge

Spre mijlocul lui iulie, înflorirea se stinge. Celulele mor sau sunt mâncate, iar solzii de cretă se scufundă încet spre fundul mării. În jurul datei de 23 iulie 2017, doar 43% din larg mai trecea de prag.

Și la anul, din nou

În august marea e de obicei iar neagră (în 2022, înflorirea a ținut până în august). Înflorirea a venit în fiecare dintre cele 23 de veri pe care sateliții le-au înregistrat de la un capăt la altul. Dar nu toate verile seamănă între ele.

Douăzeci și trei de veri, niciuna la fel#

Fiecare imagine de mai jos e marea în săptămâna în care înflorirea a fost cea mai întinsă, în fiecare an din 2003 până în 2025. Bara de sub an arată ce parte din largul mării avea cretă peste prag, în medie, de la sfârșitul lui mai până la sfârșitul lui iunie.

2003
2004
2005
2006puternică
2007
2008
2009slabă
2010
2011
2012puternică
2013slabă
2014
2015
2016
2017puternică
2018slabă
2019puternică
2020
2021
2022
2023
2024
2025puternică

Atinge un an pentru imaginea mare. Imagini compuse din nouă zile alăturate, Terra și Aqua (MODIS), plus VIIRS din 2012; uscatul e întunecat intenționat, iar miniaturile sunt puțin luminate.

marea limpededâreaproape tot largultot largulnori, fără date

Fiecare pătrățel e o perioadă de opt zile din datele de cretă (calcit în suspensie, NASA MODIS-Aqua, pixeli de 4 km), largul mării aflat la peste 40 km de țărm. Prag: 0,0015 moli de calcit pe metru cub.

Cele mai puternice veri au fost 2017 și 2019, apoi, la egalitate, 2012 și 2025, apoi 2006. Cele mai slabe: 2018, 2013, 2009. În 2018, în săptămâna cea mai bună, abia 35% din larg a trecut de prag.

Clasamentul nu e o născocire a acestei pagini. Studiile publicate pe aceeași mare numesc 2012 și 2017 printre verile cu cele mai puternice înfloriri, iar studiul din 2024 adaugă 2019 și numește 2003, 2009, 2010 și 2018 printre cele sărace. Înainte de orice altă socoteală, metoda de aici a trebuit să pună 2012 și 2017 printre primii patru ani, iar anii săraci în jumătatea de jos. Așa a ieșit.

Vara lui 2025 nu apare în niciunul dintre studiile citate aici. În datele satelitului Aqua e a 4-a cea mai puternică din 23, practic la egalitate cu 2012; pe Terra, geamănul lui Aqua, e a 6-a, iar pe NOAA-20, care are alt fel de aparat, a 2-a dintre cele 8 veri pe care le-a văzut.

Vârful nu s-a mutat. Marea s-a încălzit în iunie cu circa 0,5 °C pe deceniu, dar săptămâna cu cea mai întinsă înflorire cade tot cel mai des în prima săptămână din iunie: linia de tendință s-a mutat pe toată perioada cu 0,2 zile. Începutul a venit mai devreme în câțiva ani, cel mai devreme în ultima săptămână din aprilie 2021, iar pe 22 de ani tendința îl aduce cu vreo 14 zile mai devreme. E sub pragul de 16 zile pe care pagina și-l fixase dinainte pentru vârf, așa că nu o numește o schimbare sigură.

Ajunge turcoazul până la țărm?#

Satelitul vede marea în pixeli de peste un kilometru. Lângă mal, nisipul de pe fund, valurile și râurile pot păcăli orice aparat. De aceea, pentru fiecare loc de pe hartă, pagina citește marea de la 5 până la 30 de kilometri de țărm și numără o săptămână ca turcoaz doar când două măsurători diferite spun același lucru: creta din apă și culoarea din fotografie.

Harta Mării Negre colorată după numărul de veri în care marea a fost turcoaz, văzută din satelit; zonele care nu pot fi citite sunt hașurate.

turcoaz în 16 veri sau mai multeîn 12–15în 8–11în 4–7în mai puțin de 4nu se poate citi din satelit

Harta spune povestea dintr-o privire. Turcoazul s-a văzut cel mai des în estul mării, de-a lungul coastelor Turciei, Georgiei și Rusiei. Spre vest, se vede tot mai rar. Iar în colțul de nord-vest, de la gurile Dunării până la Odesa, și în Marea Azov, satelitul nu poate citi înflorirea: acolo apa e verzuie și tulbure de la râuri tot anul.

Alege un loc de pe coastă

Lângă Constanța, satelitul nu deosebește turcoazul de mâl#

Litoralul românesc din satelit, 9–13 iunie 2017 — 9–13 iunie 2017, cea mai puternică vară: turcoazul se apropie de țărm la sud de Constanța, dar se amestecă în dâre cu apa verde a Dunării, care coboară dinspre deltă.

Litoralul românesc din satelit, 9–13 septembrie 2017 — 9–13 septembrie 2017: aceeași coastă, fără înflorire. Rămâne doar fâșia tulbure de lângă mal.

Pe litoralul românesc, satelitul dă greș de două ori, în feluri diferite. Măsurătoarea de cretă nu e de încredere lângă niciun țărm al Mării Negre, fiindcă dă valori de înflorire și iarna; în fața litoralului românesc, valorile din ianuarie sunt aproape la fel de mari ca în iunie. Mâlul adus de Dunăre și ridicat de valuri împrăștie lumina la fel ca solzii algei. Fotografia, la rândul ei, arată în largul Constanței o apă verzuie, turcoaz în iunie doar în 5% din zilele senine, față de 2,5% în septembrie. Diferența e prea mică pentru ca satelitul să deosebească înflorirea de culoarea obișnuită a apei.

Asta nu înseamnă că înflorirea nu ajunge în apele românești. În probele luate în iunie 2020 de institutul „Grigore Antipa” pe platforma continentală, la peste 100 km de țărm, acolo unde marea are 70–100 m adâncime, s-au numărat 1,51 milioane de celule de Emiliania huxleyi pe litru în largul Constanței și 1,85 milioane mai la sud, spre granița cu Bulgaria: cât într-o înflorire în toată regula. Doar că, mai aproape de mal, apa dulce și tulbure a Dunării acoperă culoarea.

Mai la sud, de la Costinești la Vama Veche, marea se poate citi cu pragurile alese: acolo turcoazul s-a văzut din spațiu în 5 dintre cele 23 de veri. Locurile din largul mării, citite după aceeași regulă, au în medie 10 veri, iar Batumi are 14.

De ce unele veri da, altele nu#

Fiecare punct e un an, 2003–2025. Între temperatura din iunie și cât a înflorit marea nu se vede nicio legătură: corelația e −0,08.

Nu căldura decide. Cine se uită la anii cu înfloriri mari caută întâi temperatura, dar legătura nu există: între temperatura mării în iunie și cât a înflorit marea în același iunie, corelația pe cei 23 de ani e −0,08, adică nimic. La aceeași concluzie a ajuns și studiul din 2024 pe anii 1998–2020.

Ce contează, după acel studiu, e cât de liniștită e apa de la suprafață: un strat subțire și bine așezat deasupra apei reci, în care alga, care suportă lumina puternică mult mai bine decât rivalele ei, are soarele doar pentru ea. Alți cercetători au legat două dintre cele mai puternice veri, 2012 și 2017, de iernile de dinainte: atunci marea s-a amestecat mai adânc și a urcat spre suprafață mult mai mult fosfat (diferențe de două-trei ori între ierni).

Marea s-a încălzit, în iunie, cu circa 0,5 °C pe deceniu, iar iarna cu 0,8 °C. Vârful înfloririi, deocamdată, nu s-a mutat în calendar.

Cum s-a făcut#

Creta. Datele de calcit în suspensie (PIC) ale NASA, de la satelitul Aqua (MODIS), perioade de opt zile, pixeli de 4 km, 2003–2025, pentru toată Marea Neagră. O zonă trece pragul, adică e „înflorită”, când are peste 0,0015 moli de calcit pe metru cub. Pragul a fost ales înainte de calcule, iar metoda a trebuit întâi să regăsească anii puternici și slabi din studiile publicate. I-a regăsit. La un prag mai sus (0,002), primii patru ani rămân aceiași; la unul mai jos (0,001), 2008 urcă printre ei, iar cel mai slab an devine 2013. Anii au fost verificați apoi cu Terra, geamănul lui Aqua (corelație 1,00), și cu NOAA-20, care are alt aparat și date doar din 2018 (corelație 0,99).

Culoarea. 5.605 fotografii zilnice în culori reale de la Terra și Aqua (NASA GIBS), din 1 mai până pe 31 iulie și în tot septembrie, în fiecare an. Pentru fiecare pixel s-a păstrat trecerea cu mai puțini nori. Un pixel e „turcoaz” când e destul de luminos și are nuanța între cian și azur; „verde-maroniu” când nuanța trage spre verde. Pragurile de culoare au fost alese de mână pe câteva imagini, înainte de orice comparație. Pe largul mării, culoarea a dat aproape aceeași ordine a anilor ca și creta (corelație 0,77).

Țărmul. O zonă de lângă coastă se poate citi doar dacă e turcoaz în iunie de cel puțin patru ori mai des decât în septembrie, când înflorirea de vară lipsește. Un loc are nevoie de cel puțin cinci asemenea zone la 5–30 km de mal. O săptămână e turcoaz pentru un loc când, în cel puțin jumătate dintre zonele lui, creta trece de prag și cel puțin 30% din pixelii fără nori sunt turcoaz. Regulile au fost scrise înainte de a vedea vreun rezultat pe locuri. După primele rezultate s-au adăugat două reguli, ambele prudente: pragul de cinci zone, care trece șase locuri la „nu se poate citi”, și media din larg, calculată acum pe 106 locuri virtuale cu aceeași regulă ca pe coastă (10 veri în loc de 12). Dacă pragurile de culoare se mută, litoralul românesc rămâne la cel mult 5 veri din 23, sub Batumi; la un prag de luminozitate mai jos, nici sudul litoralului nu mai poate fi citit.

Ce nu se vede. Plaja însăși: primii 5 km de lângă mal nu pot fi citiți cu acești sateliți. Zilele cu nori: o săptămână complet acoperită apare goală. Și nici numărul de alge: culoarea arată cretă la suprafață, nu câte celule trăiesc mai jos.

Surse#

NASA Ocean Biology Processing Group: MODIS-Aqua, MODIS-Terra și VIIRS NOAA-20, nivelul 3, calcit în suspensie (PIC), reflectanță la 667 nm și temperatura apei, perioade de 8 zile, 4 km. oceancolor.gsfc.nasa.gov/l3/
NASA GIBS / Worldview: imagini în culori reale (Corrected Reflectance), MODIS Terra și Aqua, VIIRS. www.earthdata.nasa.gov/engage/open-data-services-software/ea
Yunev, O. și alții (2024). Temporal variability of coccolithophore Emiliania huxleyi blooms in the open Black Sea: Evaluation by satellite data (1998–2020). Deep-Sea Research I. Manuscris CC BY 4.0. zenodo.org/records/11208353
Cokacar, T., Oguz, T., Kubilay, N. (2004). Satellite-detected early summer coccolithophore blooms and their interannual variability in the Black Sea. Deep-Sea Research I. doi.org/10.1016/j.dsr.2004.03.007
Kubryakov, A., Mikaelyan, A., Stanichny, S. (2021). Extremely strong coccolithophore blooms in the Black Sea: the decisive role of winter vertical entrainment of deep water. Deep-Sea Research I. doi.org/10.1016/j.dsr.2021.103554
Kopelevich, O. și alții (2014). Satellite monitoring of coccolithophore blooms in the Black Sea from ocean color data. Remote Sensing of Environment 146. doi.org/10.1016/j.rse.2013.09.009
Neukermans, G., Fournier, G. (2018). Optical modeling of spectral backscattering and remote sensing reflectance from Emiliania huxleyi blooms. Frontiers in Marine Science 5:146. www.frontiersin.org/journals/marine-science/articles/10.3389
NASA Earth Observatory: Emiliania huxleyi, celule de circa 5 micrometri. science.nasa.gov/earth/earth-observatory/persistent-phytopla
GeoNames: coordonatele localităților (CC BY 4.0). www.geonames.org/
Conturul uscatului: © contribuitorii OpenStreetMap (ODbL), prin stratul OSM_Land_Mask din GIBS. www.openstreetmap.org/copyright