Marea duhoare

Podul Westminster, iunie 1858

Stai pe podul Westminster în iunie 1858, iar primul lucru care te ajunge nu e priveliștea. Iunie al acelui an a fost al patrulea cel mai călduros între 1800 și 1858 — 16,8 °C media Met Office —, iar la 16 iunie umbra însăși avea vreo 94,5 °F. Muzeul Londrei pune vârful la 30 de grade: orașul nu mai mirosise niciodată ce avea să vină.

Râul a scăzut sub nivelul obișnuit, lăsând murdăria pe maluri, iar mizeria s-a copt la căldură. Peste două milioane și jumătate de oameni trăiau atunci în Londra, cel mai mare oraș din lume — iar Londra își bea râul de decenii.

La Westminster, perdelele și jaluzelele se înmuiau în clorură de var împotriva mirosului — și tot intra pe ferestre, din albia de murdărie care se cocea. Cronologia Crossness o spune răspicat: parlamentul, alungat din sală de duhoarea canalului.

Ceva înrăutățise lucrurile: closetul cu apă, tot mai iubit, care lăsa familiile avute să trimită totul direct în râu. Dickens îl numise deja în Little Dorrit — după cum citează muzeul Londrei rândul: „Through the heart of the town a deadly sewer ebbed and flowed, in the place of a fine fresh river.”

7 iulie 1855

Cu trei ani înainte de duhoare, Michael Faraday a luat vaporul între podurile London și Hungerford, la apele mici, și i-a scris lui The Times. „Tot râul era un lichid opac, maroniu-deschis” — și apoi a dovedit-o.

A rupt cartonașe albe, le-a umezit și le-a aruncat peste bord la fiecare debarcader: „înainte să se afunde un inci sub apă nu se mai vedeau, deși soarele strălucea tare atunci”. Lângă poduri, murdăria „se ridica în nori atât de deși, că se vedeau la suprafață”. Verdictul lui: „tot râul era pe moment o canalizare adevărată”.

„Nimic figurat în vorbele pe care le-am folosit, nicio urmă de exagerare. Sunt adevărul gol.” Și avertismentul, cu trei ani mai devreme: dacă râul e lăsat în plata lui, „n-avem de ce crede că scăpăm nepedepsiți; și n-ar trebui să ne mirăm dacă, înainte să treacă mulți ani, un anotimp ne va da dovada tristă a nepăsării noastre”. Anotimpul a venit în 1858.

15 iulie 1858

La 15 iulie 1858 Disraeli s-a ridicat în Cameră să ceară o lege. „Râul acela nobil, atâta vreme mândria și bucuria englezilor”, a zis el, „a devenit cu adevărat un heleșteu stigian, duhnind a orori de nespus și de neîndurat”. Aproape toate viețuitoarele Tamisei, a continuat el, dispăruseră sau fuseseră nimicite — iar deasupra orașului atârna „o spaimă pătrunzătoare de ciumă”.

Prețul, a socotit Disraeli, n-avea cum să fie mai mic de trei milioane de lire — o podea, nu un vot —, plătit dintr-o taxă de cel mult trei penny la livră, timp de patruzeci de ani, cu un fond de amortizare pentru datorie. Un deputat a zis că o asemenea sumă n-avea cum să ajungă vreodată. Camera a lăsat oricum legea să intre.

2 august 1858

La optsprezece zile după discurs, parlamentul a fost prorogat, iar regina „a sancționat bucuroasă legea pe care ați dat-o pentru purificarea acelui râu nobil”. Comanda i-a revenit lui Joseph Bazalgette, inginerul-șef al Comitetului metropolitan de lucrări.

Lucrările au început în 1859: colectoare care să ducă murdăria la răsărit, departe de centrul înghesuit, spre guri de vărsare și stații de pompare pe amândouă malurile — Deptford, Abbey Mills și, pe mlaștinile sudice, Crossness. Derulează mai departe: tunelurile coboară.

Sub străzi

Cobori pe lângă burta de cărămidă a deversorului care fuge la răsărit, pe sub Woolwich, spre mlaștini. Tunelurile se leagă milă cu milă — și se zidesc pentru un miros.

Lumea dădea vina pe mirosul însuși — ce numeau ei „miasmă”. Teoria miasmei, credința că boala se ridică din aerul stricat, domina gândirea publică, iar primii reformatori dădeau vina pe aerul rău, nu pe apa murdară — deși ortodoxia fusese deja pusă sub semnul întrebării. Tunelurile tot pentru un miros s-au zidit.

În vara aceea, boli ale apei murdare ca holera și febra tifoidă măturau populația — socoteala muzeului Londrei despre ce ducea Tamisa —, în timp ce londonezii tot din Tamisa cea murdară beau și se spălau. Cronica vremii, în Hansard, n-a consemnat nicio epidemie — Tite, la sfârșitul lui iunie, a numit absența ei o mare binecuvântare. Derulează mai departe: rezervorul se umple, iar mareea stă să întoarcă.

Crossness, apele mari

Stai la Crossness, deversorul sudic, la apele mari. Dincolo de stăvilare, rezervorul acoperit ține tot ce-au adunat canalele — fiindcă pe malul sudic, a scris Bazalgette, apa uzată iese numai la apele mari. Ține apăsat, și lasă mareea s-o ia.

Fereastra e de două ore după apele mari — rezervorul ține apa uzată în afară de aceste două ore —, iar refluxul o duce 26 de mile sub podul Londrei, fără întoarcere pe fluxul următor. Înainte de stăvilarele astea, totul ieșea la apele mici și se întorcea cu fluxul; înaintarea de mai multe zile spre mare era aproape insesizabilă.

4 aprilie 1865

La 4 aprilie 1865 prințul de Wales a răsucit mânerul și balansierul cel mare s-a urnit: prima apă pompată s-a urcat în rezervor. Deasupra motoarelor, Driver ridicase un palat pentru oameni — fier ornamental turnat deasupra apei uzate, cărămidă albă de Suffolk afară. Pe acoperișul rezervorului s-a jucat cândva cricket.

Schema a lăsat două socoteli ale milelor ei, iar aici refuzăm să le amestecăm: Bazalgette număra vreo 1.300 de mile de canalizare, cu 82 de colectoare principale, iar muzeul Londrei numără 1.100 de mile de rigole în 82 de mile de canal nou de cărămidă. Atinge fiecare număr: răspunde cu sursa legată de el.

Deschisă oficial în 1865, terminată în 1875 — și mare parte e încă în funcțiune azi, fiindcă tunelurile s-au zidit mult mai largi decât trebuia, cu creșterea orașului în gând. Canalizarea și-a întrecut veacul.