Mănânci latinește în fiecare zi

Mensa însemna la Roma masa pe care se mănâncă — dar și ospățul, și masa de jertfă. Forma vulgară mesa, pe care Appendix Probi o corectează («mensa non mesa»), a mers mai departe și a dat, prin -a > -ă, masa noastră. Nicio cantină, nicio metaforă: continuitatea e însăși poanta.

Dovada că masa romană chiar arăta a masă stă în fresce: taraba brutarului din MANN 9071, cu pâini stivuite pe ea, și natura moartă cu pâine și smochine, așezate pe un blat.

În cuptorul brutăriei lui Modestus (VII.1.36–37, Pompei) au rămas 81 de pâini carbonizate în anul 79, toate cu miez dospit; le-a scos din cenușă Giuseppe Fiorelli, în 1861. «Panis quadratus» nu înseamnă pâine pătrată: e pâinea împărțită în quadrae — rotundă, ușor turtită, cu crestături radiale, cel mai adesea în opt.

O pâine de la Herculaneum poartă încă lizibilă ștampila brutarului: pâinea lui Celer, sclavul lui Quintus Granius Verus. Fotografia arată o astfel de pâine fosilizată, la muzeu: neagră, crăpată, crestată.

Latinescul salarium — «plată oficială» — e derivat din sal, «sare»: etimologia e sigură. Mecanismul însă nu e: ideea că soldații romani își primeau solda în sare «nu are niciun temei în sursele antice» (Merriam-Webster). Pliniu (HN 31.89) leagă și el sarea de soldă, dar fără detalii (citatul, la Merriam-Webster); soldații erau plătiți mai ales în monede, stipendium-ul în trei rate anuale (Gainsford).

Sarea însăși e din plin în Edictul lui Dioclețian: sarea condimentată avea plafon de 8 denari sextarul, ca vinul obișnuit.

Conditum paradoxum — «vinul cu mirodenii, cel surprinzător» — se făcea așa: «mellis pondo XV in aeneum vas mittuntur… vini lenis sextaria XVIII»: cincisprezece livre de miere într-un vas de aramă, apoi optsprezece sextari de vin ușor. Rețeta adaugă piper, mastic, șofran și sâmburi de curmală prăjiți.

În traducerea lui Vehling: mierea și vinul se încălzesc pe foc mic, amestecând mereu, «add 18 sextarii of light wine» — iar la sfârșit vinul se limpezește cu cărbune.

Lingula avea în latină mai multe sensuri, între care «limbuliță» și «lingură». Dicționarele leagă de această formă cuvântul românesc «lingură». Aici nu reconstituim pașii prin care s-a schimbat pronunțarea.

Romanii aveau mai multe tipuri de linguri; cea din poză e un cochlear, cu coada ascuțită — un alt tip de lingură.

Manducare însemna «a mesteca», iar în rostire grupul ns s-a simplificat în *manucare, forma din care pornește «a mânca» (DEX dă manducare, DER reconstruiește *manucare). În românește, verbul mestecatului a ajuns verbul mesei: «a mânca» înseamnă, după DEX, «a mesteca în gură și a înghiți». Toată Romania veche a mers pe același drum.

Mâncarea romană însăși se vede în Sala cattabia: «panem ex posca maceratum exprimes» — «pâinea înmuiată în poscă o storci» — brânză, castraveți, nuci de pin, apoi «super frigidam collocabis et sic appones»: «o pui la rece și așa o servești».