Mănânci latinește în fiecare zi

Mensa însemna la Roma masa pe care se mănâncă. Româna a păstrat cuvântul pentru mobila din mijlocul casei și l-a dus mai departe, în expresii și în zile de naștere.

Dovada că masa romană chiar arăta a masă stă în fresce: taraba brutarului din MANN 9071, cu pâini stivuite pe ea, și natura moartă cu pâine și smochine, așezate pe un blat.

Panis quadratus — pâinea «pătrată» a romanilor — era rotundă și crestată, ca să se rupă în opt. În brutăria lui Modestus, zeci de astfel de pâini au fost surprinse de erupție și carbonizate: arse pe dinafară, cu miezul dospit păstrat.

Fotografia arată o astfel de pâine, la muzeu: neagră, crăpată, crestată. Alături, brutăria lui Popidius Priscus, cu morile și cuptorul ei — fabrica de pâine a Pompeiului.

Salarium vine din sal — legătura o spun dicționarele, răspicat. Povestea că soldații romani își primeau solda în sare nu apare în nicio sursă romană: Merriam-Webster spune că nimic din istoria cunoscută a cuvântului nu o sprijină, iar clasicistul Peter Gainsford arată că nu există dovezi — soldații erau plătiți în monede.

Sarea însăși e din plin în edictul lui Dioclețian: sarea condimentată avea plafon de 8 denari sextarul, ca vinul obișnuit.

Conditum paradoxum — «vinul cu mirodenii, cel surprinzător» — se făcea așa: «mellis pondo XV in aeneum vas mittuntur… vini lenis sextaria XVIII»: cincisprezece livre de miere într-un vas de aramă, apoi optsprezece sextari de vin ușor. Rețeta adaugă piper, mastic, șofran și sâmburi de curmală prăjiți.

În traducerea lui Vehling: mierea și vinul se încălzesc pe foc mic, amestecând mereu, «add 18 sextarii of light wine» — iar la sfârșit vinul se limpezește cu cărbune.

Lingula însemna în latină «limbușoară» și numea lingura, polonicul, spumiera — toate ustensilele cu o «limbă» scobită. Româna a păstrat una singură și i-a zis lingură.

Romanii aveau mai multe tipuri de linguri; cea din poză e un cochlear, cu coada ascuțită — un văr al lingulei, nu lingula însăși.

Manducare însemna «a mesteca», iar latina vorbită a scurtat cuvântul în *manucare, forma din care pornește «a mânca». În românește, verbul mestecatului a ajuns verbul mesei: «a mânca» înseamnă, după DEX, «a mesteca în gură și a înghiți». Vechea Romanie întreagă a mers pe același drum.

Mâncarea romană însăși se vede în Sala cattabia: «panem ex posca maceratum exprimes» — «pâinea înmuiată în poscă o storci» — brânză, castraveți, nuci de pin, apoi «super frigidam collocabis et sic appones»: «o pui la rece și așa o servești».