Povestea, în patru capitole
Un compromis făcut fără români, în 1867. O petiție dusă de 300 de oameni, în 1892. Un proces la Cluj, în mai 1894. Și o grațiere care n-a mai reparat nimic, în 1895.
Fiecare capitol are aceleași repere: datele, o scenă spusă cu vorbele surselor, o imagine de epocă și o ancoră din ce se întâmpla între timp, în Europa.
Capitolul I
Răbdarea
1867 – 1892 · 23 de ani de pasivitate
- Capitolul
- 1867 – 1892
- Compromisul
- 1867, Transilvania intră în Ungaria
- Pasivitatea
- după 1869
- Comitetul
- 25 de membri
După Compromisul din 1867, Transilvania redevine parte a Ungariei, iar românii – populație majoritară – rămân fără statut de etnici. La început, Partidul Național Român ia parte la viața politică; după 1869, în urma neînțelegerilor, alege pasivitatea: nu mai intră în alegeri pe care le socotește măsluite.
Nemulțumirile sunt trei: românii sunt subreprezentați în Parlamentul de la Budapesta, din pricina abuzurilor electorale și a censului mai ridicat; sunt supuși maghiarizării; iar Transilvania și-a pierdut autonomia fără ca nimeni să-i întrebe pe transilvăneni.
În 1892, un comitet de 25 de membri ai partidului – președinte Ioan Rațiu, secretar general Vasile Lucaciu – așterne în scris toate acestea: Memorandumul cere drepturi politice pentru români și denunță intoleranța regatului ungar.
Dr. Lucaciu a fost condamnat la un an de închisoare, unde a fost barbar pedepsit, astfel încât aproape că era să rămână fără vedere.
The Standard, 7 mai 1894, citat în studiul clujean
Între timp În 1884, Georges Clemenceau scrie despre români în La Justice; în 1892 cauza lor ajunge și pe biroul diplomaților – raportul Borchgrave, din noiembrie.
Capitolul II
Viena
1892 · 28 mai, fără audiență
- Capitolul
- 1892
- Delegația
- 300 de oameni
- Prezentarea
- 28 mai 1892
- Răspunsul
- trimis necitit la Budapesta
La sfârșit de mai 1892, 300 de delegați din localitățile Transilvaniei merg la Curtea Imperială. Nu primesc audiență la împărat: cabinetul imperial trimite actul direct guvernului de la Budapesta. În 28 mai 1892, Memorandumul e prezentat – și tot atunci începe lungul lui drum înapoi, nedeschis.
Drumul hârtiilor e scurt de povestit: Franz Joseph înaintează petiția, fără s-o citească, prim-ministrului Gyula Szapáry; acesta i-o trimite, tot nedeschisă, comitelui suprem de Turda-Arieș, ca s-o înapoieze expeditorului, Ioan Rațiu.
Refuzul nu-i oprește pe memorandiști: tipăresc actul la Sibiu, iar urmarea e violentă – casa lui Rațiu din Turda e devastată de demonstranți, familia se refugiază la Sibiu, iar în Regat protestul stârnește o indignare uriașă. La Viena, delegația e primită la un miting de Karl Lueger, viitorul primar, care condamnă opresiunea națiunilor slave și a celei române.
Românii sunt ca mieii contra lupilor, iar sumanul țăranului român este tot atât de vrednic ca și cămașa ungurească.
Karl Lueger, Viena 1892 (după relatarea din epocă)
Între timp Ambasadorul belgian la Viena, Borchgrave, îi scrie ministrului său despre români în 19 noiembrie 1892.
Capitolul III
Procesul
1894 · Cluj, 7 – 25 mai
- Capitolul
- 1894
- Dezbaterea
- 7 mai 1894, sala Redutei
- Verdictul
- 25 mai 1894
- Condamnările
- 14, de la două luni la cinci ani
Fiindcă actul a fost tipărit și răspândit, autorii ajung în fața justiției în mai 1894, acuzați de instigare prin presă. Capetele de acuzare merg de la tulburarea liniștii până la înaltă trădare – lui Lucaciu i se pune în seamă trădarea de patrie. Ziua I, 7 mai: președintele Szentkereszty Zsigmond deschide ședința la 8:30, în sala Redutei din Cluj, iar acuzații intră însoțiți de apărători.
La mijlocul dezbaterilor vine întorsătura: apărătorii se retrag, Rațiu cere amânarea în numele tuturor, tribunalul refuză – printre inculpați sunt destui avocați, își pot pleda singuri cauza. Inculpații anunță nulitate, apoi primesc continuarea: sala Redutei trăiește prima zi fără scandaluri, iar boxa acuzaților se preface în tribună.
.jpg){kind=link}
Urmează cuvântările: Rațiu vorbește despre legi, Lucaciu – oratorul grupului – despre nedreptăți, iar Coroianu se ridică în numele tuturor. La 25 mai se pronunță sentința: 14 vinovați de agitație, după articolul 173 și articolul 171, cu pedepse de la două luni la cinci ani de temniță de stat.
Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, se afirmă.
Ioan Rațiu, în sala de judecată, Cluj 1894
Între timp La 7 mai 1894, The Standard scrie despre românii din Ungaria; la 10 mai îi urmează Le Matin, cu Procesul românilor.
Capitolul IV
Ecoul
1894 – 1895 · grațierea din septembrie 1895
- Capitolul
- 1894 – 1895
- Presa
- Londra, Paris, București
- Pedeapsa cea grea
- cinci ani, ispășit unul
- Grațierea
- septembrie 1895
Procesul câștigă ce pierduse petiția: atenția Europei. Studenții români de la Viena, Graz, Budapesta și Cluj își tipăresc manifestele de solidaritate încă din vara lui 1893, cu versiuni în limbi străine trimise cercurilor politice și de presă din Apus; la București, foaia Golgota răstignește nedreptatea pe prima pagină.
Condamnații nu stau mult închiși: în septembrie 1895, împăratul îi grațiază. Eliberarea e rodul unui joc diplomatic – regele Carol I intervine direct pe lângă Franz Joseph, iar Dimitrie Sturdza îi propune premierului Bánffy formula salvatoare: grațieri individuale, nu amnistie, ca Budapesta să-și salveze onoarea.
Iertarea vine prea târziu ca să mai dreagă ceva: încrederea în Casa de Habsburg scade, iar tot mai mulți fruntași văd în Unirea Transilvaniei cu România singura ieșire. Activismul pentru Unire așteaptă însă Marele Război și Trianonul – România oscilează între Puteri, iar arhiducele Franz Ferdinand promite o Austrie federativă.
Dacă noi vom fi condamnați, întregul popor va acționa pentru noi.
Inculpații, la unison, după trimisul lui Pesti Napló, Cluj 1894
Între timp Pricina memorandiștilor se poartă și în cântec: Doina lui Lucaciu îi e închinată Leului de la Șișești în anii detenției.
