Noaptea în care a plecat Cuza

Capitolul

1866

Ofițeri în grupul din palat

8

Lideri ai coaliției numiți pe pagină

7

Până în februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza cârmuise Principatele Unite șapte ani, iar pe cel din urmă îl cârmuise singur: după ce lovitura de la 2 mai 1864 a dizolvat Adunarea, liberalii care urau regimul personal au făcut front comun cu conservatorii care urau reforma agrară. Presa favorabilă lui Cuza a botezat alianța „monstruoasa coaliție”, iar numele a prins.

Cuza însuși arătase că ar pleca: în decembrie 1865 i-a scris lui Napoleon al III-lea și Parlamentului că e gata să lase tronul unui principe străin, cum ceruseră divanele ad-hoc din 1857. Opoziția a prins curaj și și-a făcut propriul calendar.

Planul avea nevoie de armată, iar armata i-a dat pe coloneii Haralambie, Călinescu și Crețulescu, pe maiorul Lecca și pe căpitanii Pilat, Berindei, Candiano-Popescu și Costescu, opt ofițeri pentru palat, cu mai mulți conjurați (Lipoianu, Mălinescu, Handoca, Gheorghiu) în jur. Semnalul a fost stabilit dinainte: un foc de pistol tras de Lecca avea să anunțe că Domnul a abdicat.

Rosetti, care aștepta afară, își pregătise două căi de vești: ofițerii din garda lui Lecca și juni de pază puși în turla bisericii Kretzulescu, peste drum de palat. Apoi, înainte de semnal, a venit singurul lucru neprevăzut de nimeni, o musafiră.

La Palat a sosit Maria Obrenovici (fină observatoare, care ar fi putut da în vileag conspirația).

Independența Română, despre faptul neprevăzut al nopții

Între timp, junii din turla Kretzulescu priveau ferestrele palatului și au anunțat musafira.

Capitolul

1866

Ora intrării, lectura majoritară

ora 5

Ora în lectura minoritară Britannica

ora 4

Cei opt ofițeri au intrat în palat în noaptea de 10/11 februarie 1866, 22/23 februarie pe stil nou, și s-au îndreptat spre aripa dinspre biserica Kretzulescu. Istoriile românești pun intrarea la ora 5 dimineața; filiera Britannica, urmată de un articol englez, spune 4. Pagina urmează majoritatea și documentează minoritatea.

În fața dormitorului domnesc, pe o sofa, dormea Nicolae Docan, vărul lui Cuza, singurul om adormit dintre conjurați și Domn. A fost imobilizat unde zăcea, iar ușa iatacului s-a deschis asupra prințului adormit.

Ce a urmat a durat minute. Ofițerii l-au trezit pe Cuza și, cu armele scoase, i-au poruncit să semneze abdicarea; n-a oppus rezistență și n-a curs sânge, telegrama din Gazeta Transilvaniei apasă pe ambele fapte.

Viteza era rostul: un palat adormit, un mic grup înarmat și o capitală care avea să se trezească cu un act semnat, nu cu o bătălie. Când orașul a început să se miște, singura întrebare rămasă era unde să-l ducă pe omul care nu mai era Domn.

În fața dormitorului domnesc, pe o sofa, doarme Nicolae Docan, vărul lui Cuza.

Independența Română, despre aripa dinspre biserica Kretzulescu

Între timp, sub iatac stăteau ofițerii din garda lui Lecca, ochii complotului din palat.

Capitolul

1866

Cuvintele actului

35

Vărsare de sânge relatată în 1866

niciuna

Actul semnat de Cuza în dimineața aceea se păstrează cuvânt cu cuvânt și e scurt: treizeci și cinci de cuvinte care predau „cârma guvernului” unei Locotenențe Domnești și unui ministru ales de popor, datat 11 februarie 1866. Invocă dorința națiunii întregi și legământul din 1859, jurământul de șapte ani de a lăsa tronul unui principe străin.

Legenda spune că l-a semnat pe spatele unuia dintre ofițeri, Pillat sau Lipoianu, zice povestea, în timp ce celălalt îi ținea pistolul la cap. Istoria care consemnează legenda o numește legendă; iar presa vremii spune că a semnat „o hârtie formală pregătită”. Pagina ține hârtia și legenda alături.

Apoi Domnitorul s-a îmbrăcat ca un civil. A fost coborât și scos afară printre două rânduri de soldați cu ordin strict să stea cu spatele, ca să nu-l vadă pe fostul Domn, complotiștilor le era teamă ce-ar putea face fiii țăranilor împroprietăriți dacă și-ar vedea prințul scos cu alai.

La ușă aștepta o trăsură. Cuza a fost urcat în ea, iar micul convoi a părăsit cartierul palatului spre casa lui Costache Ciocârlan, un liberal arestat alături de Rosetti și Brătianu la 3 august 1865, din fața bisericii Sfântul Gheorghe.

Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.

Actul abdicării

Între timp, pe coridor, două rânduri de soldați stăteau cu spatele, cu ordin să nu se uite la omul pe care juraseră să-l păzească.

Capitolul

1866

Locotenenți în zori

3

Zile până la drumul Brașovului

2

În zori, Bucureștiul avea cârmuitori noi: o Locotenență Domnească de trei oameni, liberalul Nicolae Golescu, conservatorul Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei, proclamată, la îndemnul lui Rosetti, de însuși Haralambie, în timp ce Ion Ghica forma guvernul.

În aceeași zi, 11 februarie, Locotenența și guvernul au convocat Senatul, care l-a proclamat domnitor în locul lui Cuza pe un prinț belgian, Filip de Flandra. A refuzat aproape pe loc, prin consulul belgian, ca să nu-l supere pe Napoleon al III-lea, iar tronul a rămas gol pentru plebiscit și pentru prințul din pagina-oglindă, carol-i-1866.

A doua zi după abdicare, Cuza i-a scris lui Nicolae Golescu că numai un principe străin poate chezășui viitorul României, rând citit de noul locotenent drept ipocrizie. La două zile după noapte, pe 13 februarie, fostul domnitor a plecat din București spre Brașov cu soția, cu amanta și cu cei doi fii, iar țara și-a ținut răsuflarea: satele se temeau pentru reforma agrară, iar Poarta își masa trupele la Dunăre.

Șapte ani de domnie s-au încheiat într-o noapte și două zile de bagaje; cuvântarea funebră avea să spună mai târziu că i-au adus căderea faptele cele mari, nu greșelile. A murit în exil la Heidelberg în 1873, iar la înmormântarea de la Ruginoasa au venit cel puțin 30.000 de țărani, lumea satelor votând, prea târziu, despre noaptea de 11 februarie.

Numai un principe străin… poate închezășui viitorul României.

Cuza către Nicolae Golescu, a doua zi după abdicare

Între timp, în celălalt capăt al orașului, senatorii erau chemați să dea tronul gol unui prinț care avea să-l refuze în câteva ore.