A fost România inventată la Paris?

Capitolul

1856

Semnat

30 martie 1856

Articolele

XX–XXVII

Județe cedate

Cahul, Bolgrad, Ismail

La 30 martie 1856, în Salon des Ambassadeurs de pe Quai d'Orsay, contele Walewski a ridicat ședința Congresului de la Paris: Războiul Crimeii se sfârșea, iar articolele XX–XXVII ale tratatului rescriau locul Principatelor în Europa. Moldova și Țara Românească rămâneau despărțite, sub suzeranitatea Sultanului – dar sub garanția tuturor puterilor contractante, fără „protecție exclusivă” din partea vreuneia. Protectoratul rusesc se sfârșise la masa aceea.

Rusia a mai dat și pământ: frontiera s-a rectificat în sudul Basarabiei, iar ținutul cedat – organizat ca județele Cahul, Bolgrad și Ismail – a fost alipit Moldovei. O comisie europeană a stat la București ca să lucreze cu ceea ce tratatul poruncea mai departe: în fiecare provincie, un divan ad-hoc, „ca să arate dorințele poporului”.

Oamenii care aveau să folosească aceste articole erau deja la Paris. Ion C. Brătianu, exilat din 1848, a pledat pe lângă opinia franceză pentru unire și autonomie și și-a publicat broșurile în franceză; C. A. Rosetti, la Paris din decembrie 1848, a militat în gazetele exilului pentru unificare. Amândoi le-au fost elevi lui Michelet și Quinet; amândoi aveau să stea în divanuri.

Principatele Țării Românești și Moldovei vor continua să se bucure, sub suzeranitatea Porții și sub garanția puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au în stăpânire. Nicio protecție exclusivă nu va fi exercitată asupra lor de vreuna dintre puterile garante.

Tratatul de la Paris, 30 martie 1856, art. XXII (traducerea noastră)

Maiestatea Sa Sultanul făgăduiește să convoace îndată, în fiecare dintre cele două provincii, un divan ad-hoc, alcătuit astfel încât să înfățișeze cât mai îndeaproape interesele tuturor claselor societății.

Tratatul de la Paris, art. XXIV (traducerea noastră)

Între timp Tratatul s-a semnat în Salon des Ambassadeurs, pe Quai d'Orsay.

Capitolul

1857

Osborne

6–10 august 1857

Cele patru dorințe

7/19 octombrie 1857

O lege pentru toți

73 din 77

La Iași, în vara lui 1857, urnele s-au umplut înaintea alegătorilor: caimacamul moldovean Nicolae Vogoride, lucrând cu antiunioniștii austro-turci, a falsificat alegerile, iar Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au rupt-o cu Poarta din pricina lor. Divanurile mai că nu s-au întrunit libere. La Osborne, în 6–10 august 1857, Victoria și Napoleon III au căzut la învoială, după „concesii reciproce” și fără să semneze nimic, să anuleze votul moldovenesc.

Alegerile reluate au dat divanuri unioniste la Iași și București, care au stat din septembrie până în decembrie 1857. La 7/19 octombrie, Divanul moldovean a primit cele patru dorințe – autonomie, unire, prinț străin ereditar, guvernământ constituțional; la 29 octombrie, după o comisie cu Kogălniceanu între membri, a votat o singură lege pentru toți, oaste pentru toți și sfârșitul scutirilor de rang, 73 din 77, cu 4 abțineri.

Britannica, ediția a IX-a, descrie drept unanim votul divanurilor pentru unire și prinț străin. Acesta este un alt vot decât cel din 29 octombrie asupra egalității în fața legii, pentru care sunt consemnate 73 de voturi și patru abțineri. Adunările chemate să exprime dorințe ceruseră un singur stat.

Au purces îndată să voteze cu unanimitate unirea celor două principate într-un singur stat sub numele de România... cârmuit de un prinț străin.

Encyclopaedia Britannica, ed. a IX-a, vol. 21 (traducerea noastră)

Între timp La Osborne nu s-a semnat nimic – târgul s-a pecetluit doar prin bunăvoință.

Capitolul

1858 – 1862

Convenția

7/19 august 1858

Dubla alegere

5 și 24 ianuarie 1859

Contopirea

5 februarie 1862

La Paris, la 7/19 august 1858, puterile au răspuns celor patru dorințe cu o Convenție care le înjumătățea: „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” – dar fără unire deplină și fără prinț străin. Doi domni pământeni pe viață, două guverne, două adunări, două capitale; comune rămâneau doar o Comisie Centrală la Focșani, o Înalta Curte și o organizare ostășească.

Convenția oprea un singur tron, dar nu un singur om pe două tronuri. La 5 ianuarie 1859, Iașii l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza; la 24 ianuarie l-a ales și Bucureștiul – la nouăsprezece zile depărtare, o unire personală pe care puterile au trebuit s-o înghită. Firmanul Sultanului din 1861 a recunoscut unirea administrativă doar pe viața lui Cuza.

Contopirea s-a vestit la 24 ianuarie/5 februarie 1862, cu Bucureștiul capitală, sub numele „Principatele Unite Române” – România, neoficial. Primul guvern a toată România, al lui Barbu Catargiu, a ținut din 22 ianuarie până în iunie 1862; Catargiu a fost asasinat la 8 iunie.

Între timp 24 ianuarie se prăznuiește și azi ca Ziua Unirii – Mica Unire.

Capitolul

1866 – 1958

Carol I

10 mai 1866

Independența

9 mai 1877

Muzeul

1958

La 10/22 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intra în București ca domn, chemat prin plebiscit după căderea lui Cuza din februarie: domnia pământeană se sfârșise, cea străină începea. Independența s-a vestit la 9/21 mai 1877 și s-a întărit a doua zi; la Berlin, în 1878, România și-a păstrat coroana, dar a dat înapoi sudul Basarabiei – pentru Dobrogea de Nord.

Urmele se pot vizita. Muzeul Unirii din Iași, reședința lui Cuza din 1859–62, e muzeu din 1958; memorialul Kogălniceanu și palatul de la Ruginoasa stau în aceeași familie de muzee. La Paris, sala semnării, Salon des Ambassadeurs, e tot a lui Quai d'Orsay – dar nicio placă a ceasului românesc din 1856 n-a fost găsită.

A fost deci România inventată la Paris? Tratatul a ținut Principatele despărțite și suzerane; unirea s-a votat la Iași și București, s-a smuls prin dubla alegere a lui Cuza și s-a plătit în războaie. Parisul a dat hârtia și presiunea – iar jumătatea franceză a poveștii, 1848–1859, e a paginii-pereche din catalog.

Între timp Pagina-pereche acoperă 1848–1859 dinspre partea franceză.