Ce-a câștigat de fapt Plevna?

Capitolul

aprilie – iulie 1877

Convenția cu Rusia

București, 4/16 aprilie 1877

Independența citită

9/21 mai 1877, parlamentul

Bateriile de la Calafat

spre Vidin, la început de mai

La 4 aprilie 1877, stil vechi, România a semnat la București o convenție: armatele ruse puteau trece prin țară spre Dunăre, iar Rusia se legă să respecte integritatea României. Bucureștiul a mobilizat, iar la începutul lui mai bateriile românești de la Calafat, de pe malul de nord, schimbau deja focuri cu tunurile Vidinului de peste fluviu.

La 9 mai stil vechi – 21 mai în calendarul de azi – Mihail Kogălniceanu s-a ridicat în parlament și a citit actul independenței ca voință a poporului român. Prințul Carol l-a semnat a doua zi. Cinci veacuri de suzeranitate otomană au fost lepădate printr-un discurs; ca lepădarea să țină, a trebuit un război.

Războiul a venit repede. Rușii au trecut Dunărea și au luat Nicopolea la 16 iulie; Osman Nuri Pașa, pornit din Vidin cu vreo 12.000 de oameni și 54 de tunuri, a găsit Nicopolea deja pierdută și a cotit spre sud. La 19 iulie a ocupat Plevna cu circa 15.000 de oameni – chiar în dimineața în care vreo 9.000 de ruși soseau în fața ei. Asediul a început a doua zi.

Mihail Kogălniceanu a citit actul independenței României ca voință a poporului român.

«Romanian War of Independence», Wikipedia în engleză, 21 mai [9 mai stil vechi] 1877 (traducerea redacției)

Între timp În timp ce armatele mărșăluiesc, Londra joacă tenis: primul turneu de la Wimbledon se dispută între 9 și 19 iulie 1877.

Capitolul

iulie – septembrie 1877

Prima bătălie

20 iulie 1877

Marele Asalt

30 august stil vechi / 11 septembrie

Tunurile

112 piese Krupp românești

La 20 iulie rușii au încercat să ia Plevna din marș. Oamenii generalului Schilder-Schuldner i-au alungat pe otomani din lucrările exterioare, dar Osman Pașa a contraatacat și i-a aruncat înapoi: 3.000 de ruși căzuți contra 2.000 de otomani. A doua bătălie, de la sfârșitul lui iulie, pornită din trei părți deodată, s-a frânt de redutele de la nord și est de oraș.

Bucureștiul a răspuns chemării rusești în ajutor. Carol I a preluat comanda armatelor unite ruso-române din fața Plevnei; Skobelev a tăiat drumul aprovizionării la Lovcea, pe 3 septembrie; generalul Cernat a trecut Dunărea cu 43.414 oameni. La 11 septembrie – 30 august în calendarul românesc – a pornit Marele Asalt: Skobelev a luat două redute sudice, iar Divizia 4 română a generalului Manu, cu prințul Carol alături, a năvălit asupra redutei Grivița.

Au trebuit patru asalturi sângeroase, iar căpitanul Valter Mărăcineanu, printre alții, nu s-a mai întors. Turcii au reluat cele două redute ale lui Skobelev, dar n-au mai putut să-i clintească pe români din Grivița – singura redută pe care aliații aveau s-o țină până la capătul asediului. După septembrie asalturile frontale au încetat, iar generalul Totleben, inginerul Sevastopolului, a preluat lucrările de asediu.

Divizia 4 română condusă de generalul George Manu a luat reduta Grivița după patru asalturi sângeroase, asistată personal de prințul Carol.

«Siege of Plevna», Wikipedia în engleză, 11 septembrie 1877 (traducerea redacției)

Între timp La Șipca, pe 21 august, rușii resping al doilea atac otoman asupra trecătorii.

Capitolul

octombrie 1877 – ianuarie 1878

Rahova

19–21 noiembrie 1877

Spargerea

9 decembrie, peste Vit

Capitularea

28 noiembrie stil vechi / 10 decembrie

În timp ce Plevna flămânzea, aliații i-au smuls sprijinirile exterioare. În noiembrie o forță româno-rusă sub Slăniceanu și Meyendorf a luat cu asalt Rahova de pe Dunăre, garnizoana care l-ar mai fi putut aproviziona pe Osman Pașa. În jurul Plevnei nu mai rămăsese decât o întrebare: ieșire prin spargere sau capitulare.

În noaptea de 9 decembrie otomanii au încercat spargerea: peste Vit, pe poduri aruncate în tăcere, pe un front de două mile, prin prima linie rusească de tranșee. Osman Pașa a fost rănit în luptă, iar a doua zi – 10 decembrie, 28 noiembrie în calendarul românesc – a predat orașul, garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cerchez.

După cădere, armata română s-a întors spre Dunăre și a dus operațiunile Vidin–Smârdan din ianuarie 1878. Pentru Plevna campania se sfârșise; pentru România prestigiul era câștigat, dar lucrarea juridică – recunoașterea pe care nicio armată nu și-o poate da singură – abia urma, în martie la San Stefano și în iulie la Berlin.

La 9 decembrie forțele otomane au ieșit în tăcere în miez de noapte, au aruncat poduri peste râul Vit și l-au trecut, au atacat pe un front de două mile și au străpuns prima linie rusească de tranșee.

«Siege of Plevna», Wikipedia în engleză, 9 decembrie 1877 (traducerea redacției)

Între timp În răsărit, cetatea Kars cade în mâinile rușilor, în noiembrie 1877.

Capitolul

martie – iulie 1878

San Stefano

3 martie 1878

Congresul de la Berlin

13 iunie – 13 iulie 1878

Schimbul

Dobrogea de Nord intră, Basarabia de sud iese

La 3 martie 1878 Rusia și Imperiul Otoman și-au semnat pacea la San Stefano. Marile puteri ale Europei au refuzat s-o recunoască, iar tratatul s-a întors pe masă: în iunie un congres s-a adunat la Berlin ca să redeseneze ce desenase San Stefano.

Tratatul de la Berlin s-a semnat la 13 iulie 1878. A recunoscut independența României – și a impus schimbul: Dobrogea de Nord și Delta Dunării României, cele trei județe sud-basarabene Cahul, Bolgrad și Ismail Rusiei, în pofida rugăminților delegaților români. Ocupația rusească a Bulgariei a fost plafonată la nouă luni.

Așadar sloganul are nevoie de trei date. Independența a fost proclamată la București în mai 1877, plătită la reduta Grivița în august și recunoscută în Europa în iulie 1878. Războiul a fost necesar; tratatul a fost suficient. Citește primul mit de mai jos înainte să repeți sloganul.

La 13 iulie 1878 s-a semnat Tratatul de la Berlin: România și-a primit independența (dar a fost silită să cedeze Basarabia Rusiei, primind în schimb Dobrogea).

Encyclopaedia Britannica, 1911, 13 iulie 1878 (traducerea redacției)

Între timp La Constantinopol, corespondentul MacGahan moare de tifos la 9 iunie 1878.