Un român, o corabie și prima iarnă din Antarctica

Capitolul

1868 – 1897

Născut la Iași

15 noiembrie 1868

Belgica pleacă

16 august 1897, Anvers

Revine la bord

Punta Arenas

În bazinele cu apă de mare ale laboratorului Arago, de la Banyuls-sur-Mer, un tânăr de douăzeci și opt de ani sorta animale marine sub ochii lui Henri de Lacaze-Duthiers. Îl chema Emil Racoviță – născut la Iași la 15 noiembrie 1868, format la Paris – și primise, prin scrisoare, invitația ofițerului de marină belgian Adrien de Gerlache: un loc de naturalist pe corabia Belgica, spre Antarctica. Îl recomandaseră Henryk Arctowski, Lacaze-Duthiers și Édouard van Beneden.

Nava era o balenieră norvegiană convertită, Patria din 1884, cumpărată în 1896, reamenajată și rebotezată Belgica. A plecat din Anvers la 16 august 1897 cu naturalistul la bord; la Rio de Janeiro, acesta a luat-o înainte cu un vapor mai rapid și a așteptat-o la Punta Arenas, ultima escală de aprovizionare.

Racoviță era singurul naturalist al expediției: zoolog și botanist, stăpânul laboratorului de la bord. Alături de el se aflau secundul navei, norvegianul Roald Amundsen, și un chirurg american care făcea și pe fotograful, Frederick Cook – nume pe care noaptea polară avea să le facă celebre.

Scopul expedițiilor antarctice trebuie să fie, deocamdată, științific. E mult mai puțin important să atingi latitudini mari în acele ținuturi decât să aduci cât mai multe informații științifice.

Emile Racovitza, anexa I din Cook (1900), p. 409 (traducerea noastră)

Între timp Racoviță avea 28 de ani când Belgica a plecat din Anvers.

Capitolul

1897 – 1898

Cercul Polar trecut

15 februarie 1898

Strâmtoarea explorată

23 ianuarie – 12 februarie 1898

Prinsă în gheață

2–5 martie 1898

Pe 23 ianuarie 1898, barca de debarcare a atins un țărm pe care nicio hartă nu-l numise încă: Belgica urca dinspre Punta Arenas prin ape necartografiate. Până la 12 februarie, expediția debarcase iar și iar, cartografiind strâmtoarea pe care de Gerlache a numit-o mai întâi strâmtoarea Belgica – strâmtoarea Gerlache de pe hărțile de azi.

La 15 februarie 1898, nava a trecut Cercul Polar Antarctic. În ianuarie, un marinar norvegian, Carl August Wiencke, fusese deja smuls de valuri – insula Wiencke îi păstrează numele. De-a lungul strâmtorii, naturalistul a privit pinguini cu miile: Cook a estimat o colonie la 40.000 de păsări.

Împingând spre vest, dincolo de strâmtoare, Belgica a intrat în banchiza groasă la 28 februarie 1898 și a rămas prinsă în câteva zile – sursele dau 2–5 martie – lângă insula Petru I, la 70°20′ S, 85° V. Nu mai exista cale de întoarcere: expediția avea să ierneze acolo unde o ducea gheața.

Între timp Insulele Wiencke și Danco poartă amândouă numele unor membri ai expediției.

Capitolul

1898 – 1899

Noaptea polară

17 mai – 23 iulie 1898

Morții

2: Danco și Wiencke

Eliberată din gheață

14 martie 1899

În seara de 17 mai 1898, soarele a apus peste banchiza care țintuise nava și n-a mai răsărit până la 23 iulie. Cook a diagnosticat ceea ce a numit anemie polară: paloare, tulburări de inimă și de cap, oameni incapabili să se concentreze. De Gerlache și Lecointe s-au îmbolnăvit atât de grav încât și-au scris testamentele; Cook și Amundsen au preluat comanda. Leacul a fost carnea proaspătă – pinguin și focă crude, bogate într-o vitamină C pe care nimeni n-o numise încă.

Doi oameni au murit. Locotenentul Emile Danco, măcinat de o inimă slabă și de epuizare, a murit la 5 iunie 1898 – insula Danco îi păstrează numele. Iar întunericul a frânt cel puțin o minte: Cook a scris despre un marinar împins pe marginea nebuniei, care și-a revenit odată cu soarele; marinarul norvegian Adam Tollefsen, cuprins de paranoia și delir, a trebuit internat la întoarcere.

Când s-a întors soarele, gheața n-a eliberat nava. Explozibilii n-au ținut de frig – tonita, scria Cook, „nu taie gheața” – așa că șaisprezece oameni au tăiat cu fierăstrăul un canal de circa 2.200 de picioare, prin gheață groasă de până la șapte picioare, câte opt ore pe zi, din seara de 11 ianuarie 1899. Belgica s-a urnit la 14–15 februarie și a ieșit din gheață la 14 martie 1899, la 70°30′ S, 103° V.

Încet se risipește bezna nopții polare în albeața zilei ce vine... Am simțit cu toții din plin urmările nopții. Moartea lui Danco, ca și nebunia unui marinar, se datorează acestei retrageri a luminii.

F. A. Cook, Through the First Antarctic Night (1900), cap. 27, p. 365 (traducerea noastră)

Dacă vrem să fim liberi, trebuie s-o câștigăm prin puterile noastre, cu fierăstrăul și toporul.

F. A. Cook, Through the First Antarctic Night (1900), p. 395 (traducerea noastră)

Între timp Canalul tăiat cu fierăstrăul măsura circa 2.200 de picioare – peste 650 de metri.

Capitolul

1899 – 2011

Cétacés

1903

Institutul din Cluj

26 aprilie 1920

Law-Racoviță

2006

Pe 5 noiembrie 1899, Belgica a intrat în portul Anvers, într-un oraș în sărbătoare; de la Punta Arenas, unde ajunsese la 28 martie, adusese acasă 1.200 de mostre zoologice și 400 de mostre botanice – primele adunate de-a lungul unei ierni antarctice întregi – între care exemplarele-tip ale țânțarului fără aripi Belgica antarctica.

Monografia balenelor, Cétacés (1903), a rămas lucrarea de referință ani de zile; 74 de specialiști i-au prelucrat materialul. Un manuscris de 513 de pagini despre foci a rămas neterminat la București. Apoi au venit peșterile: Essai din 1907 a întemeiat biospeologia, iar legea din 26 aprilie 1920 a ridicat la Cluj primul institut de speologie din lume, sub direcția lui până la moarte, în noiembrie 1947.

Onorurile l-au urmat pe om. Louis Dollo a numit după el, în 1900, un gen de pești din Oceanul Austral, Racovitzia; trei insule de lângă Țara Graham poartă grafia franțuzească, Racovitza; iar baza australiană Law din dealurile Larsemann, folosită împreună cu România din 2005, a fost inaugurată ca Law-Racoviță la 20 februarie 2006 – Law-Racoviță-Negoiță de la 9 decembrie 2011 până la expirarea acordului, în 2015.

Între timp Baza care i-a purtat numele era folosită doar vara australă.