Slobodirea casei

Cuvântul stă pe casă

Femeia însărcinată, în Bucovina lui Marian, poate fi numită grea, îngreunată, însărcinată, în altă stare. Printre aceste nume stă și neslobodă. Casa, după naștere, are nevoie de aceeași slobozire. Capitolul VIII se cheamă slobodirea casei.

În cele mai multe locuri, scrie el, rânduiala se face în ziua în care s-a născut pruncul. Preotul sfințește apa, cadește, pune epitrahilul pe capul femeii, citește rugăciunile de curățire ei, moașei și celorlalte femei care au stat la naștere, stropește în cruciș casa. În Banat, I. Popovici și Elia Popă îi trimit formula scurtă: se stropește casa cu apă sfințită, „și apoi e iertată ori și cui a intra într-însa.”

Marian numește femeia care a născut nepoată. E limba moașei, nu a rudeniei. Până i se citește rugăciunea, ea e spurcată. Până la patruzeci de zile nu iese peste hotarul gospodăriei. Moașa care trece în altă casă înainte de rugăciunea ei „spurcă tot satul.” Nici o moașă creștină, scrie el, nu se-ncumetă.

Slobodirea casei se face așa: se stropește casa cu apă sfințită, și apoi e iertată ori și cui a intra într-însa.

Cine trece ușa

Casa se deschide pe praguri de timp. Copilul rămâne înăuntru. Alege un prag.

Copilul stă sub masă

Înainte să fie arătat, e ținut jos. Tatăl îl ridică de la pământ și i-l dă mamei.

Bărbatului îi este iertat să intre în odaia soției cât ține nașterea. Marian aude și femei care nu pot naște până nu vine bărbatul. Cei mai mulți totuși nu stau. Nu-s suferiți, sau le e milă. După scăldătoare, moașa așteaptă să intre tatăl, îl cinstește cu un pahar, iar dacă e băiat îi ia cușma și o pune în cui deasupra lehuzei. Până o răscumpără, cușma rămâne acolo.

Abia atunci îi arată copilul. Stă sub masă sau sub laiță. Tatăl se pleacă, îl ridică, îl sărută și i-l dă mamei. Marian recunoaște aici ridicarea romană: tatăl care ridică pruncul de la pământ îl recunoaște. Comparația e a lui. Faptul din sat e mai strâmt. Copilul a fost scăldat, apa s-a aruncat, casa nu e încă slobodă pentru sat, și pruncul stă sub mobilă până îl ia cineva de jos.

Moașa îi arată copilul ce se află sub masă sau sub laiță, adică unde l-a fost pus cu puțin mai înainte de aceasta.

Oala trebuie să fie nouă

Prima baie se face într-o oală care încă n-a slujit. Apa se aruncă pe flori. Copilul nu iese afară în aceeași zi.

Unele moașe pun oala la foc înainte să se nască. Oala e nouă ca pruncul să aibă glas curat, „precum sună oala cea nouă.” Apa e călduță, mai degrabă rece decât clocotită, ca viața să nu fiarbă. În albie intră busuioc de la Ziua Crucii, bani de argint, bujor, miere, pâine, zahăr, ou, lapte dulce, agheasmă. Fiecare obiect are o soartă de dat: să fie scump ca argintul, dulce ca mierea, bun ca pâinea.

După spălat, moașa suflă în cruciș asupra apei și scuipă în ea, ca să se depărteze strigoaicele. Urmează înfășatul: fașă, pelinci, scutece, oghelaș, căiță cu un semn roșu pe frunte. Întâia scăldătoare se aruncă pe flori, ca pruncul să fie atrăgător ca ele, ori la tulpina unui nuc, măr sau păr, ca să crească și să rodească. Nu se aruncă după apus. Copilul, odată scăldat, nu se scoate afară în aceeași zi.

Două deschideri

Ușa casei se sloboade în ziua nașterii. Pragul bisericii așteaptă patruzeci de zile.

În locurile unde slobodirea se amână până se scoală femeia, moașa duce la preot un vas cu apă și un struț de busuioc. Se întoarce, îi dă lehuzei de trei ori de băut, o stropește, o spală pe mâini și pe față, „anume ca să fie curată și abia după aceea mănâncă și bea, căci altfel lehuza este spurcată.” Apa rămasă se pune în scăldătoare, cât să ajungă la trei, cinci sau nouă băi.

Deasupra ușii, unele moașe anină un semn roșu: strămătură, cordea, păr roșu. Femeia cu rânduiala nu intră o săptămână, după unii șase, ca pruncul să nu capete roșață. Dacă totuși intră, trebuie să spună. Altfel, mama se supără „grozav de tare.” În Țara Românească se face cruce de tărâțe în mijlocul casei și la ușă. Cine intră zice: „Aci de casa de tărâțe să te apuci, iar de copilă să nu te atingi.”

Nepoatei însă până la 40 de zile nu-i este de fel iertată să iasă sau să însereze peste hotarul gospodărei sale.

Numele vine la cristelniță

Dacă pruncul e sănătos, părinții „nu-l botează de grabă, ci-l lasă până a opta zi.” Unii așteaptă să se scoale mama. Dacă e slab, îl botează cât mai degrabă, să nu moară nebotezat, să nu crească ca păgân. În unele sate din Transilvania îl țin două-trei zile sau până la o sărbătoare. În Macedonia, de obicei a șaptea, într-o duminică.

Numele de botez îl pun părinții, sau nașii, sau preotul după sfântul zilei. Până atunci copilul e pruncul nou-născut, nebotezat. Nu se lasă singur. La căpătâi i se pune un cuțit, un foarfece, o mătură, un vătrar, clestele de luat focul. Fierul ține loc de om. După botez, scrie un corespondent din Banat, poate rămâne și singur: e dat în știrea Tatălui ceresc și are înger păzitor.

Ursitoarele vin în nopți fără soț, a treia, a cincea și a șaptea, sau în cele trei nopți dintâi, sau abia în a opta. Părinții țin ușa și ferestrele, pun pe masă făină, sare, pâine, bani. Rodinile, vizitele femeilor cu daruri, țin „din ziua în care s-a născut copilul și până după botezul acestuia. După ce se botează, nime nu mai merge în rodini.”

Pe pragul bisericii

La patruzeci de zile, întâia cale a mamei e biserica. Nu intră. Așteaptă pe prag.

Cu o zi sau două înainte, femeia se scaldă. Dimineața se spală, se îmbracă curat, pune copilului sub fașă o bucățică de sare și una de pâine. La biserică nu trece imediat. Preotul iese. Ea stă cu copilul în brațe, în genunchi, pe prag, cât ține rugăciunea de patruzeci de zile. Apoi preotul ia copilul din brațele ei și face semnul crucii înaintea ușilor: „Înbisericează-se robul lui Dumnezeu N.”

Băiatul poate fi dus în altar și atins de cele patru laturi ale mesei. Fata se închină numai la icoane. În județul Sucevei, scrie Marian, nici unii, nici altele nu se bagă în altar. Mama, după rugăciune, intră ținându-se de epitrahil. Unele femei, întoarse acasă, dau o masă mică, de bucurie că au scăpat de „cușcă”: oprirea de a umbla fără rugăciunea aceasta.

Marian pune la capăt analogii scurte. La grecii vechi, femeia nu ieșea la templu decât după patruzeci de zile. La iudei, intervalul e de patruzeci sau optzeci, după sexul copilului. Datina, scrie el, a trecut în biserica creștină ca rugăciunea de curățire. Faptul din sat rămâne altul: pragul bisericii e a doua deschidere. Prima a fost ușa casei.

Ajungând la biserică nu întră îndată în năuntru, ci așteaptă la pragul acesteia până ce iese preotul din biserică ca să-i citească rugăciunea de 40 de zile.

O primire de două ori

Arnold van Gennep a publicat Les rites de passage în 1909, la șaptesprezece ani după Göbl. Schema lui, despărțire, prag, agregare, se potrivește pe materialul din 1892 fără să-l fi citit. Casa e locul de prag. Copilul e despărțit de lume cât stă nebotezat, sub masă, cu fierul la căpătâi. Agregarea e treptată: slobodirea casei pentru sat, botezul pentru nume, înbisericirea pentru femeie și pentru copilul care „ia început de a intra în biserică.”

Robert Hertz, în 1907, a descris dubla înmormântare. Materialul de naștere cere o dublă primire. Întâi casa, stropită, primește satul. Apoi biserica, de pe prag, primește mama și copilul. Hertz n-a scris asta. E o întoarcere a observației lui pe faptele din 1892, nu un citat din el.

Perechea funerară din același an, Înmormântarea la români, trimite mortul pe un drum de pânză. Aici se deschide o ușă ca să intre satul. Copilul rămâne în casă până are nume, martori și o rugăciune de patruzeci de zile.

Ce s-a numărat

Textul e ediția Academiei din 1892, Lito-tipografia Carol Göbl, Bucuresci. Cuprinsul tipărit, p. 441, dă douăzeci și cinci de capitole. Paginile numerotate ajung la 441. Scanul Wikimedia, din Google Books, are 465 de file, cu coperțile bibliotecii. Citatele sunt date cu ortografie actuală. Cuvintele urmează textul din 1892.

„Cele mai multe părți locuite de Români” e judecata lui Marian, nu un recensământ. Slobodirea în aceeași zi e regula pe care o pune el la începutul capitolului VIII. Variantele stau lângă ea: Transilvania după șase săptămâni, unele locuri după ce femeia se scoală. Patruzeci de zile și șase săptămâni sunt, în carte, același interval de înbisericire. A opta zi la botez e regula pentru copilul sănătos; copilul slab se botează mai degrabă.

Pagina nu reconstituie un sat anume și nu descrie nașterea de azi. Nepoată rămâne termenul lui Marian pentru lehuză. Van Gennep și Hertz stau după fapte, nu înaintea lor.

Surse

• Simion Florea Marian, Nascerea la Români, Göbl, 1892. PDF, Wikimedia Commons.
• Același volum, Internet Archive, nascerealaromni00marigoog.
• Pânză pe prag. Perechea funerară, tot Marian 1892.

Van Gennep, Les rites de passage, Paris, 1909. Hertz, „Contribution à une étude sur la représentation collective de la mort”, Année sociologique, 1907. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia, 1863, citat de Marian la p. 133.