Povestea cu care te trezești: ce sunt visele și cine le scrie

Noaptea ta are patru sau cinci ferestre de vis

Somnul merge în cicluri de aproximativ o oră și jumătate; într-un laborator de somn din Basel, ciclul median, din peste 6.000 înregistrate, a durat 96 de minute. Fiecare ciclu coboară spre somnul profund și urcă înapoi în somnul REM, când ochii se mișcă sub pleoapele închise și corpul stă nemișcat. Porțiunile REM, în auriu, se lungesc pe parcursul nopții și sunt cele mai lungi în a doua ei jumătate.

De la 23:00 la 07:00 sunt cam cinci cicluri. Cea mai lungă fereastră de vis vine târziu în noapte.

În aceste ferestre au fost prinse visele prima dată. În 1953, Eugene Aserinsky și Nathaniel Kleitman, de la Universitatea din Chicago, au trezit oameni în timp ce ochii le fugeau sub pleoape: de 20 de ori din 27, cel trezit a descris un vis detaliat, de obicei plin de imagini. Treziți când ochii stăteau nemișcați, de 19 ori din 23 nu și-au amintit nimic.

Linia este o noapte schematică, desenată după tiparul obișnuit al ciclurilor, nu o înregistrare. Nopțile reale diferă de la om la om și de la o noapte la alta.

Un vis, împărțit la întâmplare

Iată un vis pentru cea mai lungă fereastră: șase fragmente, trase la sorți de pagină. Vin din temele pe care oamenii spun cel mai des că le-au visat. În 2003, 1.181 de studenți canadieni au bifat care dintre 55 de teme le-au apărut vreodată în vis: pe primul loc a ieșit urmărirea, cu 81,5%; căderea a fost bifată de 73,8%, iar școala de 67,1%. Privește fragmentele cum se aprind și se sting. Încă nu le leagă nimic.

O demonstrație, nu un experiment. Tragerea la sorți se face pe dispozitivul tău și nu se înregistrează nimic.

Te trezești. Despre ce a fost?

Sună alarma. Cineva te întreabă ce ai visat. Alege varianta care sună cel mai bine.

Aproape toată istoria, un vis a fost un mesaj

În Geneză, Faraonul visează șapte vaci grase înghițite de șapte vaci slabe. Iosif citește în ele șapte ani de belșug și șapte de foamete și are grijă să spună al cui e mesajul: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon!” (în traducerea Cornilescu)

În secolul al II-lea, Artemidor din Daldis a scris Oneirocritica, un manual de tâlcuit vise. Spune că a petrecut mulți ani printre ghicitorii din piețe, în Grecia, în Asia, în Italia și pe insulele mari, ascultând vise vechi și ce urmase după ele. Sub fragmentele tale apar tâlcuirile lui, acolo unde a dat una, după o traducere engleză din 1644.

Sigmund Freud a mutat expeditorul înăuntrul celui care visează. În Interpretarea viselor, datată 1900, visul este împlinirea unei dorințe, iar până la ediția din 1909 a numit interpretarea viselor via regia, calea regală spre inconștient. Expeditorul s-a schimbat. Ideea că visul e un mesaj cifrat a rămas.

Apoi laboratorul de somn a găsit un motor

În 1977, psihiatrii J. Allan Hobson și Robert McCarley au propus că visul pornește din trunchiul cerebral, nu dintr-o dorință ascunsă. În somnul REM, circuitele de acolo descarcă în rafale intense și neregulate, iar creierul anterior, pornit automat, „sintetizează visul comparând informația generată în anumite circuite ale trunchiului cerebral cu informația stocată în memorie”. Au numit ideea activare-sinteză.

Este răspunsul cel mai direct la vechea întrebare. Creierul se ține pornit noaptea; imaginile sunt produse secundare, iar intriga e ce reușesc să facă din ele părțile minții care se trezesc.

Alți cercetători i-au căutat motorului o funcție. În 2000, psihologul finlandez Antti Revonsuo a formulat ipoteza că visele simulează amenințări și exersează evitarea lor, ceea ce ar explica atâtea urmăriri. În 2021, cercetătorul în neuroștiințe Erik Hoel a formulat ipoteza că ciudățenia lor împiedică un creier care învață să se adapteze prea mult la experiențele zilei, așa cum inginerii adaugă zgomot când antrenează rețele neuronale. Amândouă rămân ipoteze.

Dar fragmentele vin din viața ta

Dacă visele ar fi doar zgomot, conținutul lor ar fi la întâmplare. Nu este. Psihologul G. William Domhoff, care studiază serii lungi de relatări ale viselor, consemnate ani la rând (arhiva DreamBank are peste 20.000), constată că oamenii, conversațiile și activitățile care revin în ele „reflectă interesele și preocupările emoționale din viața de veghe”. Adaugă că o mare parte din conținutul viselor încă nu e înțeleasă.

În 2000, echipa lui Robert Stickgold de la Harvard Medical School a pus voluntari să joace Tetris, jocul cu piese care cad. În timp ce adormeau, au povestit că vedeau imagini din joc. La fel trei pacienți cu amnezie, din cauza unor leziuni adânci în ambii lobi temporali, care nu-și aminteau deloc că jucaseră: jocul le-a apărut la adormire, deși nu-și puteau aminti conștient că îl jucaseră.

Zece ani mai târziu, Erin Wamsley și Stickgold au antrenat 99 de oameni într-un labirint virtual. Din cei 50 care au dormit apoi la prânz, patru au spus că visul lor avea legătură cu labirintul. Cei patru și-au îmbunătățit rezultatul la retestare de aproximativ zece ori mai mult decât cei 46 care nu visaseră labirintul. Gânditul la labirint în stare de veghe nu a ajutat la fel. Autorii sunt prudenți: visul poate fi semnul că amintirile erau prelucrate, fără să fie cauza îmbunătățirii.

La ce ar putea folosi ciclurile: pregătire și exercițiu

Unii cercetători pun motorul pe primul loc și îi dau un rost. În 2009, Hobson a susținut că somnul REM ar putea fi o stare „protoconștientă”: creierul rulează un model de realitate virtuală al lumii, care ajută la formarea și menținerea conștiinței din starea de veghe. Din acest punct de vedere, noaptea creierul se pregătește singur, iar visul e felul în care arată această pregătire din interior.

Noaptea lucrează și cu memoria. În 1994, Matthew Wilson și Bruce McNaughton au înregistrat activitatea neuronilor din hipocampul a trei șobolani: neuronii care se activaseră împreună când animalul se afla într-un anumit loc aveau mai multe șanse să se activeze din nou împreună în somnul profund de după. Într-o sinteză din 2010, Susanne Diekelmann și Jan Born propun roluri complementare: somnul profund, cu unde lente, ar putea reactiva amintirile care depind de hipocamp și le-ar putea redistribui către cortex, iar somnul REM le-ar putea ajuta să se fixeze acolo.

Nu toți sunt de acord că somnul întărește conexiunile dintre neuroni. Giulio Tononi și Chiara Cirelli susțin că starea de veghe întărește conexiunile din tot creierul, iar somnul le slăbește pe ansamblu, iar conexiunile mai slabe pierd cel mai mult. Oricum ar fi, noaptea lucrează cu ce a lăsat ziua în urmă. Dacă visul însuși face o parte din această muncă sau e doar felul în care ea arată din interior rămâne o întrebare deschisă.

Iar visul se petrece cât dormi, nu doar când îl povestești

Visele nu stau doar în somnul REM. În 2017, Francesca Siclari, Giulio Tononi și colegii lor au înregistrat oameni adormiți cu 256 de electrozi și i-au trezit de-a lungul nopții, în ambele feluri de somn. Visatul era asociat cu unde lente mai slabe într-o zonă din spatele creierului, o „zonă fierbinte”. Urmărind-o în timp real în somnul non-REM, au ghicit dacă cel trezit va povesti un vis în 87% din cazuri.

În 2013, echipa lui Yukiyasu Kamitani de la laboratoarele ATR din Kyoto a antrenat un calculator pe scanări ale creierului unor oameni care priveau imagini, apoi l-a aplicat pe scanări înregistrate în timp ce aceiași oameni adormeau. Predicțiile calculatorului despre ce fel de lucru vedeau s-au potrivit mai des decât la întâmplare cu ce au povestit când au fost treziți.

În 2021, patru laboratoare au mers mai departe și le-au pus întrebări celor care visau. Un bărbat aflat într-un vis lucid a semnalat că știe că visează prin trei mișcări ale ochilor stânga-dreapta. A auzit „8 minus 6” și în trei secunde a răspuns cu două. Răspunsurile corecte au venit în 18,4% din 158 de încercări, iar cele mai multe întrebări au rămas fără răspuns. O persoană din Franța, întrebată la fel, a povestit după trezire că era la o petrecere în vis și auzea vocea cercetătoarei „ca și cum ai fi fost un Dumnezeu”.

Noaptea în care un vis a părut că se adeverește

Pe 21 octombrie 1966, o haldă de steril a unei mine de cărbune a alunecat pe coasta de deasupra satului Aberfan, în sudul Țării Galilor, și a îngropat școala primară Pantglas. Au murit 144 de oameni, dintre care 116 copii.

După aceea, unii au spus că visaseră dezastrul. Un psihiatru, John Barker, și jurnalistul Peter Fairley, de la Evening Standard, au cerut publicului să trimită premonițiile pe care le avuseseră. Barker știa că răspunsurile dovedeau puțin, fiindcă erau strânse după fapt, așa că cei doi au înființat un Birou al Premonițiilor, care să înregistreze avertismentele înainte de evenimente. În 18 luni a catalogat sute. Peste 90% nu s-au potrivit cu nimic și niciunul nu a fost folosit ca să prevină un dezastru.

Avertismentele care ar fi putut salva școala nu au fost vise. Au fost scrisori. În 1963, inginerul-șef adjunct al orașului scrisese scrisori intitulate „Pericol de la nămolul de cărbune descărcat în spatele școlilor Pantglas”. Compania națională a cărbunelui a continuat să descarce.

În această noapte vor dormi aproximativ opt miliarde de oameni

În 1989, statisticienii Persi Diaconis și Frederick Mosteller au formulat legea numerelor cu adevărat mari: „Cu un eșantion destul de mare, e probabil să se întâmple orice lucru, oricât de neverosimil.” Încearc-o pe vise. Ia orice dezastru din știri și săptămâna de nopți dinaintea lui. Alege cât de des se trezesc oamenii amintindu-și un vis și cât de rar ar fi un vis destul de apropiat de eveniment încât să pară un avertisment.

Calculul spune doar că astfel de vise sunt de așteptat, fie că poate cineva vedea viitorul, fie că nu. Proba unei previziuni e un avertisment înregistrat înainte de eveniment. Biroul Premonițiilor a înregistrat sute: câteva au părut să se potrivească cu dezastre de mai târziu, cele mai multe nu s-au potrivit cu nimic și niciunul nu a prevenit vreunul. În laborator, trei încercări preînregistrate din 2012 de a repeta un experiment celebru de precogniție, făcut cu oameni treji, nu au găsit niciun efect.

Ambele reglaje sunt presupuneri, nu măsurători; populația este estimarea ONU pentru 2025. Într-un sondaj din 2021 cu 15.854 de adulți din 16 țări, 54% au spus că își amintesc un vis cel puțin o dată pe săptămână.

Acum privește din nou visul tău

Iată cele șase fragmente pe care ți le-a dat pagina, la întâmplare:

Și iată cele trei variante care ți-au fost oferite. Pagina le-a construit pe toate din aceeași tragere la sorți, amestecând fragmentele și legându-le cu cuvinte precum așa că, pentru că și până când.

În tragerea la sorți nu era nicio poveste, doar fragmente întâmplătoare și câteva cuvinte de legătură puse de pagină. Totuși, fiecare variantă suna ca un vis pe care cineva l-ar fi putut avea, iar una dintre ele probabil ți s-a părut potrivită. A găsi un sens în fragmente, chiar și în fragmente legate la întâmplare, e ceva ce mințile fac repede și bine.

Un link care îți dă din nou același vis

Un povestitor care nu se oprește

Cercetătorul în neuroștiințe Michael Gazzaniga a văzut aceeași îndemânare la oameni cărora cele două emisfere ale creierului le fuseseră separate chirurgical. Emisferei stângi a unui pacient, cea care vorbește, i s-a arătat o gheară de găină; emisferei drepte, care nu vorbește, un peisaj cu zăpadă. Când i s-a cerut să aleagă imagini potrivite, pacientul a ales cu mâna dreaptă o găină, iar cu mâna stângă o lopată.

Întrebată de ce, emisfera stângă, care nu văzuse zăpada, a răspuns pe loc: „A, gheara merge cu găina, iar lopata îți trebuie ca să cureți cotețul.” Gazzaniga a numit această parte a creierului interpretul.

Și creierele sănătoase fac același lucru. În 2005, Petter Johansson, Lars Hall și colegii lor au cerut unui număr de 120 de oameni să aleagă cea mai atrăgătoare dintre două fețe, apoi le-au dat pe ascuns cealaltă fotografie. Doar 13% dintre schimbări au fost observate pe loc, iar oamenii au explicat alegeri pe care nu le făcuseră. Nu e dovedit că același interpret scrie și visele; e plauzibil ca procesele să fie înrudite.

Repovestită, povestea a devenit mai coerentă

Psihologul Frederic Bartlett, în cartea sa din 1932, Remembering, povestește cum le-a dat unor oameni o poveste a nativilor americani, „Războiul fantomelor”, din textele kathlamet culese de Franz Boas, și i-a pus pe fiecare s-o repovestească următorului, ca la telefonul fără fir. În original, războinicii se dovedesc a fi fantome, iar la răsărit „ceva negru i-a ieșit din gură”.

Din verigă în verigă, părțile ciudate au dispărut. Numele s-au schimbat, fantomele au dispărut, lucrul negru a devenit suflet, apoi spirit, iar în a zecea variantă un om e rănit într-o luptă și moare. Bartlett a scris că povestea devenise „mai coerentă și mult mai scurtă”. Bartlett a studiat o poveste transmisă de la om la om, nu vise. Dar amintirea se reconstruiește de fiecare dată, așa că un vis povestit la micul dejun poate aluneca la fel, spre o poveste mai îngrijită.

Același dar face romancieri și teorii ale conspirației

Robert Louis Stevenson a căutat două zile un subiect. În a doua noapte a visat scena de la fereastră și scena în care Hyde ia praful și se transformă în fața urmăritorilor. „Tot restul l-am făcut treaz și conștient”, a scris în „A Chapter on Dreams”, publicat în 1888. Viziunea lui Mary Shelley despre „palidul student al artelor nelegiuite” a venit pe când stătea în pat, iar ea a avut grijă să spună: „Nu dormeam.”

Aplicat lumii reale, același obicei de a lega lucrurile între ele poate înșela. În cinci studii publicate în 2018, Jan-Willem van Prooijen, Karen Douglas și Clara De Inocencio au constatat că oamenii care vedeau tipare în aruncări de monedă la întâmplare și în picturi haotice erau mai înclinați să creadă în teorii ale conspirației și în supranatural, deși legătura nu a ieșit la fel de clar în fiecare test.

Povestitorii și cei care cred folosesc aceeași unealtă. Diferența e ce fac apoi: romancierul știe că povestea a fost făcută, iar cel care crede o ia drept ceva găsit.

Așadar, ce este un vis?

Pusă la încercare, ideea visului profetic nu a rezistat: biroul care a strâns premoniții a înregistrat mai ales nepotriviri, iar un test de laborator al previziunii nu a putut fi repetat. Nici ideea de simplu zgomot nu a rezistat: visele pornesc de la grijile tale, de la oamenii tăi, de la jocul de dinainte de culcare. Cel mai probabil, noaptea creierul lucrează cu propriul material, iar o minte leagă ce apare într-o poveste, cât dormi și din nou, mai îngrijit, când te trezești și o spui.

Așadar, visul e o fereastră, dar una care privește înăuntru. Poate reflecta ce te preocupă și arată cât de ușor transformă un creier fragmentele în sens. Povestea cu care te trezești e a ta. Mesajul, dacă există unul, e despre tine.