Granița cu Ungaria a fost trasă de-a lungul unei căi ferate

La București, în august 1916, Brătianu așterne condeiul pe tratatul secret din 4/17 august — și România intră în război de partea Antantei: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, cu granița pe Tisa.

Tratatul din 4/17 august 1916 îi promite României Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina, plus un loc la masa păcii; articolul V îi interzice o pace separată. Articolul IV trage linia în câmpie: atinge Tisa pe linia satului Algyő, la nord de Szeged, apoi urmează talvegul râului până la vărsarea în Dunăre. Unsprezece zile mai târziu, proclamația din 28 august 1916 făgăduiește armatei, în redarea engleză păstrată de surse, „a great and free Rumania from the Tisza to the Black Sea”. Doi ani de război mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba Iulia votează unirea — iar făgăduința din 1916 ajunge dosar pe masa Parisului.

La 29 ianuarie 1919, într-o sală a Parisului, Brătianu își deschide dosarul și citește în fața Consiliului Suprem „Problema Banatului” — tot Banatul, după tratatul din 1916, pe care Parisul îl socotește însă nul după pacea separată din 1918.

La 29 ianuarie 1919 Brătianu citește în fața Consiliului Suprem „Problema Banatului”: tot Banatul, după tratatul din 1916, cu drepturi egale pentru fiecare minoritate. La 18 martie experții propun oricum împărțirea — două treimi României, o treime regatului sârbo-croato-sloven, tăind canalul Bega și lăsând circa 100.000 de români în partea iugoslavă. În comisia de frontieră, americanii propun o linie la 20–50 de kilometri est de granița de azi, iar italienii una la circa 100 de kilometri est, spre Pasul Craiului; câștigă propunerea franco-britanică, care pune avantajul economic și militar al României înaintea liniilor etnice; la 8 mai 1919, André Tardieu adaugă un motiv: linia principală de cale ferată Satu Mare–Oradea trebuie să rămână României.

La 2 iulie 1919, Brătianu se ridică de la masa conferinței și pleacă din Paris mai degrabă decât să semneze tratatul minorităților — iar la 12 septembrie demisionează din fruntea guvernului.

Saint-Germain e semnat cu Austria la 10 septembrie 1919 — articolul 59 cedează României Bucovina, articolul 60 cere tratatul minorităților. Când ultimatumul Consiliului Suprem din 15 noiembrie cere României să semneze „fără comentarii, rezerve și condiții”, cabinetul Văitoianu refuză și cade la 30 noiembrie. Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministru de la 1 decembrie, reia negocierile la Paris: la 9 decembrie 1919 România semnează tratatele cu Austria și Bulgaria și tratatul minorităților, cu concesii minime — iar sursele nu se pun de acord nici azi asupra semnatarilor: unele surse îi dau pe Nicolae Mișu și Vaida-Voevod, biografia lui Goga îl indică pe generalul Constantin Coandă.

La 4 iunie 1920, în galeria ce leagă Marele de Micul Trianon, doi reprezentanți ungari de rang secund semnează pe textul nemodificabil din 6 mai — Apponyi pledase la 16 ianuarie, iar acum, la Budapesta, bat clopotele.

Delegația ungară primește condițiile la 15 ianuarie; Apponyi vorbește a doua zi în fața tuturor marilor lideri, cu excepția lui Wilson — până atunci, soarta Ungariei era deja hotărâtă. La începutul lui martie 1920, Lloyd George protestează că tratatul trece vreo 2.750.000 de unguri etnici, o treime din națiune, statelor succesoare; până la 7 martie granițele sunt confirmate neschimbate. Textul final din 6 mai răspunde la 38 de note ungare și nu schimbă „niciun cuvânt” la clauzele teritoriale; scrisoarea de însoțire Millerand făgăduiește doar ajustări minore. La 31 mai Budapesta îi trimite în Franța pe Ágost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár; la 4 iunie ei semnează alături de Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu, delegații României prin decret regal — în timp ce clopotele bat în Budapesta și cade tăcerea.