Cum s-a negociat granița cu Ungaria?

1916–1918

În august 1916 România intră în război de partea Antantei, iar secretul Tratat de la București îi făgăduiește ținuturile locuite de români ale Austro-Ungariei — cu granița trasă pe Tisa.

Tratatul din 4/17 august 1916 (articolele 4 și 5) recunoaște dreptul României asupra Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei, plus un loc la masa păcii. Articolul IV trage linia în câmpie: atinge Tisa pe linia satului Algyő, la nord de Szeged, apoi urmează talvegul râului până la vărsarea în Dunăre. Unsprezece zile mai târziu, proclamația din 28 august 1916 făgăduiește armatei, în redarea engleză păstrată de surse, „a great and free Rumania from the Tisza to the Black Sea”. Doi ani de război mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba Iulia votează unirea — iar făgăduința din 1916 ajunge dosar pe masa Parisului.

1919

La Paris, delegația României descoperă că tratatul din 1916 e tratat ca nul — România a semnat o pace separată în 1918 — și că granița o va trage o comisie, nu textul alianței.

La 29 ianuarie 1919 Brătianu citește în fața Consiliului Suprem „Problema Banatului”: tot Banatul, după tratatul din 1916, cu drepturi egale pentru fiecare minoritate. La 18 martie experții îl împart oricum — două treimi României, o treime Serbiei, tăind canalul Bega și lăsând circa 100.000 de români în partea sârbă. În comisia de frontieră, americanii propun o linie la 20–50 de kilometri est de granița de azi, iar italienii una la circa 100 de kilometri est, spre Pasul Craiului; câștigă propunerea franco-britanică, care pune avantajul economic și militar al României înaintea liniilor etnice — Oradea ajunge la paisprezece kilometri est de graniță.

1919

Tratatul minorităților rupe delegația: Brătianu citește în el amestec străin, pleacă din Paris la 2 iulie 1919 și demisionează la 12 septembrie mai degrabă decât să semneze.

Saint-Germain e semnat cu Austria la 10 septembrie 1919 — articolul 59 cedează României Bucovina, articolul 60 cere tratatul minorităților. Când ultimatumul Consiliului Suprem din 15 noiembrie cere României să semneze „fără comentarii, rezerve și condiții”, cabinetul Văitoianu refuză și cade la 30 noiembrie. Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministru de la 1 decembrie, deblochează Parisul: la 9 decembrie 1919 România semnează tratatele cu Austria și Bulgaria și tratatul minorităților, cu concesii minime — iar mâinile care au semnat sunt disputate până azi (vezi D1 în SOURCES.md).

1920

Ungaria e ascultată în sfârșit — Apponyi pledează la 16 ianuarie 1920 — dar textul din 6 mai 1920 e nemodificabil, iar la 4 iunie două figuri minore îl semnează în Marele Trianon.

Delegația ungară primește condițiile la 15 ianuarie; Apponyi vorbește a doua zi în fața tuturor marilor lideri, cu excepția lui Wilson — până atunci, soarta Ungariei „era deja pecetluită”. La începutul lui martie, Lloyd George protestează că tratatul trece vreo 2.750.000 de unguri etnici, o treime din națiune, statelor succesoare; până la 7 martie granițele sunt confirmate neschimbate. Textul final din 6 mai răspunde la 38 de note ungare și nu schimbă „niciun cuvânt” la clauzele teritoriale; scrisoarea de însoțire Millerand făgăduiește doar ajustări minore. La 31 mai Budapesta îi trimite în Franța pe Ágost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár; la 4 iunie ei semnează alături de Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu, delegații României prin decret regal — în timp ce clopotele bat în Budapesta și cade tăcerea.