mariuscomper.uk EN

Aspern, lângă Viena · 23–30 iunie 1912 · motor Gnome de 50 CP

Vlaicu II la Aspern ce au cerut 16 secunde, 14,39 metri și 10 metri

La săptămâna aviatică de la Aspern, Aurel Vlaicu a ocolit stâlpul în 16 secunde, s-a oprit la 14,39 m de centrul unei „poieni” de 80 de metri și a lăsat un sac de nisip la 10 m de centrul țintei. Un model de zbor construit din dimensiunile avionului arată ce a cerut fiecare dintre aceste numere. Pe terenul din 1912 alegeți înclinarea și viteza, apoi porniți cronometrul.

Clasamentul final, 30 iunie 1912

  1. BathiatSommer13,0 s≥ 57°
  2. VlaicuVlaicu II16,0 s≥ 45°
  3. GarrosBlériot16,6 s≥ 43°
  4. AudemarsBlériot17,6 s≥ 40°
  5. MoineauBreguet18,2 s≥ 38°

Cel mai bun timp al fiecărui pilot. Pe 27 iunie, Vlaicu făcuse 27⅕ s. Gradele: înclinarea minimă care dă acel timp.

Încercați: · ·

Ocolul stâlpului: 16 secunde înseamnă cel puțin 45 de grade

Vlaicu II în viraj deasupra unui teren deschis, în jurul anilor 1911–1912. Locul nu e notat. Wikimedia Commons, „Aurel Vlaicu II in flight.jpg”, autor necunoscut, domeniu public.

Regulamentul publicat în Wiener Luftschiffer-Zeitung la 1 iunie 1912 cerea un ocol complet în jurul unui stâlp, „în timp cât mai scurt”. La 100 m de stâlp era trasă pe pământ o linie albă. Pilotul o trecea perpendicular, în zbor, spre stâlp, îl ocolea o dată complet și trecea din nou linia, tot perpendicular. Totul se zbura sub 60 m, fără aterizare și fără oprirea motorului. Cronometrorul stătea la o tijă de ochire și lua cele două treceri.

Chiar și drumul cel mai scurt care se poate închipui, două bucăți drepte de câte 100 m și o jumătate de cerc în jurul stâlpului, dă o limită. Orice ocol mai complet e mai lung, așa că înclinările care urmează sunt minime. Bucățile drepte cer viteză. Virajul cere viteză mică, fiindcă raza lui crește cu pătratul vitezei. Între cele două există o viteză optimă, iar timpul cel mai bun ajunge să depindă de un singur lucru: cât de tare se înclină avionul. Formula e T = 2·√(2π·100 m / (g·tg φ)). Masa, aripa și motorul nu apar în ea; ele decid doar dacă avionul poate zbura la viteza optimă în acea înclinare.

Cu formula aceasta, cele cinci timpuri premiate devin cinci înclinări: Bathiat, 13 s, cel puțin 57°; Vlaicu, 16 s, 45°; Garros, 16⅗ s, 43°; Audemars, 17⅗ s, 40°; Moineau, 18⅕ s, 38°. Vântul nu poate scurta drumul. Pentru 27 iunie, ziua primei manșe, rubrica meteo a Neue Freie Presse din ziua următoare nota, după toate probabilitățile, vânt de vest cu media zilei de 24 km/h. Orice vânt adaugă timp pe bucățile drepte, așa că în aer calm înclinările sunt cele minime. Un ocol complet de 360° în plus ar fi cerut peste 70° pentru 16 s și aproape 78° pentru 13 s, adică viraje susținute de peste 3 g, respectiv aproape 5 g, pe care Vlaicu II nu le putea ține în model.

Vlaicu II n-avea eleroane și nici aripi care se torsionează: virajul se făcea din cele două cârme de direcție din față, iar aripa cu diedru urma. Pentru 45° la viteza optimă, de 90 km/h, modelul cere 16–24 kW la elice. Motorul de 50 CP dădea acolo cam 23 kW, așa că 16 s erau la marginea puterii lui. Există însă și un drum mai lent. Despre prima manșă, din 27 iunie, un reporter al Neues Wiener Tagblatt a scris că Garros, Moineau și Vlaicu își „aruncau” mașinile pe cercuri de cel mult 30–40 de metri. Dacă și cercul de 16 s, zburat probabil pe 30 iunie, avea o asemenea rază, în model încape doar capătul de 40 m: 73 km/h și 47° de înclinare, chiar deasupra vitezei de 72 km/h sub care aripa nu mai ține avionul în acel viraj. Un cerc de 30–35 m ar fi cerut o viteză minimă mai mică decât cei 60 km/h dați de Vlaicu. Programul oficial cerea și ca cercul să fie zburat urcând. La 45° și 90 km/h motorul nu mai avea putere de urcare; pe cercul lent de 40 m îi rămâneau 6–11 kW, destul pentru o urcare de 2–3 m/s. Despre 30 iunie, Der Montag scria că Vlaicu a fost aplaudat „pentru cercul lui mic, chiar dacă zburat încet”.

12 s16 s20 s24 s28 s32 s20°30°40°50°60°70°Moineau 18,2 s · 38°Audemars 17,6 s · 40°Garros 16,6 s · 43°Vlaicu 16,0 s · 45°Bathiat 13,0 s · 57°Vlaicu, 27 iunie 27,2 sînclinarea aripilor · linia: cel mai bun timp posibil pe drumul cel mai scurt
Fiecare timp din 1912 cade pe curbă la înclinarea minimă care îl face posibil. Curba nu depinde de avion: aceeași formulă dă 13 s pentru Sommer-ul lui Bathiat și 16 s pentru Vlaicu II.

Poiana de 80 de metri: frâna era vântul

Proba de aterizare forțată, din 29 iunie, închipuia un aviator silit să coboare într-o poiană de pădure. Pe teren era marcat un pătrat cu latura de 80 m. În colțuri stăteau prăjini de 7 m, legate la vârf cu sfoară cu fanioane și baloane mici, ca să arate înălțimea copacilor. Motorul trebuia oprit înainte ca roțile să atingă pământul. Orice atingere a sforii sau a liniilor albe descalifica încercarea. Se măsura distanța de la centrul pătratului până la butucul celei mai apropiate elice. Vlaicu II avea două, una în fața aripii și una în spatele ei.

Garros a oprit la 14,37 m de centru, iar Vlaicu la 14,39 m: „cu doi centimetri mai departe decât francezul”, scrie Wiener Luftschiffer-Zeitung. Der Montag a văzut aterizarea așa: Vlaicu „vine încet, trece peste sfoară și coboară apoi vertical la pământ, ca să se oprească îndată”. Reporterul a numit-o „fără îndoială cea mai frumoasă aterizare”.

În aer calm, modelul nu încape în poiană. De la sfoară, planarea fără motor, cu raportul portanță/rezistență de circa 5,5 la 69 km/h, ține 42 m până aproape de pământ. Urmează 18 m de plutire până la atingere, la 63 km/h, apoi rularea pe iarbă. Numai cu frecarea roților și a patinei, totul face 111–215 m, mai mult decât latura pătratului. Cu vânt din față se schimbă totul: viteza față de sol scade, iar rularea scade cu pătratul ei. Ca să oprească la 14,39 m de centru venind pe diagonală, modelul cere un vânt din față de cel puțin 4,5–8,5 m/s. Rubricile meteo ale Neue Freie Presse notează vânt susținut de vest, după toate probabilitățile pentru 25 și 27 iunie; pentru 29 iunie nu s-a găsit o viteză măsurată. „Coborârea verticală” văzută de reporter e chiar ce arată modelul în vânt: un avion lent care înaintează puțin față de sol.

Sacul de nisip: o jumătate de secundă

La proba de tir, fiecare pilot primea cinci săculeți cu nisip. Îi lăsa să cadă, unul câte unul, într-un singur zbor de cel mult 20 de minute, de la cel puțin 200 m (înălțimea o controla un barograf luat la bord), pe un cerc alb cu diametrul de 40 m. Pe 23 iunie au zburat doar Vlaicu și Garros. Cel mai bun sac al lui Vlaicu a căzut la 29,56 m de centru, în afara cercului, dar a fost cel mai bun al zilei. Pe 25 iunie, cu vânt și ploaie, Garros a nimerit la 3,20 m, aruncare care i-a adus premiul general. Pe 30 iunie, Vlaicu a lovit la 10 m de centru și a luat premiul zilei, 1.500 de coroane. Garros a căzut atunci la 26 m.

De la 200 m, sacul cade 6,9–8,2 s, după cât frânează aerul un sac a cărui masă nu e publicată. În timpul acesta merge înainte 90–142 m. Pilotul trebuia deci să-l lase cu mult înainte de țintă. Regulamentul permitea dispozitive de lansare; pentru Vlaicu nu e consemnat niciunul. La 75–90 km/h, cei 10 m ai lui Vlaicu înseamnă o eroare de numai 0,40–0,48 s la momentul lansării. Avionul lent primea mai mult timp pentru fiecare metru: la 75 km/h, o secundă de întârziere mută sacul cu 21 m, iar la 100 km/h cu 28 m.

5 saci rămași

Mașina: o aripă mare pentru 50 de cai putere

Aurel Vlaicu la comanda lui Vlaicu II, 1912: volanul pe coloană, nacela sub aripă, lanțul care ducea mișcarea la elice. Wikimedia Commons, „A Vlaicu II 01.jpg”, autor necunoscut, domeniu public.

Vlaicu II cântărea 200 kg gol și 300 kg cu pilotul, după un articol din Die Zeit retipărit de ziarul arădean Românul în iunie 1912. Cartea lui Gudju, Iacobescu și Ionescu (1974) îi dă aripii 26 m² la o anvergură de 10 m. Anuarul Jane’s din 1913 dă o anvergură de 9,15 m; cu aceeași formă, aripa ar avea circa 21,8 m². Încărcarea aripii iese 11,5–13,8 kg/m². Un Blériot monoloc cu același motor de 50 CP, tipul XXVIII din Jane’s 1913, avea 15 m² și 240 kg gol, deci aproape 23 kg/m² cu pilot și benzină.

Vlaicu scria în 1911 că decola și ateriza cu 60 km/h. Modelul ia de aici coeficientul maxim de portanță (0,68). Rezistența la înaintare o ia din viteza maximă: 110 km/h la Gudju și 92 km/h, media zborului de la Hațeg la Orăștie, orașe aflate la 49 km, făcut în 32 de minute și consemnat de Wiener Luftschiffer-Zeitung. Cu aripa de 21,8 m², viteza minimă ar urca de la 60 la 66 km/h. Concluziile de mai sus se mută cu câteva grade și câțiva metri, nu se schimbă.

Restul vieții lui Vlaicu și a celor două zboruri românești din aceeași epocă e povestit în Cum a învățat România să zboare?.

Trimiteți mai departe

Proba stâlpului, poiana și sacul de nisip, cu numerele din 1912.

Surse și metodă

Model de punct material: polară parabolică de rezistență, putere constantă la elice (randament presupus de 0,62 pentru motorul de 50 CP), viraje la orizontală, planare cu motorul oprit, rulare cu un coeficient de frânare constant (0,1–0,3) și cădere cu rezistență pătratică pentru sac. Densitatea aerului e 1,20 kg/m³. Valorile presupuse sunt marcate ca atare; intervalele din text vin din valorile-limită ale datelor. Rezultatele probelor sunt cele din presa vieneză din 24 iunie–2 iulie 1912. Unde ziarele dau valori diferite (29,56 sau 29,60 m), textul urmează varianta majorității.

  1. Wiener Luftschiffer-Zeitung 11 (1912), nr. 11, pp. 197–198: regulamentul săptămânii aviatice (proba stâlpului, aterizarea forțată, ținta); nr. 13: relatarea zilnică și rezultatele finale; nr. 17: zborul Hațeg–Orăștie
  2. Neues Wiener Tagblatt, 21 iunie 1912, pp. 10–11: programul oficial; 28 iunie, p. 12: cercurile de „30–40 de metri”
  3. Der Montag, 1 iulie 1912, pp. 3–4: aterizarea lui Vlaicu, „cercul mic, zburat încet”, rezultatele finale
  4. Neue Freie Presse, 28 iunie 1912, pp. 11 și 30: prima manșă a probei stâlpului și vântul zilei; 1 iulie, p. 7: aterizarea forțată
  5. Illustrierte Kronen Zeitung, 24 iunie 1912, p. 9: ținta, prima zi
  6. Jane’s All the World’s Aircraft 1913: Vlaicu II (anvergură 9,15 m) și Blériot XXVIII
  7. I. Gudju, G. Iacobescu, O. Ionescu, Romanian Aeronautical Constructions 1905–1974, București, 1974, pp. 85–87 (aripa de 26 m², 300 kg, 60 și 110 km/h, planul în trei vederi)
  8. V. Avram, P. G. Sandachi, A. M. Gușă, Contribuții românești în aeronautică la începutul secolului XX, Europa Nova, 2000, pp. 93–127 (masa după Die Zeit și Românul, 1912)
  9. Jahrbuch der Luftfahrt 1912, pp. 148–149: comenzile și transmisia lui Vlaicu II
  10. Fotografii: Wikimedia Commons, „A Vlaicu II 01.jpg” (1912) și „Aurel Vlaicu II in flight.jpg”, autori necunoscuți, domeniu public