Votul care a durat 30 de ani

Petiția către Senat

1917

Marea Adunare Națională

1 decembrie 1918

Vârsta promisă

21 de ani

În 1917, la Iași, Ella Negruzzi își pune semnătura pe Petiția femeilor române către Senatul României. Cere drepturi politice și civile pentru femei. Senatul o respinge.

Negruzzi știe cum arată o ușă închisă. Terminase Dreptul la Iași în 1913, iar Baroul îi refuzase intrarea pe motiv că, femeie fiind, nu avea drept de vot. Câștigase dreptul de a pleda după un șir de procese.

În iulie 1918, tot la Iași, ia ființă Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române. Directoare: Maria Baiulescu, Elena Meissner și Ella Negruzzi. Programul cere drepturi depline, profesii libere și orice funcție publică.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională votează Rezoluțiunea Unirii. La punctul III, între principiile noului stat, stă scris negru pe alb: votul obștesc, pentru ambele sexe, de la 21 de ani, la comune, județe ori parlament.

Promisiunea e limpede și rămâne hârtie. Între ea și prima urnă trec doisprezece ani; între ea și votul întreg, douăzeci și opt.

Articolul amânării

art. 6

Majoritatea cerută

două treimi

Consiliere cooptate

până la 7

În martie 1923, noua Constituție a României unite iese cu un articol care amână. Articolul 6 trece drepturile politice ale femeilor pe seama unor legi speciale viitoare, votate cu majoritate de două treimi.

Efectul e înghețarea: votul rămâne al bărbaților, iar legea electorală păstrează condiția sexului bărbătesc. Drepturile civile, în schimb, se așază pe egalitatea deplină a celor două sexe, negru pe alb în același articol.

În iunie 1925, Legea pentru unificarea administrativă deschide o ușă întredeschisă: femeile intră în consiliile comunale și județene prin cooptare, obligatoriu în reședințele de județ. Nu votează, nu sunt alese; sunt chemate înăuntru.

Scara cooptării e măsurată: maximum șapte consiliere în orașele de 250.000 de locuitori, cinci la 100.000, trei la 50.000, două în rest. Munca lor se vede în patru locuri: asistența socială, salubritate, cultură și educație.

Fundalul e aspru: la recensământul din 1930, analfabetismul atinge 44% în Vechiul Regat și 62% în Basarabia. Orice lege viitoare, care ar cere carte, va trece mai întâi prin aceste procente.

Condiții pentru femei

5 la număr

Vârsta de vot

21 de ani

Consiliere în țară

peste 100

În primăvara lui 1930, țăranii din Buda, un sat din județul Vaslui, îi cer învățătoarei să candideze la primărie împotriva unui primar nepopular. Luiza Zavloschi acceptă și câștigă.

Legea care îi îngăduie candidatura e din 3 august 1929, votată sub guvernarea național-țărănistă. Femeile de la 21 de ani votează la județ, comună și sat dacă îndeplinesc una din cinci condiții; la consilii pot candida de la 25 de ani, fără deosebire de sex.

La 5 februarie 1930, la comunale, femeile votează prima oară în istoria României. Ella Negruzzi, înscrisă în Partidul Național-Țărănesc din 1929, candidează și ajunge consilieră locală în București.

În toată țara, peste o sută de femei devin consiliere; la Cobia, în Dâmbovița, și la Negrești ajung primărițe. Pe liste se înscriu însă puține: un dosar de arhivă păstrează 3.000 de înscrise din circa 15.000 de îndreptățite, fără să precizeze circumscripția.

Urmele se văd și în 1934: la București, consilierele își împart sectoarele pe culori, de la sectorul 1 verde la sectorul 4 galben, iar la Brașov, Timișoara, Galați și Râmnicu Vâlcea stau consiliere în scaunele lor.

Vârsta în 1939

30 de ani

Articolul egalității

art. 3

Zile de la promisiune

10.215

În 19 noiembrie 1946, pe ploaie, la rând stau și bătrâne de 70–80 de ani, cu scăunașe aduse de acasă. Așteaptă să voteze prima oară la un scrutin național.

Drumul până aici trecuse printr-un drept de hârtie. Constituția din 27 februarie 1938 promisese egalitatea, iar legea electorală din 9 mai 1939 dăduse votul parlamentar de la 30 de ani, doar știutorilor de carte cu îndeletnicire.

Articolul 4 al legii din 1939 tăia scurt: femeile nu sunt eligibile în Adunarea Deputaților. În Senat puteau ajunge, de la 40 de ani. Parlamentul s-a ales în 1–2 iunie 1939, iar exercitarea dreptului de către femei nu e documentată.

Legea 560 din 1946 schimbă totul: vot de la 21 de ani și, la articolul 3, femeile la fel ca bărbații, la vot și la candidatură. Decretul e din 13 iulie, Monitorul Oficial din 15 iulie.

Rezultatul oficial al scrutinului din 19 noiembrie dă Blocului Partidelor Democrate 69,8% și 347 din 414 mandate; fraudele sunt documentate. Epilogul vine în 1948: vot de la 18 ani, eligibilitate de la 23, egalitate în drepturi.