Cum citește un câine strada cu nasul

Ce au făcut câinii#

În acel studiu din 2005, cei șase câini, doi ciobănești germani și patru metiși de labrador cu golden retriever, au fost aduși perpendicular, la mijlocul unei urme lăsate cu o oră înainte de cineva care trecuse peste un șir de pătrate de mochetă. Cu 21 de urme de adulmecat, au ales direcția bună de 57 de ori din 60. Cu cinci, de 55 de ori din 60. Cu trei, de 28 de ori din 60, nu mai bine decât dacă ar fi dat cu banul. Patru n-au fost încercate.

Când pătratele au fost amestecate, fiecare urmă rămânând orientată cum fusese călcată, câinii au ajuns la nivelul hazardului: 29 din 60. Când omul a purtat galoși care îi țineau mirosul închis, la fel: 30 din 60. Câinii citeau mirosul și ordinea lui.

Pe un aerodrom de lângă Oslo, patru ciobănești germani dresați au fost trimiși de la vreo cinci metri, perpendicular pe urmele unor oameni, vechi de trei minute pe beton și de douăzeci de minute pe iarbă. Un microfon prins deasupra nasului fiecărui câine număra adulmecările: cam șase pe secundă. În medie, câinii încetineau pe vreo trei urme, lăsate la cam o secundă una de alta, și se hotărau în aproximativ cinci secunde. Toate cele 20 de încercări s-au încheiat cu câinele urmând urma în direcția bună, uneori după o primă întoarcere greșită.

Iar când doi câini de urmărire au fost puși pe urmele unui om care mersese cu spatele, au mers, mai des decât la întâmplare, în direcția în care se deplasase omul, nu încotro arătau vârfurile picioarelor.

Cum reușesc nu se știe încă. În pasul omului din experimentul cu mocheta, cinci urme se întind pe vreo două secunde, iar trei pe una; autorii experimentului au estimat că mirosul unei urme are nevoie de una până la două secunde ca să se schimbe destul cât să poată fi citit. Pe o urmă veche de o oră, două secunde înseamnă cam o parte din 1.800 din vârsta ei. Cercetătorii presupun că un câine compară cât de tare miros urmele vecine; studiul cu mocheta ia în calcul și semnalul invers, mirosul tot mai puternic al substanțelor în care se descompune mirosul omului. Niciunul dintre studii nu le-a măsurat.

Șase adulmecări pe secundă#

Adulmecatul nu e respirație. Șapte câini cu o botniță care le măsura fluxul de aer au adulmecat fiecare mirosuri noi de patru până la șapte ori pe secundă; ciobăneștii de pe aerodrom, cam de șase ori.

Secretul e în expirație. Câinele dă aerul afară în jos și în lateral, nu drept înainte, așa că nu împrăștie mirosul pe care urmează să-l tragă în nări. Într-un model pe calculator al nasului unui câine, și într-o copie imprimată 3D, jeturile acestea amestecă aerul și ajută la tragerea lui spre nas. Modelul sugerează și că fiecare nară trage aer din propria bucățică de sol, ceea ce i-ar putea permite câinelui să compare stânga cu dreapta, cum compară două urechi sunetele. Partea asta e încă o ipoteză.

Lasă-l să citească#

Într-un studiu publicat în 2019, două cercetătoare au împărțit 20 de câini de companie în două grupuri. Timp de două săptămâni, jumătate au exersat acasă căutarea după miros, găsind recompense ascunse în cutii; ceilalți au exersat mersul la picior, lângă stăpân. Înainte și după, fiecare câine a dat de un castron pus la jumătatea drumului dintre locul unde fusese mereu mâncare și locul unde nu fusese niciodată.

După antrenamentul cu nasul, câinii au mers mai repede la castronul nesigur, în 3,4 secunde în medie în loc de 4,7. Autoarele au citit asta ca optimism. Și câinii de la mersul la picior au devenit mai rapizi, de la 5,3 la 4,4 secunde, dar nu destul ca să excludă întâmplarea. Grupurile erau mici, de câte zece câini.

Studiul n-a testat plimbările. Sfatul autoarelor a fost ca stăpânii să le lase câinilor mai mult timp pentru nas, de pildă pentru „adulmecatul firesc din timpul plimbărilor” (în original, „natural sniffing during walks”).

Așa că mâine dimineață, când lesa se întinde lângă un stâlp, câinele tău citește strada. Lasă-i timp.