mariuscomper.uk English

Soiuz 40 · Saliut 6 · 14–22 mai 1981

Zborul lui Prunariu, mai 1981: în stația Saliut 6, pe orbita ei adevărată, peste orașul tău

Punctul luminos e stația Saliut 6, pe 18 mai 1981, ora 21:16, deasupra Brașovului. Înăuntru sunt patru oameni; unul s-a născut în orașul de dedesubt. Orbita e cea reală, calculată din elementele păstrate în arhivă.

Tot zborul, în cuvinte

ora României

Tot zborul, în cuvinte

Cele 17 opriri, în ordinea zborului. Fiecare spune de unde se știe ce spune.

Trei feluri de a ști

  • Documentatdate, ore, orbite, dimensiuni din surse; arată ca materialul adevărat și primește toată lumina
  • Reconstituitinteriorul refăcut după desene și descrieri; arată ca o machetă mată, fără culoare
  • Presupusunde stătea fiecare obiect, cine în ce fotoliu; doar contur alb, fără suprafață

Cum a ajuns Soiuz 40 la stație?

1 Documentat

Lansarea: 14 mai 1981, ora 20:16

Racheta Soiuz-U pleacă de la Baikonur la 20:16:38, ora României (17:16:38 UTC). În capsulă sunt comandantul Leonid Popov și locotenent-majorul inginer Dumitru Prunariu, de 28 de ani, născut la Brașov. Indicativul echipajului este „Dnepr”.

După aproape nouă minute, nava e pe orbită. Primul set de elemente orbitale păstrat în arhivă o arată la 192 pe 270 de kilometri înălțime. Dus înapoi în timp, același set pune nava, la nouă minute de la start, la 1.690 de kilometri de rampă, în linie dreaptă, spre nord-est.

Linia întreruptă dintre rampă și orbită arată doar că drumul exact al urcării nu e cunoscut: el nu apare în elementele orbitale.

Surse

2 Documentat

Ora 23:00: stația trece peste România, nava e departe în urmă

La două ore și 44 de minute de la lansare, Saliut 6 trece peste România. La 23:00:47 e la 67 de grade deasupra orizontului Brașovului. Jos e noapte, dar la 340 de kilometri înălțime stația e încă în lumina Soarelui: de la sol se putea vedea ca o stea care se mișcă, dacă cerul era senin.

La bord sunt doar Vladimir Kovalionok și Viktor Savinîh, care locuiesc acolo din martie. Soiuz 40 e pe o orbită mai joasă, cu vreo 9.200 de kilometri în urmă, măsurați de-a lungul orbitei. Trece și el peste Brașov, la 23:20, în umbra Pământului, deci nevăzut.

Surse

3 Documentat

O zi de urmărire: patru seturi de elemente, patru distanțe

O navă pe orbită mai joasă înconjoară Pământul mai repede. Așa ajunge Soiuz 40 stația din urmă: de pe 192–270 de kilometri urcă, din manevră în manevră, până aproape de înălțimea ei.

Arhiva păstrează patru seturi de elemente ale navei din timpul urmăririi. La fiecare, distanța până la stație, de-a lungul orbitei, se poate calcula: 8.100 de kilometri în noaptea lansării (00:32, ora României), 6.200 la 03:30, 4.100 la 09:31 și 300 la 20:01, cu mai puțin de două ore înainte de andocare.

Linia continuă a navei trece prin aceste patru seturi. Între ele, poziția e o medie între două calcule.

Surse

4 Documentat

Andocarea: 15 mai, ora 21:50

Soiuz 40 se cuplează la portul din spate al stației la 21:50, ora României (18:50 UTC), pe a 18-a orbită a navei. La portul din față stă Soiuz T-4, nava cu care veniseră Kovalionok și Savinîh.

După elementele orbitale, complexul e în acel moment deasupra sudului Rusiei, lângă Marea Azov. La sol, Soarele e la 16 grade sub orizont; stația e încă luminată.

Verificarea etanșeității durează două orbite. Abia apoi se deschid trapele, iar cina în patru ține, după jurnalul lui Savinîh, până spre cinci dimineața.

Ultimii 300 de kilometri ai apropierii nu apar în niciun set de elemente, așa că drumul navei pe această porțiune e o presupunere. Orientarea stației față de Pământ e aleasă, nu documentată.

Surse

Cum arăta stația Saliut 6 pe dinăuntru și ce experimente s-au făcut?

7 Reconstituit după desene

Saliut 6: 90 de metri cubi pentru patru oameni

Saliut 6 fără nave cuplate, desen din istoria NASA a programului: cele trei panouri solare pe partea îngustă, portul din spate în stânga jos.
Saliut 6 fără nave cuplate, desen din istoria NASA a programului: cele trei panouri solare pe partea îngustă, portul din spate în stânga jos. Imagine: NASA, Public domain, Wikimedia Commons

Compartimentul de lucru e făcut din doi cilindri: unul de 2,9 metri în diametru, celălalt de 4,15 metri, legați printr-un con lung de 1,2 metri. La prima stație din serie, partea îngustă avea 3,8 metri lungime. Toată stația are 90 de metri cubi locuibili. Timp de o săptămână, în ei stau patru oameni.

În față e postul central de comandă, cu două locuri. În spatele lui vine masa. În partea largă, pe podea, e carcasa conică a telescopului BST-1M, deschis în jos, spre exterior. Tot acolo sunt banda de alergare, bicicleta ergometrică și dușul.

Pereții erau acoperiți cu panouri de pânză în culori pastel, iar nuanțele exacte nu sunt publicate; mobilierul e refăcut după descrieri și desene. De aceea totul apare ca o machetă, fără culoare și fără aparate. Locul exact al fiecărui obiect nu e publicat.

Surse

8 Presupus

La hublou

Stația are 20 de hublouri. Cele mai multe din compartimentul de lucru sunt acoperite de aparate; cele libere sunt mai ales în compartimentul de trecere din față.

Prunariu a povestit că avea cam o oră și jumătate pe zi de timp liber, în care se uita pe hublou. Despre România a spus: „De acolo, de sus, România se vedea de mărimea unei pâini rumene de casă”.

Un hublou în podea reiese din descrierea aparatelor care fotografiau Pământul; locul lui exact nu e publicat. Ce se vede prin el e calculat din orbită și din poziția Soarelui. Ce a văzut un om într-un anumit minut nu se poate reconstitui: nici norii din mai 1981, nici orientarea stației din acel moment nu sunt în sursele folosite.

Surse

9 Documentat

Șaisprezece răsărituri pe zi

Un ocol al Pământului durează 91 de minute. Pe 18 mai, stația intră în umbra Pământului la 21:24, ora României, la șapte minute după ce a trecut peste Brașov, și iese din ea la 21:49. Noaptea de la bord ține 25 de minute.

Într-o zi sunt 16 răsărituri și 16 apusuri. Lumina de afară nu e îndulcită de aer: unde bate Soarele, peretele e alb; alături, umbra e neagră. Când stația e deasupra părții luminate a Pământului, prin hublourile din podea urcă o lumină albăstruie.

Surse

10 Documentat

Capilar, Astro, Nanobalanța: experimentele pregătite în România

Capilar, pregătit de specialiști români, se face în cuptoarele electrice sovietice „Splav” și „Kristall”. Germaniu topit, simplu sau cu adaos de galiu, urcă printr-o fantă de 1–2 milimetri dintr-o matriță de molibden și se întărește într-un cristal care ia forma fantei.

Astro caută în razele cosmice forme necunoscute de materie nucleară. Detectoarele sunt din nitrat de celuloză. Astro-1 e scos în vid, într-o ecluză a stației. Astro-2 lucrează înăuntru și are un detector mobil care se mișcă odată cu latitudinea stației, ca fiecare urmă să poată fi legată de un loc de pe orbită.

Nanobalanța, tot în ecluză, măsoară cum se schimbă în vid masa unei pelicule de dioxid de siliciu, material de protecție pentru piese optice.

Lângă duș, pe „tavan”, stația avea două ecluze mici; una era folosită pentru cuptorul „Splav”. Locul lor exact nu e publicat, de aceea nu apar.

Surse

11 Documentat

Ce se întâmplă cu trupul: Pneumatic, Reo, Biodoza

În primele zile fără greutate, sângele se mută spre cap. Pneumatic încearcă manșete strânse pe picioare, care țin sângele jos, ca pe Pământ. Reo, propus de specialiștii români, urmărește circulația din creier și din corp în repaus, la efort și la efort mintal. Ballisto măsoară cum se contractă inima.

Biodoza măsoară radiația din mai multe locuri ale compartimentului de lucru. Aparatul românesc „Minidoza” și cel maghiar „Pille” arată cât din doză vine din centurile de radiații ale Pământului. Imunitatea urmărește efectul zborului asupra apărării împotriva virusurilor. Informația testează cum percepe și prelucrează informații un om aflat sub suprasarcină și apoi fără greutate.

Sursele românești numără 22 de experimente în tot zborul. Anuarul sovietic le mai numește pe cele făcute de tot echipajul: Operator, Opros, Rabotosposobnost, Dosug, Interferon, Neptun și Guler.

Surse

Când a trecut stația peste România?

12 Documentat

18 mai, ora 21:16: aproape drept deasupra Brașovului

Dintre trecerile peste Brașov în care stația putea fi văzută de la sol, luminată de Soare pe un cer deja întunecat, cea mai înaltă e cea din 18 mai. La 21:16:50 stația e la 77 de grade deasupra orizontului, la 347 de kilometri de oraș.

La sol, Soarele apusese și era la cinci grade sub orizont: cer de amurg. Sus, stația era încă în plin soare. De pe o stradă din Brașov, cine ridica ochii putea vedea un punct luminos traversând cerul în câteva minute, dacă nu erau nori.

În stație sunt patru oameni. Unul s-a născut în orașul de dedesubt.

Ora și înălțimea ies din elementele orbitale. Seturile din zile vecine dau, pentru același moment, poziții care diferă cu 4 până la 35 de kilometri, adică cel mult câteva secunde de zbor. Pe 20 mai, stația a trecut la 82 de grade, dar ziua, când nu se putea vedea.

Surse

13 Documentat

România la lumina zilei, abia în ultimele zile

Carpații sub zăpadă, fotografiați de pe Stația Spațială Internațională în februarie 2003, de la o înălțime apropiată de a stației Saliut 6.
Carpații sub zăpadă, fotografiați de pe Stația Spațială Internațională în februarie 2003, de la o înălțime apropiată de a stației Saliut 6. Imagine: Earth Science and Remote Sensing Unit, Lyndon B. Johnson Space Center, Public domain, Wikimedia Commons

În primele zile, trecerile sus pe cer peste Brașov sunt numai seara târziu și noaptea: pe 15 mai la 03:46 și la 21:47, pe 16 mai la 22:09. Trecerile se mută cu aproape o oră mai devreme la fiecare două zile.

La Brașov, prima trecere la peste 30 de grade cu Soarele deasupra orizontului e cea din 19 mai, la 20:03, cu Soarele la șase grade. Pe 20 mai, la 20:25, stația trece la 82 de grade deasupra Brașovului, cu Soarele încă la trei grade deasupra orizontului. Pe 21 mai, la 19:17, Soarele e la 14 grade: e singura trecere înaltă cu țara în plină lumină.

Istoria NASA a programului spune același lucru: observațiile asupra Pământului au fost amânate până în ultima zi, când stația a trecut în sfârșit peste România ziua. Prunariu vorbește despre cursul Dunării cu delta și despre curbura Carpaților.

Pământul e arătat fără nori: vremea din mai 1981 nu e în sursele folosite. Suprafața e mozaicul NASA din 2004, iar luminile de noapte sunt din 1992, cel mai vechi an din seria folosită.

Surse

14 Documentat

20 mai: orbita urcă

Până pe 20 mai, complexul coboară încet, frânat de aerul rarefiat: de la 332 pe 347 de kilometri în ziua lansării la 330 pe 343. Setul de elemente din 20 mai, ora 09:28, arată încă orbita joasă. Următorul, de la 17:05, arată 339 pe 374 de kilometri.

Între cele două, motoarele au ridicat orbita. Sursele citite nu spun ora manevrei. Cele două seturi, calculate înainte și înapoi, se întâlnesc la 15:32, ora României, la mai puțin de un kilometru unul de altul: e o estimare a momentului manevrei, nu o oră documentată. Prunariu dă, ca înălțime maximă a zborului, 384 de kilometri; calculată deasupra suprafeței reale a Pământului, care e turtit la poli, ea iese 386.

Surse

Cum s-a încheiat zborul?

15 Documentat

22 mai, ora 13:37: desprinderea

Soiuz 40 se desprinde de stație la 13:37, ora României (10:37 UTC), pe orbita 123. Popov și Prunariu sunt din nou în capsulă, în costume. Kovalionok și Savinîh rămân; vor coborî patru zile mai târziu, ultimii oameni care au locuit pe Saliut 6.

Un set de elemente al navei, de la 13:36:59, o arată încă pe orbita stației. Următorul, de la 16:11, are punctul cel mai jos al orbitei sub suprafața Pământului: motorul de frânare lucrase. Calculat pentru propriul moment, acest set cade la patru kilometri de orbita stației; frânarea a avut loc, probabil, cu puțin înainte, dar ora ei nu e documentată.

Între desprindere și frânare, nava a rămas aproape de stație; cât s-a depărtat nu e publicat.

Surse

16 Documentat

Aterizarea: 16:58, în stepa Kazahstanului

Ultimul set de elemente orbitale, de după frânare, arată nava coborând spre atmosferă deasupra Asiei Centrale, cu aproximativ 20 de minute înainte de aterizare. Mai departe elementele nu mai descriu zborul.

Capsula atinge pământul la 16:58:30 (13:58:30 UTC), la 225 de kilometri sud-est de Djezkazgan. Zborul a durat șapte zile, 20 de ore, 41 de minute și 52 de secunde. Sursele numără 124 de orbite încheiate; Prunariu vorbește de 125, probabil numărând și orbita începută. Din perioadele orbitale ies tot 124.

Sub 100 de kilometri, elementele orbitale nu mai descriu zborul: linia întreruptă până la locul aterizării arată doar legătura. Locul însuși e cunoscut doar ca distanță și direcție față de oraș.

Surse

17 Documentat

Capsula e azi la București

Capsula navei Soiuz 40 la Muzeul Militar Național din București.
Capsula navei Soiuz 40 la Muzeul Militar Național din București. Imagine: Jim van de Burgt from Wijk bij Duurstede, Netherlands, CC0, Wikimedia Commons

Modulul de coborâre al navei Soiuz 40 e expus la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București. A fost predat României în februarie 1982, ca dar din partea Academiei de Științe a URSS. Muzeul păstrează și parașuta de aterizare.

Soiuz 40 a fost ultima navă Soiuz din seria veche și ultimul zbor din prima etapă a programului Intercosmos, în care au zburat cosmonauți din nouă țări. Prunariu a fost al 103-lea om ajuns în spațiu.

Surse

Cât de exactă e reconstituirea

Orbita vine din elementele orbitale NORAD păstrate în arhiva lui Jonathan McDowell: 11 seturi pentru Saliut 6 între 14 și 22 mai 1981 și șapte pentru Soiuz 40. Pozițiile sunt calculate cu modelul SGP4, pentru care au fost făcute aceste elemente. Între două seturi, poziția e o medie ponderată a celor două calcule.

Cât de bine se potrivesc seturile: fiecare set, dus până la momentul setului următor, cade la 4–35 de kilometri de acesta, adică la cel mult câteva secunde de zbor. Excepția e ziua de 20 mai, când orbita a fost ridicată între două seturi; acolo eroarea poate ajunge la 180 de kilometri.

Calculul se potrivește cu ce s-a publicat separat: orbita inițială de 192 pe 270 de kilometri, înălțimea complexului la andocare (331 pe 345), ora desprinderii, 124 de orbite și faptul că stația a trecut peste România ziua abia la sfârșit.

Corpul stației și al navelor are dimensiunile publicate în istoria NASA a programului: lungimea totală de 15,8 metri, diametrele de 2,9 și 4,15 metri, conul de 1,2 metri, cei șase metri ai părții largi. Lungimea părții înguste, 3,8 metri, e cea a primei stații din serie. Cum se împart cei șase metri între compartimentul presurizat și cel al motoarelor e citit de pe desen. Hublourile sunt 20; locul fiecăruia nu e publicat, de aceea ramele lor apar ca machetă.

Orientarea stației nu e cunoscută pentru fiecare moment. Aici, axa lungă e mereu pe direcția de zbor, cu „podeaua” spre Pământ. De aceea, ce se vede printr-un hublou la un anumit minut e o presupunere, chiar dacă Pământul de dedesubt e la locul lui. Din același motiv, înăuntru lipsește lumina directă a Soarelui: locul petelor de soare ar depinde de o orientare necunoscută.

Pământul nu are nori, fiindcă vremea din mai 1981 nu e în sursele folosite. Suprafața e mozaicul NASA „Blue Marble” din 2004. Luminile nopții sunt din 1992, cel mai vechi an al seriei folosite: România din 1981 era, probabil, mai întunecată. Poziția Soarelui e calculată pentru fiecare secundă.

Pentru orașul tău, calculul caută momentele în care stația a fost cel mai sus pe cer și spune dacă era luminată de Soare și cât de întunecat era cerul. „Putea fi văzută” înseamnă că geometria o permitea. Dacă cerul a fost senin în acea seară nu se știe.

Surse

Orele, orbitele și distanțele vin din elementele orbitale și din rapoartele de zbor. Dimensiunile vin din istoria NASA a programului și din descrierile publicate ale stației. Citatele au sursa lor alături.

Pe aceeași temă: Stația Spațială Internațională deasupra taTot ce se află pe orbită