Dicționarul Academiei, 1871–1877: războiul pentru cuvinte

La Blaj, cărturarii greco-catolici școliți la Viena și Roma au vrut să arate lumii că românii sunt romani — și că limba lor poate fi adusă înapoi spre latină. În 1780, Samuil Micu-Klein scrie, iar Gheorghe Șincai revizuiește, la Colegiul Sfânta Barbara din Viena, prima gramatică a românei: Elementa linguae daco-romanae.

Petru Maior duce visul mai departe: la Buda, în 1812, tipărește Istoria pentru începutul românilor în Dachia, iar în 1825 apare la aceeași tipografie Lexiconul de la Buda — primul dicționar etimologic al românei, muncit de mai mulți autori vreme de peste treizeci de ani.

Tot atunci se nasc și excesele: ortografii etimologizante pe care nu le-a iubit nimeni — fântână scris fontana, țară scris tiera —, războiul împotriva lui și, declarat greșit slavism, și cuvinte cârpite din două rădăcini, ca răzbel, din război și bellum. Toate sunt repetiția generală pentru ce avea să vină la București.

La 1 aprilie 1866, Locotenența Domnească aprobă — decretul nr. 582, din inițiativa lui C. A. Rosetti — înființarea Societății Literare Române. Peste un an i se spune Societatea Academică Română, iar în 1879 o lege specială o declară institut național: Academia Română.

Printre membri fondatori se află August Treboniu Laurian — ardelean născut la Fofeldea în 1810, doctor la Göttingen, pașoptist — și Ion C. Massim. Misiunea dintâi a Societății e limpede: un dicționar și o gramatică ale limbii române, o ortografie și o istorie a românilor.

Comanda dicționarului le revine lui Laurian și Massim. Cei doi nu-și propun să fotografieze limba așa cum se vorbește, ci s-o îndrepte spre latină: cuvintele nelatine sunt exilate într-un glosar separat, iar în locul lor dicționarul propune neologisme — peste 20.000 de creații proprii.

Primele fascicule ies în 1871; cele trei volume — două de dicționar și Glossariu cuvintelor „străine” — se întind până în 1877. La capăt: 3.600 de pagini, 70.000 de cuvinte-titlu, ortografie etimologică pe care n-o puteai citi dacă nu știai latină.

Metoda e fără milă: cuvintele intrate în limbă după 1830 sunt marcate cu asterisc, definițiile evită sinonimele, iar tot ce nu sună latinește e trimis în Glossariu. Acolo ajung, între altele, război și dragoste — cuvinte pe care țăranul le rostea zilnic.

Glossariu e și cimitirul, și sala de judecată: el înregistrează cuvintele condamnate, dar tot el le dă sentința. Dragostei i se scrie că e „străină de limbă” și „căzută în desuetudine”. Verdictul s-a dovedit o dorință, nu o constatare.

Titu Maiorescu, intrat în Societatea Academică în 1867, răspunde în 1881 cu studiul „Neologismele”. Demonstrația e țărănească și necruțătoare: Glosarul îi propune țăranului, în loc de brazdă, cinci-șase cuvinte — sulc, liră, plancă, rasoriu, cespete — și se așteaptă ca tot satul să zică cespete.

Lista e un inventar al dezastrului: bujorul devine rosa de Alpi, castravetele cucumă, ciocanul toacă sau maior, iar cleștele rămâne cu latinul forceps — „nu cumva să-i zicem forcipe?”, întreabă Maiorescu. Țăranul n-a zis.

Legea pe care o enunță Maiorescu a rămas celebră: cuvintele nu se nasc din distilarea rece a reflecțiunii, ci din căldura simțământului. Iar istoricii literari consemnează finalul școlii latiniste într-o frază: încercarea de purificare a provocat râsul și a discreditat-o definitiv.