Dicționarul Academiei, 1871–1877: războiul pentru cuvinte

La Viena, în Colegiul Sfânta Barbara, Samuil Micu-Klein scrie prima gramatică tipărită a românei, revizuită apoi de Gheorghe Șincai. E anul 1780, iar cărturarii greco-catolici ai Blajului, școliți la Viena și Roma, vor să arate lumii că românii sunt romani — și că limba lor poate fi adusă înapoi spre latină. Din osteneala celor doi iese Elementa linguae daco-romanae.

Petru Maior duce visul mai departe: la Buda, în 1812, tipărește Istoria pentru începutul românilor în Dachia, iar în 1825 apare la aceeași tipografie Lexiconul de la Buda — după Mircea Seche, primul dicționar explicativ și etimologic tipărit al românei, muncit de mai mulți autori vreme de peste treizeci de ani.

Tot atunci se nasc și excesele: ortografii etimologizante nepopulare — fântână scris fontana, țară scris tiera —, războiul împotriva lui și, declarat greșit slavism, și cuvinte cârpite din două rădăcini, ca răzbel, din război și bellum. Toate sunt repetiția generală pentru ce avea să vină la București.

La București, în ziua de 1 aprilie 1866, Locotenența Domnească pune ștampila pe decretul nr. 582: din inițiativa lui C. A. Rosetti se naște Societatea Literară Română. Peste un an i se spune Societatea Academică Română, iar în 1879 o lege specială o declară institut național: Academia Română.

Printre membri fondatori se află August Treboniu Laurian — ardelean născut la Fofeldea în 1810, doctor la Göttingen, pașoptist — și Ion C. Massim. Misiunea dintâi a Societății e limpede: un dicționar și o gramatică ale limbii române, o ortografie și o istorie a românilor.

Comanda dicționarului le revine lui Laurian și Massim. Cei doi vor s-o îndrepte spre latină, nu s-o fotografieze așa cum se vorbește: cuvintele nelatine sunt exilate într-un glosar separat, iar în locul lor dicționarul propune neologisme — peste 20.000 de creații proprii.

În 1871, din tiparniță iese Glossariu, catastiful cuvintelor osândite; cele două volume de dicționar se întind până în 1877. La capăt: 3.600 de pagini, 70.000 de cuvinte-titlu, ortografie etimologică pe care n-o puteai citi dacă nu știai latină.

Metoda e fără milă: cuvintele intrate în limbă după 1830 sunt marcate cu asterisc, definițiile evită sinonimele, iar tot ce nu sună latinește e trimis în Glossariu. Acolo ajunge, între altele, dragostea — cuvânt pe care țăranul îl rostea zilnic —, iar pentru război autorii înșiși resping hibridul resbellu și trimit la bellu.

Glossariu e și cimitirul, și sala de judecată: el înregistrează cuvintele condamnate, dar tot el le dă sentința. Dragostei i se scrie că e „străină de limbă” și „căzută în desuetudine”. Verdictul s-a dovedit o dorință, nu o constatare.

Închipuie un țăran la coarnele plugului, căruia un domn de la București îi cere să zică cespete în loc de brazdă. Scena e a lui Titu Maiorescu — intrat în Societatea Academică în 1867 —, care răspunde în 1881 cu studiul „Neologismele”. Demonstrația e țărănească și necruțătoare: Glosarul îi propune țăranului, în loc de brazdă, cinci-șase cuvinte — sulc, liră, plancă, rasoriu, cespete — și se așteaptă ca tot satul să zică cespete.

Lista e un inventar al dezastrului: bujorul devine rosa de Alpi, castravetele cucumă, ciocanul toacă sau maior, iar cleștele rămâne cu latinul forceps — „nu cumva să-i zicem forcipe?”, întreabă Maiorescu. Țăranul n-a zis.

Legea pe care o enunță Maiorescu a rămas celebră: cuvintele „nu se nasc și nu se înrădăcinează din distilarea rece a reflecțiunii, ci din căldura simțământului”. Iar istoricii literari consemnează finalul școlii latiniste într-o frază: încercarea de purificare a provocat râsul și a discreditat-o definitiv.