Solul urcă și coboară de două ori pe zi, cu orașe cu tot

Ziua ta, desenată de Lună#

Astăzi, sâmbătă, 31 octombrie, pământul de sub București parcurge 31 cm între cel mai jos și cel mai sus punct. Urcă cel mai sus la 03:51 (+21 cm) și coboară cel mai jos la 13:25 (−10 cm).

Luna întinde tot Pământul: o umflătură sub ea și una pe partea opusă. Planeta se rotește prin amândouă într-o zi a Lunii, 24 de ore și 50 de minute, așa că de obicei sunt două creste pe zi, fiecare cu vreo 50 de minute mai târziu decât cea de ieri. Când Luna stă departe de ecuator, una dintre cele două creste e mult mai joasă și uneori abia se mai vede.

Piatra răspunde aproape imediat: întârzierea față de Lună e de vreo 0,2 grade din ciclu, sub o jumătate de minut.

Un val de piatră trece peste Europa#

Crestele nu stau pe loc. Alunecă spre vest odată cu Luna, pe tot continentul deodată. Pe hartă, timpul curge acum de 1.800 de ori mai repede: o jumătate de oră pe secundă.

Creasta ajunge la Timișoara la 31 de minute după Constanța, aflată la 610 km spre est (între 29 și 33 de minute la opt creste din zece). De la București până la Londra, la 2.091 km, îi trebuie în medie 1 h 49 min.

Liniile sunt trase din 2 în 2 centimetri: aurii unde solul e deasupra mediei, albastre unde e sub ea. Pe hartă poți și să apeși, ca să-ți alegi localitatea.

Mută Luna#

Trage de glob: Luna se mută deasupra locului pe care îl atingi, iar piatra o urmează. Sub Lună, solul urcă; la 90 de grade de ea, pe un cerc întreg, coboară; pe partea cealaltă a planetei urcă din nou.

Luna adevărată nu trece niciodată dincolo de paralela de aproximativ 28,7 grade, la nord sau la sud, așa că nici aici nu o poți duce mai departe. Butonul din colțul globului o pune înapoi unde e acum.

Și Soarele întinde, cam pe jumătate#

Soarele are o masă de 27 de milioane de ori mai mare decât a Lunii, dar e de aproape 390 de ori mai departe, iar forța care întinde Pământul scade cu cubul distanței. Îi rămâne cam 46 la sută din forța cu care Luna întinde Pământul.

Când Soarele și Luna stau în linie, la Lună nouă și la Lună plină, crestele lor se adună. Când stau în unghi drept, se scad în parte.

Ziua cu cea mai mare mișcare din următoarele 30: 24 noiembrie 2026, 47 cm. Cea mai liniștită: 18 noiembrie 2026, 17 cm.

De ce nu simte nimeni nimic#

Pentru că valul e uriaș. De la creastă până la golul de lângă ea e un sfert din circumferința Pământului, cam 10.000 de kilometri. Pe distanța asta, câteva zeci de centimetri înseamnă o pantă pe care niciun corp nu o poate simți.

La București, în noiembrie 2026, panta cea mai mare ajunge la 87 de nanoradiani: pe un kilometru de stradă, un capăt urcă față de celălalt cu cel mult 87 de micrometri, sub o zecime de milimetru. Solul se deplasează și pe orizontală: în cei 18,6 ani ai ciclului, cu până la 8 cm, tot fără să-l simtă cineva.

Cât despre greutate: la CERN, gravitația varia odată cu mareea cu aproximativ un sfert de milionime. Pentru un om de 70 de kilograme, asta înseamnă cam 18 miligrame diferență pe cântar între momentul cel mai ușor și cel mai greu.

Cât urcă solul depinde de cât de elastică e planeta. Geofizicienii descriu asta printr-un număr, h₂: de câte ori urcă solul față de cât ar urca un ocean ideal, aflat în echilibru cu Luna, pe un Pământ rigid. Pentru Pământul real, h₂ e de vreo 0,61. O planetă perfect rigidă nu s-ar mișca deloc.

1914: mareea dintr-o țeavă#

La Observatorul Yerkes, în Wisconsin, Albert Michelson și colegii lui au îngropat două țevi de 500 de picioare (152 m), una de la nord la sud și una de la est la vest, cu diametrul de 6 țoli (15 cm), la 1,8 m sub pământ, și le-au umplut pe jumătate cu apă. Rezultatele au apărut în martie 1914. Apa din fiecare țeavă are propria ei maree: când Luna trage, se strânge spre un capăt.

Dacă Pământul ar fi fost perfect rigid, apa s-ar fi înclinat față de țeavă cu o anumită valoare, ușor de calculat. A ieșit mai puțin: în reluarea din 1916–1917, citită cu interferometre, 0,690 din valoarea pentru un Pământ rigid. Diferența vine din deformarea Pământului: solul se înclina și el, cam cu 0,6 din valoarea calculată, iar Pământul deformat trăgea în plus de apă, cu vreo 0,3. Michelson scria în 1914 că rigiditatea Pământului e „mai mare decât a oțelului”.

Datele au fost tăiate în bucăți de 12,42 ore, jumătate din ziua Lunii, iar apa urca și cobora în pasul acela.

1992: Luna intră în accelerator#

La CERN, lângă Geneva, inelul LEP avea 26,7 km. Fizicienii care îi măsurau energia fasciculului au văzut în 1991 variații pe care temperatura magneților nu le explica. O bănuială de dinainte s-a confirmat: mareele Lunii și ale Soarelui.

Mareea de piatră urcă și coboară solul de acolo cu câteva zeci de centimetri (calculele de atunci dădeau până la vreo 25 cm față de poziția medie) și întinde scoarța: circumferința inelului se schimbă cu aproape 4 sutimi de milionime, cam un milimetru. Cu magneții reglați ca în anul acela, asta era de ajuns ca energia particulelor să varieze, de la un capăt la altul, cu până la vreo 220 de milionimi. Pe 11 noiembrie 1992, o măsurătoare de 24 de ore a urmărit-o: punctele au desenat cele două cocoașe ale mareei, cum le prezisese calculul.

Marea Neagră: mareea apei, mai mică decât a pietrei#

Marea Neagră e aproape închisă, așa că are maree mici. În nord-vestul ei, unda principală, cea de 12 ore și 25 de minute, are o amplitudine de 2,8–3 cm: doar din unda aceasta, apa urcă și coboară cu vreo 6 cm. Cea mai înaltă maree estimată acolo pentru o sută de ani e de 18 cm.

Sub Constanța, piatra urcă și coboară de obicei cu 28 cm pe zi, de câteva ori mai mult. Un maregraf din port nu vede valul de piatră: e prins de țărm, care urcă odată cu el. Vede doar cât se mișcă apa față de țărm.

Ziua în care te-ai născut#

Pune data și, dacă o știi, ora. Pagina calculează cum se mișca pământul de sub București în ziua aceea. Nimic nu pleacă de pe dispozitivul tău.

Alege o dată ca să vezi ziua.

Când ești cel mai sus#