Psaltirea Scheiană · ms. 449 · secolul al XVI-lea
«Codru» însemna munte. «Cumplit» însemna împlinit. «Meser» însemna sărac și se auzea de 96 de ori. Psaltirea Scheiană — una dintre cele mai vechi tălmăciri ale Psalmilor în românește — a prins 19 cuvinte exact în clipa dinaintea mutației. Le urmărim pe fiecare: ce însemnau atunci, ce înseamnă acum și pagina unde stă dovada.
Manuscrisul 449 al Bibliotecii Academiei Române păstrează Psaltirea Scheiană, una dintre cele mai vechi copii ale Psalmilor în românește: traducere după slavonă, trei mîini de scrib, editată de Bianu în 1889 și comparativ de Candrea în 1916. Trei soarte se citesc în vocabularul ei: sensuri mutate («codru» însemna munte, «rost» însemna gură), sensuri pierdute prin concurență («ciudesă» a pierdut în fața lui «minune») și căutări fără rezultat, trecute ca descoperiri («chiar», «cîștiga», «răposa»). Fiecare fișă arată forma, sensul de-atunci, sensul de-acum, etimonul și pagina din Candrea unde stă dovada.
I
Manuscrisul 449, trei mîini, două ediții
Psaltirea Scheiană e una dintre cele mai vechi dovezi că Psaltirea s-a citit românește. Manuscrisul 449 al Bibliotecii Academiei Române păstrează o tălmăcire după slavonă, copiată de trei mîini de scrib — trei scrisuri deosebite așternute peste același text.
Bianu l-a editat în 1889: Tomul I, textul, facsimil și transcriere, cu variantele din Coresi (1577) culese în aparat. Pagina de titlu, reprodusă mai jos, își spune singură programul: mai întîi manuscrisul, așa cum arată, apoi litera lui, așa cum se citește.
În prefață, Bianu își arată socoteala. Textul românesc e mai vechi decît tot ce se cunoștea pînă atunci — Psaltirea slavo-română tipărită de Diaconul Coresi la 1577 —, iar copierea o pune «la anul 1482 saŭ la 1485»:
Candrea a reeditat-o comparativ în 1916, alături de celelalte psaltiri vechi. Paginația lui e rigla tuturor fișelor de-aici: fiecare «p.» trimite la ediția din 1916.
Întrebarea e simplă: ce însemnau cuvintele atunci și ce înseamnă acum? Răspund 19 fișe — 12 cuvinte urmărite cap-coadă, plus 7 fișe scurte —, fiecare cu insigna ei de atestare. Unde căutarea n-a dat nimic, zero stă pe pagină ca descoperire, nu ca gol.
II
Aceeași ordine la fiecare fișă: forma, sensurile, etimonul, dovada
Fiecare fișă răspunde în aceeași ordine: forma din manuscris, sensul de-atunci, sensul de-acum, etimonul și dovada — pagina din Candrea unde apare forma. Insigna spune dintr-o privire cît de solidă e atestarea:
«Fără urmaș modern», la rubrica sensului de-acum, înseamnă că vorba veche n-are ce arăta azi: a ieșit din uz sau sensul i s-a pierdut. Fiecare fișă trimite la DEX, ca să verifici singur.
Unele forme cer o cheie de lectură: Îl întîlnim la inremă, etalonul fenomenului în manuscris: 42 de apariții ale aceleiași semnături fonetice. Cine a deprins-o citește dintr-odată o mulțime de forme care altfel par străine.rotacismul
n intervocalic > r, ex. inremă = inimă.
Cercetătorii de azi (Camară, Felea, Munteanu) văd un primitiv unic, transmis prin revizii succesive: Psaltirea românească pornește dintr-un singur izvor, reluat de fiecare generație de copiști. Cele trei mîini deosebite în manuscrisul 449 sînt mîini de copiști — oameni care au transcris, nu care au tradus fiecare în felul lui. De-aceea îl tratăm ca pe un singur martor, cu trei scrisuri.
III
Trei cuvinte arată cum moștenirea latină s-a subțiat acolo unde slavona a rămas limba-bază a tălmăcirii
Chiar vine din CLARUS și însemna «limpede». Dovada cea mai frumoasă stă la Coresi, nu în psalmi: ouă «mai chiar» — adică, în glosa lui Densușianu, mai limpezi, mai luminoase. În Scheiana, căutarea în psalmi a dat zero; cuvîntul apare doar în prefață, așa că fișa poartă insigna «Negăsit», iar drumul de la «limpede» la adverbul de precizare de azi rămîne nedocumentat aici. Urma vechiului adjectiv se mai vede în două locuri: «din chiar senin» — din seninul limpede — și «apă chioară», unde forma s-a alterat după ce sensul s-a pierdut. Între timp, adjectivul a cedat terenul lui «limpede» și a rămas doar adverb.
La răposa, înlocuirea s-a prins asupra faptului. În veacul al XVI-lea, «a răposa» însemna «a se odihni», iar Coresi scrie în Cazanie: «dă lor răpaos și odihnă» — cuvîntul vechi alături de glosa lui nouă, de parcă tipograful nu era sigur că cititorul îl mai înțelege. Avea dreptate să se teamă: slavul «a se odihni» a cîștigat, iar «răposa» de azi, cu sensul «a deceda», e un neologism îmbrăcat în haina formală a celui vechi. În psalmi, forma n-a fost găsită: continuitate formală, fără continuitate de sens.
Iar lume e cazul mixt: MUNDUS, atestat la p. 60, 328 și 500, alături de o rară întrebuințare ca LUMEN — «lumină» —, calchiată după slavul světъ, care le însemna pe amîndouă. Scheiana însăși păstrează scena:
«Ferește-mă, Doamne, ca lumea ochiului»
«Lumina» n-a prins; omenirea a rămas.
Cît din vocabularul psaltirilor vechi e moștenire latină și cît e slavonă sau calc după slavonă rămîne o întrebare fără consens. Aici nu tranșăm: fiecare fișă arată etimonul și dovada, iar tu vezi singur unde stă latina și unde stă slavona.
IV
Patru cuvinte și-au mutat sensul pe căi care azi par de necrezut
Cumplit e atestat cu sensul «împlinit» (p. 276, 124, 64), iar Densușianu îi reconstituie drumul pas cu pas: «Zilele se cumplu» — zilele se împlinesc; «a cumplit drumul» — a dus pînă la capăt un drum. Groaza de azi ar fi trecut prin «om cumplit de rău» — om desăvîrșit de rău, pînă la ultima margine a răutății —, unde «cumplit» întărea, ca un cuvînt de întărire. La un moment dat, tovarășul a dispărut, iar cuvîntul de întărire a rămas singur cu nuanța pe care o purtau împreună. Ipoteză, marcată ca atare la fișă.
Greață — «greutate, apăsare» devenită «scîrbă» — n-a fost găsită în Scheiana; singurul martor vechi e Voronețul:
«Urma frîngea-se de greața valurilor»
Sensul s-a restrîns apoi la «ceva care apasă, ceva care indispune». Mutația pare firească, dar aici n-o putem dovedi.
Rost însemna «gură» — ROSTRUM, care în latină însemna mai întîi «cioc», de la RODERE, «a roade», și se spunea despre animale. Coresi îl are curent:
«Deschide-voi rostul meu și se va auzi»
În Scheiana stau formele flexionate (p. 40, 53, 93). Apoi gura — venită din GULA, «gîtlej» — a cîștigat întrecerea, iar «rost» s-a retras în expresia «pe de rost»: o contaminare între «de rost» (din gură) și «pre rost» (prin gură). Și drumul nu se oprește aici: la războiul de țesut, «rost» e locul gol între ițe — «a pune rostul pînzei» —, de unde «nu e cu rost», făcut ca lumea, și menirea de azi. De la cioc la menire, în patru opriri: harta de la începutul paginii le arată pe toate.
Cîștiga e cazul cel mai alunecos: de la «a avea grijă» (CASTIGARE) la «a obține», fără nicio atestare în psalmi care să arate trecerea. Densușianu propune puntea: «cîștig pruncii» — nu «pedepsesc pruncii», cum voia Dicționarul Academiei («interpretare silită»), ci «mă ocup de creșterea pruncilor». De la îngrijire la agoniseală, pasul s-a făcut în afara manuscrisului. Facsimilul paragrafului stă la capitolul duelurilor, alături de «ciudesă».
V
Trei fișe țin de lumea muntelui și a așezării
Codru însemna «munte» (QUADRUM) — atestări la p. 88, 574, 866, 473 și 983. Densușianu urcă și mai sus: forma vulgară QUODRUM n-a putut însemna la început decît «pădure de șes» — numai o pădure așezată pe loc drept putea să pară ceva pătrat. Mai tîrziu s-a spus «un codru» și despre pădurea de la înălțime, iar în veacul al XVI-lea sensul ajunsese identic cu «munte». Pădurea de azi e, probabil, pădurea de pe creastă: sensul a alunecat de pe culme pe ce-o acoperă.
Mutare însemna «așezare, sat, sălaș» (p. 124, 883), cu înțelesul păstoresc de «stînă». Versul o arată în straie de sărbătoare:
«În soare puse mutarea sa»
Iar în graiuri, sensul vechi se mai aude: în părțile Rodnei, «mutare» e o stînă mai mică, ce se poate transporta ușor, iar Maramureșul și Munții Apuseni au «mutătoare» și «mutătură». Satul-stînă al transhumanței a rămas în urmă; cuvîntul păstrează azi doar mișcarea.
Fără-fund — iadul, abisul — e atestat (p. 497, 734); beznă, întunericul, nu apare în manuscris. Slavul bezdeno, «fără fund», circulă la Coresi într-o formă socotită artificială: iadul e în manuscris, întunericul nu. Densușianu o urmărește pe «beznă» în textele religioase ale veacului, unde apare des — dar Scheiana n-a primit-o.
VI
Cuvintele care s-au bătut între ele — și ce-a rămas în urmă
Nu toate disparițiile sînt accidente. Unele cuvinte au pierdut pentru că altcineva a cîștigat: aceeași idee, două haine, una singură rămîne. Două dueluri și cîțiva supraviețuitori spun istoria concurenței din vocabular — plus un latinism prețios, care n-a încăput între fișe.
Slavul čudo, «minune» — și nu era singur: «ciudă» însăși însemnase «minune», iar «ciudat», «minunat». Densușianu arată mecanismul căderii: omul deosebit de alții ajunge socotit «nu tocmai în toată firea», iar substantivul moștenește bănuiala — «cu sufletul plin de ciudă». Forma «ciudeasă», zice el, nici nu s-ar fi rostit în limba curentă: o transmisiune mecanică din slavă.
De circa 30 de ori (p. 715), minune a luat tot: sensul, locul, viitorul. Azi «ciudat» înseamnă straniu, iar «minune» a rămas singurul nume al miracolului.
Slavul bez+zákonŭ, «fără+lege», intrat în limbă ca împrumut (p. 731, 879).
Același slav, tradus pe bucăți (p. 157, 256, 104, 232) — «cale morfologic și semantic după slavă», cum îl numește Densușianu. O vreme au circulat alături, cu același înțeles; apoi împrumutul s-a retras, iar compusul a rămas.
«Bezaconie» n-a murit însă de tot: românul asuprit care zicea «a venit și bezaconia aceasta, împilarea aceasta» i-a dat sensul de «lucru neașteptat, lucru care surprinde» — bazaconia de azi.
Meser n-a pierdut în fața unui singur rival: a pierdut o lume întreagă. «Sărac» (MISER — aceeași rădăcină ca în apuseana misericordia), cu «meserătate» = sărăcie, «a meseri» = a sărăci și «mesereze» = milă — ultimul, un verb latinesc cristalizat (MISERERE, «ai milă»), ajuns substantiv ca «durere». Cu 96 de apariții, e cel mai frecvent cuvînt pierdut din listă — și seamănă izbitor cu «meșter», care n-are nicio legătură cu el. Iar urma lui «meser» s-ar putea să fi supraviețuit tocmai în «meserie»: Scriban și DLRM o văd derivată din «meser» (sărac), iar Tiktin o clădește pe «meserere» — milă, dar și «funcție», căci slujbele le dădea domnitorul, care miluia pe dregător. Sensul ar fi venit din it. mestiere și fr. métier, după o explicație însușită de CADE și de DLR; autorul DER înclină spre prima explicație, «dar are nevoie de unele lămuriri», iar DU scrie sec «origine necunoscută».
În schimb, cerca arată ce înseamnă să reziști cinci veacuri: «a căuta» era și «a căuta» a rămas — de la CIRCARE, «a merge de jur împrejurul unui loc pentru a-l măsura», graiul măsurătorilor de pămînt, care au ajuns cu vremea să treacă «pentru a căuta, pentru a urmări ceva». Inrema (42 de apariții) e etalonul rotacismului; arina (p. 512) a fost părăsită de limba literară, dar trăiește regional; celariu (p. 527), pivnicerul monastic, n-a ieșit din ziduri.
Densușianu citează din Scheiana «el ca măritu eși din celariul său» — MARITUS, ginere, mire — și-l numește «un latinism prețios», păstrat și în aromână. Cu o singură citare, n-a încăput între fișe; stă aici ca bonus, cu pagina lui: 107.
Toate cele 19 fișe, la un loc: cuvintele din capitolele III–V, duelurile și supraviețuitorii din capitolul VI. Fiecare fișă poartă și «scena» ei — citatul sau întîmplarea care o ține minte. Filtrele restrîng lista după insignă și după mecanismul schimbării; fără ele, pagina arată tot.
Nicio fișă nu îmbină aceste filtre. Lărgește selecția sau apasă «Arată tot».
Patru fișe vin cu frecvența notată — restul dau pagini, nu numărători. Barele se măsoară între ele: «meser», cuvîntul pierdut, se aude mai des decît toate celelalte la un loc.
Toate frecvențele sînt din numărătoarea noastră, pe paginația Candrea; «~» arată că numărătoarea însăși e rotunjită.
Șase cuvinte din cele 19. Alege sensul vechi — răspunsul arată și pagina unde stă dovada.
Ce însemna «rost» în Scheiana?
«Rost» însemna «gură» (ROSTRUM). Formele flexionate stau la Candrea, p. 40, 53, 93 — iar gura supraviețuiește în «pe de rost». Vezi fișa.
Ce însemna «codru» în Scheiana?
«Codru» însemna «munte» (QUADRUM): Candrea, p. 88, 574, 866, 473, 983. Vezi fișa.
Ce însemna «cumplit» în Scheiana?
«Cumplit» însemna «împlinit»: «Zilele se cumplu». Candrea, p. 276, 124, 64. Vezi fișa.
Ce însemna «meser» în Scheiana?
«Meser» însemna «sărac» (MISER), de 96 de ori: Candrea, p. 65, 69, 64. Cu «meșter» n-are nicio legătură. Vezi fișa.
Ce însemna «mutare» în Scheiana?
«Mutare» însemna «așezare, sat, sălaș»: Candrea, p. 124, 883. «În soare puse mutarea sa». Vezi fișa.
Ce însemna «ciudesă» în Scheiana?
«Ciudesă» însemna «minune» (čudo), de 20 de ori: Candrea, p. 57, 461, 639. A pierdut în fața lui «minune». Vezi fișa.
Scor: 0 / 6
Cinci căutări n-au dat rezultat în psalmi. Le trecem ca descoperiri, nu ca goluri: absența nu dovedește că vorbitorii nu cunoșteau cuvintele — dovedește doar că tălmăcitorul nu le-a folosit aici.
Bianu a editat Psaltirea Scheiană în 1889, cu 1482 în titlu, și și-a pus socoteala în prefață: «la anul 1482 saŭ la 1485». Candrea a reeditat-o comparativ în 1916. Dincolo de aceste două repere editoriale, datarea exactă a tălmăcirii e discutată, iar noi nu propunem niciun an definitiv. Toate trimiterile «p.» din fișe urmează paginația Candrea.
Paginile «p.» trimit la ediția Candrea 1916; frecvențele («de 96 de ori») sînt numărătoarea noastră pe aceeași paginație. Insignele spun la fiecare fișă dacă forma e atestată, flexionată, înrudită sau negăsită. Sensurile moderne sînt cele stabilite de redacție; fiecare fișă trimite la DEX pentru verificare. Citatele vechi (Coresi, Voroneț, versurile din Scheiana) urmează glosele cursului litografiat al lui Densușianu (1932–1933), cu paginația la fiecare fișă. Facsimilele sînt extrase local, la rezoluție de lectură, din scanările celor două ediții. Coresi e citat pentru forma bezdeno, socotită artificială; Camară, Felea și Munteanu, pentru primitivul unic și revizii. Ediția engleză traduce ediția română; insignele, paginile și etimoanele sînt identice.