Sighet, 1944: ghetoul, trenurile spre Auschwitz și orașul de azi

Cele două liste

Sighetu Marmației e un oraș mic la marginea de nord a țării, acolo unde Iza se varsă în Tisa și granița cu Ucraina trece prin mijlocul văii. În mai 1944, din orașul acesta au plecat patru trenuri. Raportul final al Comisiei spune câți oameni ducea fiecare: 3.007 oameni, 3.248 de oameni, 3.104 oameni și 3.490 de oameni. Destinația era Auschwitz. Împreună, cele patru transporturi au dus 12.849 de oameni — aproape tot ce însemna viața evreiască a Sighetului.

Orașul de atunci nu mai seamănă cu orașul de azi, dar întrebările au rămas aceleași. Câți oameni a ținut ghetoul. Unde a fost. Cine a fost deportat în mai 1944. Și ce a supraviețuit în orașul de azi. Răspunsul la fiecare întrebare stă scris în două locuri: în raportul final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, prezentat la București la 11 noiembrie 2004, și în enciclopedia Holocaustului a Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Acolo unde cele două nu se potrivesc, rămân amândouă numerele, spuse limpede ca nepotrivite.

Cele două liste merită privite în față. Tabelul cu trenuri vine de la comandamentul feroviar din Kassa (Košice), prin însemnările lui Miklós Gaskó, și e păstrat în anexa raportului Comisiei. Nota tabelului avertizează singură că numerele nu coincid întotdeauna cu alte surse. A doua listă e enciclopedia Muzeului Memorial, cu fișa orașului Sighet. Raportul final dă numărul fiecărui tren. Enciclopedia confirmă cele patru date, 3.007 în primul tren și 9.842 în celelalte trei împreună — adică 3.248+3.104+3.490 grupați.

Orașul de dinainte

Evrei au trăit la Sighet și în Maramureșul din jur cam 200 de ani. Comunitatea a crescut odată cu orașul; în 1920 număra circa 11.000 de oameni, aproape 40 la sută din populație. Sighetul era un centru al iudaismului ortodox și hasidic — raportul Comisiei Wiesel îl așază printre cele mai mari concentrări de evrei ortodocși și hasidici din Ungaria acelor ani, iar enciclopedia Muzeului Memorial spune că cei mai mulți dintre evreii ortodocși ai Sighetului erau hasidici.

Cei mai mulți dintre evreii Sighetului vorbeau idiș ca primă limbă, iar pentru cei aflați în nevoie comunitatea ridicase instituții de ajutorare. În oraș se aflau zeci de sinagogi și case de studiu.

Recensământul maghiar din 1941 a numărat evreii orașului. Aici listele nu se potrivesc. Enciclopedia Muzeului Memorial dă 10.144 de evrei, aproape 40 la sută din oraș. Fișa memorială Yad Vashem dă 10.441 de evrei, adică 39,1 la sută. Între cele două stă o diferență de 297 de oameni (2,9%), pe care nicio sursă văzută nu o lămurește. Nicio alegere nu se face aici: rămân amândouă, ca măsură a ceea ce listele pot și nu pot spune.

Granița se mută

În 1940, nordul Transilvaniei, cu Sighet cu tot, a trecut de la România la Ungaria. Din 1940 până în 1944, Sighetul a făcut parte din Ungaria. Legile antisemite intrate deja în vigoare în Ungaria au ajuns odată cu noile autorități: evreii au fost îndepărtați din funcțiile publice, tinerii aproape închiși în afara școlilor de stat, ziarele și asociațiile desființate. Mii de evrei din Maramureș au fost luați în detașamentele maghiare de muncă forțată; mulți au murit din cauza tratamentului și a condițiilor.

În vara lui 1941, autoritățile maghiare au adunat evreii socotiți „străini” și i-au deportat spre Galiția ocupată. Printre ei se aflau sute de evrei din Sighet. Cei mai mulți au ajuns la Kameneț-Podolsk, unde mii au fost împușcați la sfârșitul lui august 1941; după unele socoteli, poate chiar 2.000 dintre cei deportați s-au întors în Ungaria. Numărul total al acestei deportări se citește în două feluri: raportul Comisiei dă între 16.000 și 18.000 de oameni, enciclopedia Muzeului Memorial dă peste 20.000. Rămân amândouă.

Despre vara aceea a scris Elie Wiesel primele pagini din Noapte. Mentorul său din copilărie, Moșe Liberman — „Moșe paracliserul”, cum îl numește în carte — s-a numărat printre cei deportați și printre puținii întorși; a încercat să povestească Sighetului ce văzuse. După mărturia cărții, oamenii au refuzat să-l asculte.

Între 1942 și martie 1944, evreii din Ungaria au trăit mai în siguranță decât cei din mai toată Europa ocupată: conducerea de la Budapesta a refuzat să-i deporteze. La Sighet, legile și munca forțată au continuat să apese.

Ghetoul, în aprilie

În martie 1944, Germania și-a ocupat aliatul, Ungaria. La Sighet au urmat câteva săptămâni de decrete: interdicție de circulație pe timp de noapte pentru evrei, interdicția de a părăsi orașul, magazine însemnate, proprietăți confiscate, iar de la începutul lui aprilie steaua galbenă de la vârsta de șase ani.

Ghetoul s-a format în aprilie, după mijlocul lunii. Avea două părți. Ghetoul mare, în oraș, era alcătuit din patru străzi locuite de evrei și ținea cam 10.000 de evrei din oraș. Ghetoul mic, într-un cartier sărac, cu ulițe înguste, i-a primit pe evreii aduși din sate. Cu totul, ghetoul a ținut peste 12.000 de oameni — aproape 13.000, dacă se adună și satele din districtele Dragomirești, Ocna Șugatag și Vișeu de Sus. Printre satele ai căror evrei au fost aduși în ghetou se numărau Berbești, Bârsana, Budești și Giulești. Numele străzilor ghetoului nu apar în nicio sursă văzută; nicio hartă nu le trasează și nicio listă nu împarte oamenii pe străzi.

Era o înghesuială cumplită: aproape fiecare cameră din fiecare clădire, inclusiv pivnițe și mansarde, ținea între 15 și 24 de oameni; fișa Yad Vashem dă cam 20 de oameni în aproape fiecare cameră. Ghetoul era înconjurat cu sârmă ghimpată și păzit de poliția locală plus o unitate specială de 50 de jandarmi aduși de la Miskolc. Potrivit Raportului final, comandantul ghetoului era șeful poliției, Tóth. Jandarmii de la Miskolc erau, potrivit aceluiași raport, sub comanda colonelului Sárvári. Autoritatea generală o avea primarul Rednik, tot potrivit Raportului final. Înăuntru, un consiliu evreiesc — condus, potrivit fișei Yad Vashem, de rabinul Samu Danzig — încerca să îndrepte puțin viața oamenilor — o bucătărie comună, slujbe, câteva rânduieli. Tot aici funcționa „monetăria”: oamenii erau torturați ca să spună unde își ascunseseră valorile; printre cei care torturau se afla și colonelul Sárvári.

Cele patru trenuri

Deportările în masă din Ungaria au început la 15 mai 1944, de la est la vest, după un calendar stabilit de direcția securității Reichului prin comandoul special Eichmann. Amănuntele tehnice fuseseră puse la punct la începutul lui mai, într-o notă a lui László Endre, subsecretar de stat la Interne, discutată la Munkács în 8–9 mai sub președinția lui László Ferenczy, ofițerul de jandarmi însărcinat cu ghetoizarea și deportarea evreilor. Ghetoul Sighetului s-a numărat printre primele lichidate. Între 16 și 22 mai, patru transporturi au dus oamenii la Auschwitz.

Primul tren n-a dus orașul. Potrivit enciclopediei Muzeului Memorial, transportul din 16 mai i-a dus pe cei 3.007 evrei din ghetoul mic — oamenii satelor —, iar evreii din ghetoul mare au fost deportați abia în 18, 20 și 22 mai: 9.842 de oameni în trei transporturi. Despre drumul spre gară a scris Wiesel în Noapte: oameni urcați de poliția maghiară în vagoane de marfă, 80 într-un vagon, ușile sigilate.

Cei aproape 13.000 de deportați din Sighet s-au numărat printre primii evrei duși din Ungaria la Auschwitz-Birkenau în vara aceea. Dintre evreii duși din Ungaria la Auschwitz-Birkenau între 15 mai și 9 iulie 1944 — circa 420.000 de oameni —, circa 330.000 au fost uciși în camerele de gazare la sosire, după enciclopedia Muzeului Memorial. Fișa Sighet a aceleiași enciclopedii spune același lucru despre deportații din Sighet: cei mai mulți au fost uciși la sosire, foarte puțini au supraviețuit. Sursele consultate nu stabilesc un număr exact de supraviețuitori dintre cei deportați din Sighet: nicio listă văzută nu dă un număr.

Cine a făcut ce

Autoritățile maghiare și germane au cooperat la organizarea ghetoizării și a deportărilor. La Sighet, funcționari civili, polițiști și jandarmi maghiari au ales locurile ghetoului, i-au adunat și păzit pe evrei și i-au urcat în trenuri. Calendarul a urmat instrucțiunile RSHA elaborate de comandoul special Eichmann. Destinația, Auschwitz-Birkenau, era administrată de germani. Conferința de la Munkács din 12 aprilie 1944 a stabilit măsurile pentru Maramureș, iar ședințele de la Sighet din 15 aprilie au ales locurile ghetoului și cele 20 de comisii de adunare. În fruntea județului se afla, potrivit Raportului final, Szaplonczai.

Ce au făcut autoritățile maghiare e documentat în raportul Comisiei; ce au făcut autoritățile germane e documentat în același raport și în enciclopedia muzeului.

După

În 1947, Sighetul mai avea 2.308 evrei — supraviețuitori întorși, plus evrei așezați aici din alte părți ale României. Comunitatea de dinainte nu s-a mai refăcut niciodată.

Printre deportați se afla și Elie Wiesel, născut la Sighet la 30 septembrie 1928. În mai 1944 a fost deportat la Auschwitz împreună cu familia, la 15 ani. Mama și sora mai mică au fost ucise la sosire; tatăl a murit la Buchenwald; el și două surori mai mari au supraviețuit. După război a studiat la Paris și a scris La Nuit, apărută în 1958 la Minuit; în engleză, cartea e citată aici în traducerea lui Marion Wiesel din 2006. În 1986 a primit Premiul Nobel pentru Pace, „mesager al omenirii: mesajul său e unul al păcii, al ispășirii și al demnității”. După război a devenit una dintre vocile care au cerut lumii să-și amintească: a stat în fruntea comisiei prezidențiale americane pentru Holocaust și a fost forța motrice din spatele creării Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. A murit la 2 iulie 2016, la 87 de ani.

Tot din Sighet era doctorița Gisella Perl, supraviețuitoare și ea, a cărei carte de memorii se numește I Was a Doctor in Auschwitz. Cele două memorii sunt cele două uși prin care un cititor de azi poate intra în povestea orașului: una a unui băiat de 15 ani, alta a unui medic.

Orașul de azi: o plimbare

Trei opriri, un singur oraș, două timpuri: fiecare loc păzește câte o parte din lista anului 1944.

Casa memorială Elie Wiesel, strada Tudor Vladimirescu 1

Casa în care s-a născut și și-a petrecut copilăria Elie Wiesel adăpostește azi Casa Memorială Elie Wiesel, parte a Muzeului Maramureșului. Aici începe plimbarea.

Templul Klaus Wijnitzer, strada Basarabia 8

De aici, circa 230 de metri în linie dreaptă duc la templul Klaus Wijnitzer, sinagoga care slujește și azi comunitatea.

Monumentul memorial, strada Gheorghe Doja 75

Al treilea popas e monumentul memorial de pe strada Gheorghe Doja 75. Nicio distanță nu se tipărește aici: adresa monumentului e văzută într-o singură sursă.

Pentru citit: Noapte, în orice ediție, și memoriile doctoriței Perl; pentru verificat: raportul Comisiei și fișa Sighet din enciclopedia Muzeului Memorial, amândouă publice.

Orașul mai ține și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Acesta e însă alt teritoriu și altă poveste — cea a închisorii comuniste, spusă de lucrarea-soră despre deținuții politici din România. Cele două povești nu se amestecă: dincolo se intră doar prin poarta memorialului, pentru cine vrea să meargă mai departe.

Ce poate face un cititor. Să viziteze cele trei locuri. Să citească Noapte și cartea Gisellei Perl. Atât. Nimic altceva nu se cere.

Ce rămâne de făcut

La întoarcerea din Sighet, un singur lucru merită luat cu sine: numerele acestea nu sunt ale vreunui autor. Sunt ale listelor — ale tabelului feroviarilor din Kassa (Košice) și ale fișelor memoriale —, iar listele nu cad de acord asupra tuturor numerelor. Verifică-le. Raportul Comisiei și enciclopedia Muzeului Memorial sunt publice; casa memorială e deschisă vizitatorilor. Iar dacă ajungi în gară, amintește-ți că de acolo au plecat cele patru trenuri din mai 1944 — și că primul dintre ele n-a dus orașul, ci satele.

Surse și socoteli

Cum s-a verificat

1. Constatarea nouă a paginii e socoteala însăși: cele patru numere ale trenurilor din raport, adunate, dau 12.849 — totalul tipărit de raport —, iar fișa Sighet a enciclopediei ajunge la același total pe alt drum, 3.007 plus 9.842, unde 9.842 sunt 3.248+3.104+3.490 grupați. Amândouă socotelile sunt refăcute de calculatorul paginii, nu copiate.
2. Rândul care nu se potrivește e recensământul din 1941: două publicații serioase dau, pentru același oraș, 10.144 față de 10.441.
3. Diferența dintre cele două publicații la recensământul din 1941 e de 297 de oameni, adică 2,9% — o nepotrivire între enciclopedie și fișa Yad Vashem, nu o marjă de eroare a numerelor trenurilor. Nota tabelului feroviar spune același lucru, în cuvintele ei: numerele nu coincid întotdeauna cu alte surse.
4. Numele funcționarilor din Sighet vin din Raportul final și sunt spuse ca atare, cu „potrivit” de fiecare dată; că rabinul Samu Danzig conducea consiliul evreiesc e spus potrivit fișei Yad Vashem. Numele străzilor ghetoului și câți oameni a ținut fiecare stradă nu apar în nicio sursă văzută și nu sunt desenate nicăieri pe pagină.
5. Niciun număr de supraviețuitori ai Sighetului nu se tipărește: nicio listă văzută nu dă un număr. Ce se știe despre soarta deportaților e spus la scara Ungariei, unde enciclopedia dă numere: circa 330.000 uciși la sosire din circa 420.000 duși la Auschwitz-Birkenau.

Listele

• Raportul final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, capitolul despre Holocaustul din Transilvania de Nord, cu tabelul trenurilor în anexă.
• Enciclopedia Holocaustului a Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite: fișa Sighet și fișa Ungaria.
• Yad Vashem, fișa memorială Sighet Marmației: recensământul din 1941, al doilea număr.

Oameni și locuri

• Elie Wiesel: datele vieții din fișa Nobel și din enciclopedia Muzeului Memorial; Noapte, Minuit 1958.
• Gisella Perl: memoriile, după fișa Sighet a enciclopediei.
• Adresele plimbării: ghidul JGuide Europe, verificate pe hartă; fotografiile: Vberger, Wikimedia Commons, domeniu public, iulie 2007.

Vezi și: Deținuții politici din România — povestea închisorii comuniste din Sighet · Maramureș · Cimitirul Vesel