Două Sarmizegetuse, la 40 km una de alta: una în munți, dacică, și una în câmpie, romană. Pe cea din câmpie o cheamă Roma. Mai jos o străbatem împreună: fondarea din 108–110, forul de marmură, numele moștenit, arena devenită fortăreață, zeii și limbile — și la sfârșit legendele, fiecare cu nota ei.
Sarmizegetusa din munți e dacică: cetatea lui Decebal, cu sanctuare de piatră. Dar la 40 km vest de ea, în câmpia Țării Hațegului, romanii au zidit după cucerire un oraș nou — și i-au dat același nume, Sarmizegetusa. Două Sarmizegetuse. Una în munți, una în câmpie. Pe cea din câmpie o cheamă Roma: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala simbolică, administrativ-fiscală și religioasă a Daciei romane, cu for, amfiteatru și vreo 20.000 de locuitori.
O străbatem împreună, de la plugul fondării la porțile blocate cu pietre de mormânt: în stânga vezi anul și ce se zidește, se joacă sau se apără. Iar la sfârșit facem ce-am făcut și la Argeș, și la Hunedoara, și la Voroneț, și la Peleș, și la Constanța, și la Adamclisi: dăm note legendelor — ce spune piatra, ce spune hârtia, ce spune muzeul și ce nu spune niciun act.
Unde stă Ulpia
În județul Hunedoara — ca și Corvinul —, în partea de vest a Țării Hațegului, pe cursul superior al Breazovei, la vreo 8 km de pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, pe unde se trece spre Banat. Ruinele se întind pe vreo 1500 pe 1000 de metri, în satul de azi și la est de el; zidul de vest zace sub sat, cel de nord sub o movilă de pământ, nesăpat. În acte: RAN 91063.01, LMI HD-I-s-A-03205, clasă A, secolele II–III. Harta de mai jos te duce de la țară la for.
Nu Traian. Împăratul a poruncit din depărtare; piatra a pus-o guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus, în numele lui — așa scrie în inscripția de fondare a forului, descoperită ciuntită, cu părți lipsă care ne răpesc datarea exactă. De-asta anii se dau ca interval: 108–110, spun ghidurile; ba chiar 109–110, spune muzeul de la Deva, cât a ținut magistratura lui Scaurianus. Anul exact rămâne necunoscut — și pagina îl ține așa.
Ritualul a rămas pe un sestert de bronz, tip monetar al fondării: pe avers chipul lui Traian, pe revers — probabil — guvernatorul cu capul acoperit de togă, mânând un bou alb și o vacă albă ca să traseze brazda sfântă, pomerium, pe urma căreia se vor ridica zidurile. Același ritual pe care legenda îl pune pe seama lui Romulus la Roma. Iar numele coloniei, întreg, se citește cu paranteze drepte — semnul arheologilor că literele lipsă sunt întregite de ei: condita colonia [Ulpia Traiana Augusta] Dacica [Sarmizegetusa] per [D. Terenti]um Scaurianum [legatum] eius pro pr.
Litere pentru Traian, la muzeul din sat: blocuri de pe arcul exterior al tetrapilului de la intrarea în for. Foto: Carole Raddato, prin Wikimedia Commons.
Forul · Unde se încrucișau drumurile
Ce se judeca la Sarmizegetusa?
Totul. Aici se încrucișau cele două străzi principale, iar punctul de intersecție — locus gromae — era marcat cu o bază de marmură și un mic altar. Intrai în curtea forului printr-o poartă monumentală pe patru piloni, un tetrapilum, un arc de triumf dublu, pe frontonul căruia trebuie să se fi aflat inscripția de fondare a orașului. Curtea era placată toată cu marmură, cu socluri pentru statui de împărați din bronz aurit sau marmură; în jur, portice cu colonade de marmură de vreo 4 metri, sub acoperișuri de țiglă.
Din curte treceai în bazilică, clădirea care domina totul prin înălțime: la est și la vest, câte un podium — tribunalia — unde cetățenii își țineau discursurile și unde cei doi primari, duumvirii, judecau. Sub tribunalul de răsărit era o carcera, un arest preventiv. Alături, curia, unde decurionii dezbăteau treburile orașului, și două încăperi boltite, aeraria, tezaurul orașului. Forul de azi e rezultatul mai multor faze — lemn, piatră traianică, macellum, desăvârșire sub Hadrian — iar ce-au crezut Daicoviciu și Floca în 1924 că e „Palatul Augustalilor" s-a dovedit mai târziu a fi chiar forul Coloniei Dacica.
Forul azi: ziduri, coloane și socluri sub munții Țarcu. Foto: Razvan Socol, prin Wikimedia Commons.
Zidurile · Ce-a fost înainte
Pe ce s-a zidit orașul?
Pe un patrulater de zid de vreo 600 pe 500 de metri, înalt de circa 5 metri, cu turnuri circulare la colțuri — două dezvelite, la sud-est și la nord-est — închizând vreo 33 de hectare, plus alte 60–80 de hectare de construcții în afara zidurilor: terme, vile suburbane, amfiteatru, cuptoare de cărămidă, necropole. CIMEC spune că dedesubt a fost tabăra Legiunii a V-a Macedonica; cercetarea mai nouă ridică din sprânceană — cărămizile cu ștampila legiunii pot veni și de la constructori, nu de la o tabără — așa că pagina ține legiunea ca ipoteză discutată, nu ca certitudine.
La fel și cu oamenii dintâi: orașul a fost colonie deducta, iar CIMEC vorbește de deductio veteranorum — veterani aduși după războaie. Numai că un studiu nou numără abia doi veterani datați sigur în primul val. Veteranii au fost printre coloniști, dar n-au fost singurii coloniști: alături de ei au venit oameni din toată împărăția, inclusiv din Palmira, cu zeii lor cu tot.
Numele · Față în față
Cine i-a zis Sarmizegetusa?
Două hârtii, două răspunsuri — pagina le pune față în față. Varianta veche, din ghiduri și enciclopedii: sub Hadrian (117–138), orașul primește numele întreg, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, cu epitetul de metropolis adăugat mai târziu, în 222–235. Varianta nouă, din reconstrucția epigrafică modernă după fragmentele din anii '90: numele întreg ar fi stat acolo de la bun început, de la fondare. Istoricii de azi citesc gestul ca pe o luare în stăpânire: capitala dacică fusese ștearsă de pe hartă, iar numele ei a fost mutat la 40 km vest, pe firma noii capitale romane. Atenție: motivul e lectura lor, nu un act antic.
Nici măcar sensul numelui nu e lămurit: ce înseamnă Sarmizegetusa nu se știe cu exactitate, iar desfacerea în zermi (stâncă, înălțime) și zeget (palisadă, cetate) — „Cetatea de pe stâncă", „Cetatea înaltă" — e o simplă ipoteză, pusă pe seama lui I. I. Russu. Sensul exact rămâne necunoscut — și nu e dovadă că orașul roman ar fi stat pe vreo stâncă înaltă: el stă în câmpie.
Arena · 5.000 de privitori
Cum se intra la jocuri?
La vreo 100 de metri nord de ziduri, elipsa de 88 pe 69 de metri: amfiteatrul, cu arena de 66 pe 47 de metri și tribune pentru vreo 5.000 de privitori. Locurile se ocupau într-o ordine foarte strictă: în primele rânduri, pe bănci de piatră — unele cu numele rezervate pe spătare, încă lizibile — aristocrația orașului, ordo decurionum; apoi cavalerii, oamenii de afaceri; în ultimele rânduri, plebea și femeile. Pe nisip sau pe rumeguș se jucau lupte de gladiatori, dramă, mimă, sport — iar după jocuri suprafața se spăla cu apă, scursă printr-un canal mare care taie arena de la vest la est.
În canal, la mijloc, o cameră ciudată: adăpostea, probabil, o mașinărie — pegma — despre care muzeul spune că o atestă o inscripție. Cum arăta, nu știe nimeni; gândește-te la o platformă de lemn, ca un lift, care urca în arenă o cușcă cu animale sau gladiatori. Iar la intrare îi aștepta Nemesis: templul ei stă chiar la poarta amfiteatrului, iar inscripțiile găsite înăuntru arată cui era închinat — zeiței norocului și răzbunării, de care gladiatorii aveau atâta nevoie. Despre lupte anume, cu fiare și execuții și nume, pagina nu povestește: hârtia nu le dă.
Elipsa de 88 pe 69 de metri, cu canalul arenei la vedere. Foto: Popescu Camelia, prin Wikimedia Commons.
Fortăreața · Morții apără viii
Cum a ajuns arena cetate?
Între 271 și 275, armata și administrația romană se retrag la sud de Dunăre — izvoarele antice vorbesc de părăsirea Daciei, nu de evacuarea Ulpiei stradă cu stradă, așa că pagina nu povestește o „zi a plecării". Așezarea a continuat să existe și după aceea, până în cursul secolului IV. Iar cândva în secolul IV, amfiteatrul pare să fi jucat și un alt rol: lângă porțile lui s-au găsit fragmente de capace de mormânt și o stelă funerară, aduse din cimitirele orașului ca să blocheze porțile — morții apărau viii — și să prefacă arena într-o fortăreață mult mai ușor de apărat decât zidurile orașului.
Un tezaur de monede mici de bronz, găsit în tribune, spune când s-a întâmplat blocarea: în secolul IV, când orașul nu mai avea destui oameni ca să apere zidurile, dar încă mai putea opune rezistență. Ultima limită: o clădire de la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V, în colțul de nord-est — până acolo a fost locuit orașul în Antichitate. Apoi numele slave ale locurilor — Teregova, Voislova, Bucova, Grădiște — și, la 1315, satul atestat ca Britonia. Sarmizegetusa se va numi din nou abia în epoca contemporană.
Canalul arenei, azi: pe aici se scurgea apa după jocuri — și aici, la mijloc, stătea mașinăria. Foto: Grigroibu, prin Wikimedia Commons.
Zeii · Dicționar și capcane
În câte limbi se ruga orașul?
În acte, într-una singură: latina e limba inscripțiilor și a vieții publice — de la textul de fondare la numele de pe spătarele băncilor. Greaca apare în inscripții religioase, pe lângă un cult răsăritean dezbătut, Theos Hypsistos. Iar aramaica? Capcană: la Ulpia însăși nu s-a găsit nicio inscripție aramaică — oameni din Palmira da, cu templu și zei cu tot (Malagbel, Bel Hamon, Fenebal, Manavat), dar dovezi scrise în aramaică la Ulpia, nu. Cine-ți vinde orașul trilingv îți vinde legendă.
Altfel, panteonul e ticsit: Jupiter și Hygia în statui votive, Cavalerul Trac, Diana, Cavalerii Danubieni, Marte, Minerva, Mithras cu templul lui în colțul de sud-vest, zeii sirieni, Malagbel, Silvanus al pădurilor cu Silvanele lui, Liber Pater — și Aesculap cu Hygia în zona sacră de lângă amfiteatru, „zeii ascultători", reprezentați prin urechi, cărora li se șopteau la ureche păsurile; templul lor putea fi și spital, cu prim ajutor la poarta arenei. Iar clădirea de lângă amfiteatru, zisă „Schola gladiatorum", rămâne așa-zisă: nicio inscripție nu-i dovedește rostul.
Templul lui Nemesis, la poarta amfiteatrului: noroc, dreptate, răzbunare. Foto: Andrei Stroe, prin Wikimedia Commons.
Pietrele · Cine-a luat din ruină
Unde-au ajuns zidurile?
În biserici. Ruinele romane au fost veacuri la rând carieră de piatră gata tăiată, iar muzeul de la Deva înșiră bisericile Țării Hațegului care refolosesc piese romane: Densuș, Ostrov, Peșteana, Hățăgel, Tuștea, Sântămăria Orlea. Densuș refolosește piese romane — atâta duce hârtia. Că biserica ar fi zidită anume din pietrele amfiteatrului de la Ulpia e vorbă fără studiu piatră cu piatră: pentru Ulpia hârtia dă o singură piesă, un capitel „despre care se spune" că ar fi ajuns la Densuș. Restul e legendă cu turlă.
Pietrele au mai ajuns și în muzee: Deva, Cluj, București, Lugoj — ba chiar și Budapesta și Viena. Iar în sens invers, muzeul din sat, deschis la 9 august 1982, ține la un loc ce-a rămas: monede, stele și altare funerare, inscripții, statuile votive ale lui Jupiter și Hygiei, cavalerii, Diana, capul de bronz al lui Traian, mozaicuri, sticlărie. În curte, lapidariul: marmura mare, sub cer.
Densuș: biserica de piatră care refolosește piese romane — dar nu știm din care ziduri. Foto: Mihai Raducanu, prin Wikimedia Commons.
Azi · Cine sapă, cine păzește
Al cui e orașul azi?
Al muzeului și al satului, deodată. Ruinele le cercetează arheologii — firul începe cu preotul Mezerzius, care strângea inscripții de pe la 1495, trece prin Zamosius și Marsigli, prin mozaicul dezvelit de Ackner la 10 septembrie 1832, prin Mommsen — care-a adunat inscripții astăzi pierdute — prin Király și Téglás, prin Daicoviciu din 1924, prin Floca în 1936 și din nou în 1948, la Hobița, prin reluarea din 1973, și ajunge la echipa germană care sapă azi în zona sacră, unde a găsit deja un templu nou. Din 2024, secția e compartiment în muzeul de la Deva; amfiteatrul restaurat cu fonduri europene și-a redeschis porțile, iar proiectul a luat în 2025 premiul Trienalei Naționale de Restaurare.
Iar UNESCO? Aici pagina își corectează frații mai mari: ambele Sarmizegetuse sunt în UNESCO. Regia, din 1999, la Cetățile dacice din Munții Orăștiei — iar din 2024, amândouă, ca părți ale dosarului „Frontierele Imperiului Roman – Dacia", înscris la 27 iulie 2024: Ulpia e componenta 1718-017, Regia e 1718-272. Două Sarmizegetuse, două înscrieri pentru una, una pentru cealaltă — iar vorba veche „Regia da, Ulpia nu" nu mai ține.
Arena, azi, cu muzeul în spate: clădirea galbenă ține inscripțiile la adăpost din 1982. Foto: Uhserban, prin Wikimedia Commons.
Legendele · Fiecare cu nota ei
Ce-i colonie și ce-i vorbă?
Actele spun anii: fondare 108–110, fără an exact, amfiteatru blocat în secolul IV, satul Britonia la 1315, muzeul la 1982, UNESCO la 2024. Hârtia spune oamenii: Scaurianus, nu Traian; veterani printre coloniști, nu singuri; palmireeni cu zei cu tot; Mezerzius, Ackner, Mommsen, Daicoviciu, Floca, echipa germană. Legenda spune că piatra de temelie ar fi opera lui Traian, că Densuș e din amfiteatru și că orașul era trilingv — iar tabla cu note e mai jos, la mituri. Firul notelor îl ține Hunedoara, partea dacică e la Sarmizegetusa din munți, aurul Apusenilor e la Roșia Montană, podul e la Drobeta, iar spirala războaielor e la Columnă.
De la brazda lui Scaurianus la porțile blocate cu capace de mormânt: colonia a fost capitală de provincie, refugiu de secol IV, carieră de piatră, satul Britonia — iar azi e lecție de citit piatra. Două Sarmizegetuse. Una în munți, una în câmpie. Pe cea din câmpie o cheamă Roma.
Alege vârsta coloniei
Sari la anul care te interesează; secțiunea 3D arată orașul de atunci.
Cum citești un oraș din două vremi?
Începe cu ce e pe loc: zidul de incintă de 600 pe 500 de metri cu cele 33 de hectare, forul de marmură, amfiteatrul de 88 pe 69 cu canalul lui, templele zonei sacre, necropolele de o parte și de alta a drumului imperial. Apoi pune anii în perechi: 108–110 fondarea cu anul necunoscut, 124–128 desăvârșirea forului după monede, 158 reparațiile amfiteatrului după țigle, 271–275 retragerea, secolul IV porțile blocate, 1315 Britonia, 1832 mozaicul, 1924 Daicoviciu, 1973 reluarea, 1982 muzeul, 2024 UNESCO, 2025 premiul.
Nu uita socotelile: vreo 20.000 de locuitori (estimările merg de la 15.000 la 30.000, după autor), 5.000 de locuri în amfiteatru, 12 intrări la tribune, arena de 66 pe 47, colonade de 4 metri, zid de 5 metri. Și nu uita parantezele: literele lipsă din inscripții se întregesc între paranteze drepte, iar ce-i între paranteze e mâna arheologului, nu a pietrei.
Pentru clasă: desenează orașul pe trei fâșii: colonia (108–110), arena (jocurile), fortăreața (secolul IV). Marchează forul, amfiteatrul, zidurile și porțile blocate. Ce fază lipsește dintre secolul V și 1315 — și ce întrebare ai pune ca s-o umpli?
Cine-a zidit, cine s-a rugat, cine-a săpat?
Traian rămâne autoritatea de departe și nu s-a arătat la fondare — pagina nu-l pune cu plugul în mână; întemeierea e legată epigrafic de Scaurianus, iar muzeul restrânge intervalul la 109–110, fără an exact. Coloniștii au fost veterani și civili din toată împărăția, palmireeni cu Malagbel cu tot; decurionii judecau în for, iar gladiatorii se rugau lui Nemesis la poarta arenei. Hadrian a desăvârșit forul și — poate — a întregit numele; iar Aurelian a semnat retragerea dintre 271 și 275, fără „zi a plecării" la Ulpia.
Între ziditori și noi stau cei care-au citit: Mezerzius de pe la 1495, Marsigli cu harta amfiteatrului, Ackner cu mozaicul de 8,15 pe 6,45 metri din 1832, Mommsen cu inscripțiile pierdute, Király cu Téglás la temple, Constantin Daicoviciu din 1924, Floca în 1936 și din nou în 1948, la Hobița, echipa din 1973 cu Alicu și Piso, Diaconescu cu reconstrucția 3D — și echipa germană de azi, cu templul cel nou. Iar orașul a murit și-a înviat de două ori: o dată când arena s-a făcut fortăreață, și o dată în 2024, când s-a făcut patrimoniu mondial.
Pentru clasă: fă lanțul oamenilor pe o axă: 108–110, 124–128, 158, 222–235, 271–275, secolul IV, 1315, 1495, 1775, 1832, 1880, 1921, 1924, 1936, 1948, 1973, 1982, 2024, 2025. Unde intră echipa germană pe axă — la zidire sau la citire? Ce întrebare ai pune ca s-o așezi bine?
Ce-i legendă și ce-i act?
Ulpia își ține legendele între for și arenă — iar pagina aceasta le pune note, ca la Argeș, la Hunedoara, la Voroneț, la Peleș, la Constanța și la Adamclisi: capitala e pe jumătate, Hadrian e nedovedit, Traian cu plugul e legendă, Densuș din amfiteatru e legendă, aramaica e nedovedită, primul-singurul-cel-mai-mare sunt interzise, „Regia da, Ulpia nu" e răsturnată. Nimic din toate acestea nu e prezentat aici ca fapt fără hârtie.
Cât despre nume: sensul lui Sarmizegetusa rămâne necunoscut, iar „Cetatea de pe stâncă" e o simplă ipoteză — pagina o ține între ghilimele. Iar despre capitală: Ulpia a fost capitala simbolică, administrativ-fiscală și religioasă a Daciei, deși guvernatorul rezida de obicei la Apulum, după vorba lui Macrea. Tabelul pune notele pe scurt.
Legendele și faptele Ulpiei, cu note
Propoziția
Nota
De ce
A fost capitala Daciei romane
Pe jumătate
simbolică și fiscală; Apulum, militară
Numele Sarmizegetusa vine de la Hadrian
Nedovedit
epigrafia nouă zice: de la început
Piatra de temelie e opera lui Traian
Legendă
Scaurianus, în numele lui
Biserica Densuș e din pietrele amfiteatrului
Legendă
spolia da, originea nu
Aici se vorbea și aramaica
Nedovedit
latină și greacă; aramaica, la Tibiscum
E întâia, unica, cea mai vestită
Interzis
fără set de comparație
Regia e UNESCO, Ulpia nu
Răsturnat
ambele înscrise din 2024
Pentru clasă: ia o propoziție auzită despre Ulpia („Traian a zidit tot orașul", „Densuș e din amfiteatru") și dă-i o notă ca în tabel: fapt cu muzeul, fapt cu șantierul, pe jumătate, răsturnat, legendă, nedovedit sau interzis. Ce întrebare ai pune ca s-o verifici?
Opt propoziții: adevărat sau fals?
Alege. Răspunsurile se verifică cu propozițiile paginii.
Orașul roman și capitala dacică aveau același nume, Sarmizegetusa.
Traian a pus personal piatra de temelie a coloniei.
După retragerea romană, porțile amfiteatrului au fost blocate cu piese funerare.
La Ulpia s-au găsit inscripții scrise în aramaică.
Biserica Densuș refolosește piese romane în ziduri.
Se știe exact în ce an a fost fondată colonia.
Azi, ambele Sarmizegetuse sunt în patrimoniul mondial UNESCO.
Se știe sigur ce înseamnă numele Sarmizegetusa.
Trimite mai departe
Cum am lucrat și ce nu știm
Pagina stă pe sursele verificate pentru această trecere: pagina INP/CIMEC, secțiunea MCDR Deva cu textul lui Gică Băeștean, Enciclopedia Princeton, dosarul UNESCO „Frontiers of the Roman Empire – Dacia" cu hărțile lui, fișa RAN 91063.01, studiul lui Cupcea despre veterani, pagina MNIR despre templul palmirenilor, registrul PUZCP din 2025 — plus monografia lui Alicu despre amfiteatru, prin citatele verificate. Anii sunt povestiți după acte și muzeu, nu măsurați pe teren; legendele sunt despărțite pe straturi: muzeu, șantier, presă, legendă, act.
Secțiunea 3D e schematică: amfiteatrul își arată cele două stări, arenă și fortăreață, nu după releveul arhitectului, iar câmpia se vede, nu se măsoară. Ce nu știm încă: anul fondării la virgulă, cine-a adăugat numele și când, sensul numelui, tabăra de dedesubt și legiunea ei, primii coloniști pe nume, cum arăta pegma, rostul scholei, unde-au ajuns pietrele lui Densuș, ziua retragerii și veacurile V–XIII dintre ultima clădire și Britonia. Când apar acte noi, pagina se schimbă.
