A venit la Londra necunoscut.
Opt luni mai târziu, tot orașul îi știa numele.

IMai — noiembrie 1809

Un diplomat în drum spre o alianță

Mirza Abul Hassan Khan Shirazi a plecat din Teheran pe 7 mai 1809, trimis de șahul Fath-Ali cu titlul de ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar. Misiunea lui avea o miză concretă: să confirme alianța dintre Persia și Marea Britanie, tocmai negociată de emisarul britanic Harford Jones. Persia ieșise dintr-o alianță cu Napoleon care se prăbușise după Tilsit și căuta acum un sprijin împotriva expansiunii ruse în Caucaz — era prima dată când Persia trata direct cu Coroana britanică; până atunci, orice negociere trecuse prin Compania Indiilor de Est.

A ajuns pe mare la Plymouth spre sfârșitul lunii noiembrie 1809. Ce nu putea să știe încă e că misiunea diplomatică avea să fie eclipsată aproape imediat de altceva: curiozitatea unui oraș întreg.

IIDecembrie 1809 — martie 1810

Cea mai privită persoană din Londra

De îndată ce a ajuns la Londra, a fost asaltat de mulțimi curioase oriunde apărea — la teatru, la plimbare, la ferestrele trăsurii. Un contemporan scria că „ambasadorul persan este principalul subiect de conversație acum". Turbanul, barba lungă și hainele lui, complet neobișnuite pe străzile georgiene, l-au făcut instantaneu recognoscibil, iar presa și societatea înaltă îi urmăreau fiecare apariție publică.

Doi dintre cei mai buni portretiști ai epocii i-au cerut ședințe. Sir William Beechey l-a pictat în 1809, la comanda Companiei Indiilor de Est. Sir Thomas Lawrence l-a pictat în 1810, la comanda lui Sir Gore Ouseley — diplomatul britanic care avea să devină, chiar în urma acestei misiuni, primul ambasador britanic la Teheran. Lawrence, obișnuit să picteze gentlemeni bărbieriți din epoca Regenței, s-a confruntat pentru prima dată cu un turban, o barbă și un pumnal de curte și a avut la dispoziție doar câteva ședințe înainte ca subiectul lui să plece definitiv din Anglia.

IIIDecembrie 1809 — aprilie 1810

La curte, în mijlocul unui joc mai mare decât el

A fost primit de regele George al III-lea pe 20 decembrie 1809, cu aproape un an înainte ca boala regelui să devină ireversibilă, în toamna lui 1810. A urmat o primire la regina Charlotte, pe 17 ianuarie 1810, apoi invitații repetate din partea prințului de Wales — viitorul rege George al IV-lea — la Carlton House, în ianuarie și februarie același an.

În fundal se juca o partidă mult mai mare: în decembrie 1809, chiar în timpul misiunii lui, marchizul Wellesley devenea ministru de externe britanic, exact partenerul cu care trebuia negociată alianța antirusă pe care o cerea Persia. Potrivit relatărilor din epocă, pe 16 martie 1810 ambasadorul persan și-a răsplătit gazdele găzduind el însuși o petrecere pentru circa cinci sute de invitați londonezi — un număr care spune singur cât de sus ajunsese statutul lui social în doar câteva luni. O lună mai târziu, în aprilie 1810, se afla, se pare, în mijlocul altui spectacol al orașului: revoltele stârnite de arestarea parlamentarului radical Francis Burdett.

IVIarna — vara 1810

Verdictele lui despre noi

Ce face jurnalul lui memorabil e felul în care le întorcea privirea. Găsea reuniunile mondene englezești — ceea ce eticheta epocii numea „assembly" sau „rout" — complet lipsite de sens, un du-te-vino de politețuri fără nicio finalitate. Pantalonii bărbaților englezi i se păreau identici cu niște izmene. Rochiile de curte ale doamnelor, strânse pe talie și apoi desfăcute în volume ample, i se păreau, scria el, ca niște corturi umflate de la brâu în jos.

„Un local ceva mai mic decât celelalte pe care le-am văzut — s-ar putea numi Opera cailor."

Despre Amfiteatrul lui Astley, 14 mai 1810

Vorbea despre orice colț al vieții londoneze cu aceeași curiozitate amuzată: la Amfiteatrul lui Astley, un spectacol de acrobație ecvestră, a remarcat că sala i se pare mai mică decât altele văzute și că merită poreclită „Opera cailor" — gluma unui om care tocmai fusese, cu câteva săptămâni în urmă, oaspetele de onoare la o operă adevărată. Curtea, saloanele, teatrele londoneze deveniseră, pentru el, un spectacol la fel de demn de consemnat pe cât fusese el însuși pentru gazdele lui.

VIIulie 1810 — 1845

Ce a urmat

A plecat din Portsmouth spre mijlocul lui iulie 1810, împreună cu James Morier și cu proaspătul ambasador britanic la Teheran, Sir Gore Ouseley. Potrivit relatărilor, o furtună a abătut nava de la traseu tocmai spre America de Sud, înainte ca ei să ajungă, în cele din urmă, la Bushehr, pe coasta persană, pe 1 martie 1811 — o întâmplare sprijinită deocamdată pe o singură sursă, de tratat cu prudența cuvenită unui fapt încă neconfirmat.

Nu a fost ultima lui călătorie spre nord și vest. Între 1814 și 1816 a mers în Rusia, încercând fără succes să recupereze teritorii pierdute prin Tratatul de la Golestan. Între 1818 și 1820 s-a întors la Londra a doua oară — misiune din care provin, de altfel, gravurile satirice cu soția lui cercheză, Delaram, adesea confundate cu prima vizită, dar datate clar în 1819, la aproape un deceniu distanță de povestea din acest jurnal.

Prietenia lui cu James Morier nu a supraviețuit anilor următori: când Morier a publicat, în 1824, romanul „Aventurile lui Hajji Baba din Ispahan" — cu personajul Mirza Firouz recognoscibil drept o caricatură a fostului lui prieten și gazdă —, Abul Hassan Khan s-a simțit trădat, iar relația dintre ei s-a rupt.

Acasă, a rămas o figură centrală a diplomației persane: de două ori ministru de externe (1823–1834 și 1838–1845), semnatar al Tratatului de la Golestan (1813) și al Tratatului de la Turkmenchay (1828) — ambele încheind războaie cu Rusia în care Persia a pierdut teritorii însemnate. A murit în 1845. Propriul lui jurnal persan, cunoscut ca „Hayratnameh" — Cartea uimirii —, se păstrează în manuscris la British Library și la Biblioteca Majlis din Teheran, iar istoricii îl citează azi ca pe unul dintre cele mai vii documente ale felului în care Persia epocii Qajar privea Europa.