Aceiași 1.000 de lei, trei drumuri: salteaua, banca, bursa

Graficul arată inflația an de an, din 1991. Primii ani de după 1990 au fost o altă lume: în 1993 prețurile au crescut, în medie, cu 256 %. Cine avea economii în lei în 1990 le-a văzut topindu-se în câțiva ani. Din 2005 încoace, inflația a fost mult mai mică, dar nu zero: media anuală a fost 5,1 %.

Inflația mică și previzibilă nu e un dușman. Banca Națională a României țintește 2,5 % pe an, cu o marjă de un punct procentual. Contează altceva: dacă banii tăi cresc mai repede sau mai încet decât prețurile. Diferența se numește dobândă reală.

Dobânzile folosite sunt mediile lunare publicate de BNR pentru depozitele la termen noi ale populației, în lei, aplicate lună de lună. Din dobândă se reține și impozit (vezi regulile de mai jos), așa că rezultatul real e ceva mai slab decât linia albastră.

Cum se măsoară. INS calculează indicele prețurilor de consum (IPC) din prețurile a câteva sute de bunuri și servicii, colectate lunar din toate județele. Fiecare preț e ponderat după locul lui în cheltuielile gospodăriilor, din Ancheta bugetelor de familie. Valorile din grafic sunt medii anuale: prețurile dintr-un an față de cele din anul dinainte.

Inflația ta nu e inflația medie. O familie care cheltuiește mult pe mâncare și energie a simțit în 2022 mai mult decât media de 13,8 %. Una care plătește o chirie fixă a simțit mai puțin.

Dobânda reală se calculează ca (1 + dobânda) ÷ (1 + inflația) − 1. Un depozit cu 6 % într-un an cu o inflație de 8 % înseamnă o pierdere reală de aproape 2 %, deși extrasul arată un câștig.

Motivul se numește dobândă compusă: câștigul dintr-un an rămâne în cont și produce la rândul lui câștig. La 5 % pe an, o sumă se dublează în circa 14 ani. Anii de la început au timp să se dubleze de mai multe ori; cei de la sfârșit, deloc.

Același mecanism lucrează împotriva ta la datorii. O datorie care crește cu 30 % pe an se dublează în circa 2,6 ani. Plafonul legal pentru costul creditelor de consum de la IFN-uri e în jur de 34,5 % pe an. Dobânda compusă lucrează pentru cine primește dobânda.

Ce presupune calculul. Contribuțiile intră la începutul fiecărei luni; randamentul e constant și real (după inflație); nu există impozite sau costuri. Randamentele reale nu sunt constante: aceeași medie, cu ani buni și proști în altă ordine, poate da sume finale diferite pentru cine pune bani treptat.

Ce randament e realist? Pentru comparație: un depozit în lei a adus în medie, după inflație, −0,2 % pe an în perioada din primul grafic. Acțiunile americane au avut un randament median anualizat de 6,8 % pentru perioadele de 30 de ani, de la 1871 încoace. Niciunul dintre aceste numere nu e o promisiune pentru viitor.

Căderile au fost reale și lungi. Tabelul arată cele mai mari scăderi în termeni reali. Cine a cumpărat la vârful din 2000 a așteptat 153 de luni ca să revină la puterea de cumpărare de la început.

Dacă ai nevoie de bani peste doi ani, bursa e un loc nepotrivit pentru ei, oricât de bine ar fi mers media. Dacă ai nevoie peste 20, istoria arată altceva decât frica.

De ce America? Pentru că e singura piață cu serii publice lunare, cu dividende și inflație, pe 150 de ani: fișierul lui Robert Shiller, profesor la Yale. Dar piața americană a avut cele mai bune rezultate dintre piețele mari ale secolului, iar asta umflă rezultatele. Anuarul Dimson–Marsh–Staunton arată, pentru 1900–2025, că acțiunile au fost cea mai bună clasă de active în toate cele 21 de țări cu istorie continuă. Nu toate au avut rezultatul american: indicele piețelor dezvoltate, cu tot cu SUA, a adus 8,5 % pe an în dolari nominali, față de 9,8 % doar în SUA.

Cum e calculat. Prețurile sunt medii lunare ale închiderilor zilnice, deci căderile din interiorul unei luni sunt mai adânci decât arată aici. Dividendele sunt reinvestite lunar. Nu sunt incluse impozite, costuri sau cursul valutar. Ultima lună din date: septembrie 2026; dividendele de după iunie 2026 și inflația americană din ultimele luni sunt estimări din fișierul Shiller.

Pentru un român, o investiție în acțiuni străine mai are un risc: cursul. Leul s-a depreciat față de dolar în unele perioade și s-a apreciat în altele, iar variația cursului poate spori sau reduce randamentul bursei.

Deci sunt ETF-urile „cele mai bune”? Nu există o investiție potrivită pentru toată lumea. Contează trei întrebări: când ai nevoie de bani, cât de mult poți suporta să vezi suma scăzând și cât costă. ETF-urile pe indici largi stau bine la ultimele două criterii: sunt diversificate și ieftine. La prima întrebare nu răspunde niciun produs.

Opusul unui fond de index e un fond administrat activ, unde un manager alege acțiunile. Raportul SPIVA pentru Europa al S&P Dow Jones Indices, cu date până la sfârșitul lui 2025, arată că 98 % dintre fondurile active de acțiuni globale denominate în euro au adus, pe zece ani, mai puțin decât indicele cu care se compară.

Ce mai contează la un ETF: dacă reinvestește dividendele (acumulare) sau le plătește (distribuție); unde e înregistrat, ceea ce schimbă impozitul reținut la sursă pe dividendele străine; în ce monedă cumperi; cât de bine copiază indicele (diferența se numește tracking difference); și comisioanele brokerului, care se adaugă la costul fondului.

În Uniunea Europeană, investitorii de retail cumpără de regulă ETF-uri armonizate după directiva UCITS, care impune reguli de diversificare și de păstrare separată a activelor. Pentru a le cumpăra ai nevoie de un cont la un broker autorizat de ASF sau de autoritatea din alt stat al Uniunii.