Se încarcă fundul mării…
Harta unui ținut înecat
Doggerland: ținutul de sub Marea Nordului
Cândva, uscatul se întindea din Anglia până în Danemarca. Pe această hartă marea urcă peste fundul ei de azi, așa cum a fost măsurat, de acum 16.000 de ani până în prezent, pe deasupra râurilor găsite dedesubt. Țărmul e o estimare calculată; râurile sunt cartate.
Cum se citește harta
Auriul e uscatul pe care l-a luat marea#
Relieful e real: fundul Mării Nordului, așa cum e măsurat astăzi, luminat dinspre nord-vest, cu înălțimile exagerate cât să se vadă o diferență de zece metri.
Uscatul gri e uscat și azi. Uscatul auriu e astăzi fund de mare. Linia punctată e țărmul de acum. Țărmul fiecărui moment e calculat: fundul de azi al mării, comparat cu nivelul pe care îl avea marea atunci, loc cu loc.
Derulează mai departe. Ceasul merge de acum 16.000 de ani până în prezent.
Acum 16.000–11.500 de ani
Când gheața s-a retras, câmpia era cea mai întinsă#
Albul e gheață, desenată după marginile cartate: cea din Scoția se strânge spre Highlands, cea scandinavă se retrage de-a lungul coastei norvegiene. Calotele lumii țineau încă atâta apă, încât marea era mult sub nivelul de acum.
Pe hartă, uscatul care azi e fund de mare are cea mai mare întindere acum vreo 14.500 de ani: 268.000 de km² între Yorkshire, Iutlanda și Strâmtoarea Dover.
N-a rămas mult timp gol. ADN-ul păstrat în sedimentele uneia dintre văile lui îngropate, citit în 252 de probe din 41 de carote, arată că stejarul, ulmul și alunul erau aici în urmă cu peste 16.000 de ani; autorii văd în asta semnul unor locuri adăpostite din nord, unde copacii au rezistat frigului.
Acum 10.500 de ani
Un ținut de străbătut pe jos, din Yorkshire până în Danemarca#
201.000 km²de uscat, azi sub mareArheologii îi spun Doggerland, după Dogger Bank, bancul de nisip de la marginea lui nordică. Numele e din 1998; oamenii care au trăit aici n-au lăsat niciunul.
În acest moment harta numără 201.000 de km² de uscat acolo unde azi e sudul Mării Nordului. Insula Marii Britanii, măsurată pe aceeași grilă, are 223.000 de km²; România are 238.397 de km², așa că sub apă stau cam cinci șesimi din ea.
La Dogger Bank marea e cu 43 de metri sub nivelul de azi și crește.
Ce e cartat, nu calculat
Râurile au fost găsite cu ecourile industriei petroliere#
Formele albastre deschise nu sunt calculate aici. Sunt albii de râu, lacuri și mlaștini așa cum le-au trasat cercetătorii în prospecțiuni seismice, cele mai multe făcute pentru petrol și gaze, în care văile îngropate apar ca forme sub fundul mării. În anii 2000, o echipă de la Universitatea din Birmingham a cartat astfel peste 23.000 de km² de peisaj înecat.
Pachetul de date din 2025 al Universității din Bradford cuprinde 1.873 de elemente de peisaj cartate, toate desenate aici, între care 1.552 de albii și 23 de lacuri, alături de 471 de semnalări de turbă. Un râu, urmărit pe zeci de kilometri de-a curmezișul bancului Dogger, a fost numit după geologul Fred Shotton.
La sud de banc e Outer Silver Pit, un bazin cartat pe mai mult de 1.700 de km²: întâi lac, mai târziu braț de mare.
Septembrie 1931
Plasa unui trauler a scos un vârf de harpon într-un bulgăre de turbă#
Vasul Colinda pescuia între bancurile Leman și Ower, în largul comitatului Norfolk din estul Angliei, la 19–20 de stânjeni marini. În plasă a venit un bloc din ceea ce pescarii numeau „moorlog”, turbă de pe fundul mării, iar în bloc un vârf de harpon cu dinți, cioplit din corn de cerb, lung de 14,6 cm după fișa muzeului. „Am crezut că e oțel”, a spus căpitanul Pilgrim Lockwood.
Datarea cu radiocarbon a vârfului însuși, publicată în 1991, a dat 11.740 ± 150 de ani radiocarbon: unealta unui vânător de acum circa 13.900–13.250 de ani, găsită la vreo 36 de metri sub mare. E în colecția muzeului din castelul Norwich.
Ideea era mai veche. În 1913 geologul Clement Reid descrisese Dogger Bank drept „marginea nordică a unei mari câmpii aluviale” și îi desenase țărmul. În 1998 arheoloaga Bryony Coles i-a dat ținutului numele, „ca să sublinieze că era bun de locuit pentru oamenii preistoriei”.
Cine a trăit aici
Cele mai multe urme ale oamenilor ajung pe plajele olandeze#
Olanda își face plajele și terenurile portuare din nisip aspirat de pe fundul mării, iar descoperirile vin odată cu el. Vârfurile de harpon din os și corn adunate de pe coasta olandeză „se apropie de 1.000”. Din zece analizate, șase erau de cerb, iar două, din os omenesc.
Cincizeci și șase de oase omenești scoase din Marea Nordului au fost datate cu radiocarbon; o sinteză ulterioară consideră mezolitice 33 dintre ele, adică ale vânătorilor-culegători de după epoca glaciară, câteva fiind ceva mai vechi. Chimia lor arată că hrana avea „o componentă însemnată de pește de apă dulce”.
Acolo unde s-a extins portul Rotterdam, arheologii au săpat un loc în care oamenii au tot venit între circa 8500 și 6500 î.Hr., aflat la 17–22 de metri sub nivelul mării. Iar din Zeeland Ridges, în largul provinciei Zeelanda, vine o bucată din craniul unui neanderthalian, găsită în 2001 printre scoici dragate. N-a fost datată direct; muzeul din Leiden îi dă vreo 50.000 de ani. E dintr-un Doggerland mai vechi, al unei epoci reci de dinainte.
Acum 10.500–9.250 de ani
Marea a urcat cu aproape un metru pe secol#
Între acum 10.500 și 8.500 de ani marea a urcat cu 17 metri față de uscat la Dogger Bank: în medie 0,9 m pe secol, cam un centimetru pe an.
Pe un teren atât de neted, un centimetru înseamnă mult. De acum 9.500 de ani până acum 8.500 de ani harta pierde cam 58 de km² în fiecare an. La fiecare 500 de ani țărmul din sudul Mării Nordului se mută de obicei cu vreo 6 km, iar în sfertul cel mai neted al locurilor cu peste 13: câteva sute de metri într-o viață de om, destul cât să dispară o mlaștină sau o plajă știută.
Creșterea n-a fost lină. La Rotterdam, sedimentele păstrează un salt de vreo doi metri în 200 de ani, început acum circa 8.450 de ani, pe care autorii îl leagă de golirea unui lac uriaș, zăgăzuit de gheață, din America de Nord. Turbăriile din Marea Nordului păstrează două asemenea faze de creștere mai rapidă, cu vârfuri acum circa 10.300 și 8.300 de ani. Nivelul mării de pe această hartă e prea neted ca să le arate. Niciuna nu e valul Storegga, venit la scurt timp după a doua și trecut în câteva ore.
Britania devine insulă
Ultima trecere pe uscat a fost din Norfolk în Olanda#
Două mări se strâng asupra ei: Canalul Mânecii, care urcă spre nord prin Strâmtoarea Dover, și Marea Nordului, care coboară spre sud. Pe această hartă se întâlnesc între acum 9.250 și 9.000 de ani, iar Britania rămâne despărțită de continent.
Nici data, nici locul nu sunt stabilite. Pe această hartă Strâmtoarea Dover e deja apă deschisă la acel moment, iar ultima legătură e aici, mai la nord. O reconstituire mult folosită, a lui Sturt, Garrow și Bradley, spune altfel: „Strâmtoarea Dover e străpunsă, iar Britania se desparte de continent undeva între 8000 și 7500 înainte de prezent.” O altă sinteză spune acum vreo 8.000 de ani.
Trei lucruri mută răspunsul: modelul de nivel al mării folosit, cât de mult au erodat mareele, de atunci, fundul acestei mări înguste și cât de bine e cunoscut nivelul mării chiar în acest loc. O hartă construită pe fundul de azi al mării, ca aceasta, tinde să rupă puntea mai devreme. Ultimul drum pe uscat, verificat la fiecare pas, se rupe acum vreo 9.200 de ani, acolo unde fundul mării e azi la 29 de m adâncime. Din cele 8 măsurători ale nivelului mării publicate în 2025 aflate la mai puțin de 100 de km de acel loc, 7 au marea mai jos decât această hartă, cu până la 4,3 m. Fiecare metru mută ruperea cu vreo 110 ani: cu marea atât de jos cât o arată cea mai joasă dintre aceste măsurători, drumul ar ține până acum vreo 8.800 de ani. E un scenariu, nu o dată. Iar un drum pe hartă nu e un drum de mers: mareele, canalele și mlaștinile hotărăsc asta.
Acum 9.750–8.250 de ani
Dealurile din nord au devenit insulă#
Dogger Bank e cel mai înalt loc al câmpiei; straturile lui păstrează, pe rând, uscatul, gheața și marea. Acum 9.500 de ani harta o arată înconjurată de apă: o insulă de vreo 17.600 de km², ceva mai mare decât Dobrogea românească (15.570 de km²).
Se micșorează pe măsură ce merge ceasul: 12.300 de km² acum 9.000 de ani, 7.700 de km² acum 8.500 de ani, 4.500 de km² acum 8.250 de ani.
Walker și colegii ei, care au reconstituit aceeași succesiune în 2020 pe hărțile lor, au și ei Doggerlandul rupt în insule „până la 9000 de ani calibrați înainte de prezent”.
Acum vreo 8.150 de ani, toamna târziu
Un val a venit dinspre nord. Nu el a pus capăt Doggerlandului#
În largul Norvegiei, marginea platoului continental a cedat: alunecarea Storegga, care a mișcat 2.400–3.200 de km³ de sedimente. Mușchiul îngropat încă verde în depozitele valului o datează cu 8.120–8.175 de ani înainte de 1950, iar felul în care crescuse arată că era toamna târziu.
Marea a urcat peste 20 de metri în insulele Shetland, 10–12 pe coasta norvegiană, 3–6 în nord-estul Scoției. Într-o carotă dintr-o vale de râu înecată din largul Norfolkului, un strat de scoici sparte și un aflux brusc de ADN de copaci au fost citite ca urme ale aceluiași val. Mai la est, valul poate să fi lăsat mai puțin decât s-a crezut: o simulare din 2026 peste marea puțin adâncă de atunci îl găsește „probabil prea mic” ca să fi depus straturile semnalate pe coastele daneză și germană și le pune pe seama mării care urca încet.
Pe această hartă insula măsoară atunci între 3.700 și 4.500 de km². Walker și colegii ei conchid că tsunamiul „n-a fost o inundare finală”: uscatul care i-a supraviețuit a fost înecat după aceea, de creșterea obișnuită a mării.
Acum 8.000–6.750 de ani
Ultima bucată a intrat sub apă acum vreo 7.000 de ani#
700 de km² acum 7.500 de ani. 27 de km² acum 7.250 de ani. Acum 7.000 de ani, nimic: vârful bancului e sub apă, cum a rămas de atunci.
Estimările publicate sunt apropiate. Walker și colegii ei pun dispariția insulei „în jur de 7000 de ani calibrați înainte de prezent”; un model mai vechi, al lui Shennan și al colegilor săi, o arată ca insulă la flux acum 7.500 de ani radiocarbon și cu totul sub apă acum 6.000, adică acum vreo 8.350, respectiv 6.800 de ani calendaristici.
Au rămas apele puțin adânci ale bancului. Se pescuiește aici de secole, iar bancul i-a dat ținutului înecat numele.
Unde înșală harta
Aceste insule din largul Norfolkului poate n-au fost niciodată insule#
Culmile lungi și paralele sunt bancuri de nisip, iar nisipul se mișcă. Pachetul de date de la Bradford notează un astfel de banc drept „creat de procese marine din Holocen”: clădit de mare după ce uscatul fusese înecat. O hartă făcută din fundul de azi al mării le desenează totuși ca insule de acum 8.500 de ani.
Eroarea inversă e mai mare. Vechea suprafață a uscatului e adesea îngropată sub metri de nisip și mâl mai recente sau a fost rasă de valuri; turba pe care o scot pescarii e ce a rămas din ea. Acolo unde harta e aurie, conturul e corect cu o aproximație de câțiva kilometri, nu la nivel de plajă.
Nivelul mării e mai sigur, mai ales pentru partea mai recentă. Verificat pe 776 de măsurători datate ale vechilor țărmuri din Marea Britanie și Olanda, fiecare prezisă fără cele din apropierea ei, câmpul folosit aici greșește de obicei cu vreo 0,8 m pentru ultimii 7.500 de ani, cu 1,2 m între acum 8.500 și 7.500 de ani, cu 2,0 m între acum 9.500 și 8.500 și cu 2,9 m mai devreme, unde măsurătorile sunt puține.
Ultimii 6.500 de ani
Harta se desenează încă: o completează cei care construiesc parcuri eoliene#
Marea se închide peste ultimele praguri, iar coastele iau formele din atlasul de școală.
Din cele 1.873 de elemente cartate, 794 vin din primul proiect seismic și 269 din lucrările de mai târziu ale echipei de la Bradford. Cele mai multe dintre celelalte, 676 la număr, au fost digitizate din studiile de fund marin pe care parcurile eoliene din larg trebuie să le depună înainte de construcție: Hollandse Kust, Hornsea, Dogger Bank, Norfolk Boreas.
În 2019, o navă de cercetare care lucra pe una dintre acele văi îngropate a scos silex prelucrat: o așchie mică, poate rest de la cioplit, și o bucată ruptă dintr-un ciocan de piatră. Echipa le-a numit primele artefacte arheologice din zona cercetată: găsite de o expediție care le căuta, nu de norocul unui trauler.
Orașul tău și vechiul țărm
Alege un oraș din jurul Mării Nordului sau al Canalului Mânecii. Harta măsoară cât de departe se afla orașul de mare acum 10.500 de ani, iar de acolo se poate trage o linie până la un oraș de pe malul celălalt.
Niciun oraș ales încă. Ceasul și harta sunt ale tale: pornește anii sau mută harta.
Trage o linie până la
Harta se trage cu mouse-ul sau se mută din butoane.
Cum e făcută harta și câtă încredere merită
„Acum X ani” se numără înapoi din 1950, ca la datarea cu radiocarbon. Țărmul e calculat, nu desenat. Pentru fiecare celulă a fundului de azi al mării (EMODnet Bathymetry, 30 de secunde de arc, cam 900 pe 550 de metri) harta întreabă dacă era sub marea din momentul ales și dacă apa aceea era legată de marea deschisă. Adânciturile aflate sub nivelul mării, la care marea nu ajunsese încă, sunt desenate cu verde: în realitate erau lacuri, mlaștini sau uscat.
Nivelul mării
Cât de sus stătea marea față de uscat diferă de la un loc la altul, fiindcă scoarța încă își revine după greutatea gheții. Harta pornește de la ICE-6G_C, un model global al acestei reveniri, în pași de 500 de ani, și îl corectează cu măsurători: 1.536 de repere datate ale nivelului mării din Marea Britanie, Irlanda și Olanda (vechi suprafețe de mlaștină sărată și de turbă, a căror înălțime față de mareea de atunci e cunoscută). Fiecare corecție e întinsă pe vreo 120 de km și 600 de ani.
Verificarea: fiecare grup de repere a fost scos pe rând și prezis din celelalte. Pentru cele 776 de repere vechi de 11.000–5.500 de ani, în 106 grupuri, modelul necorectat greșește de obicei cu 2,9 m; câmpul corectat, cu 1,1 m și cu cel mult 3,1 m în nouă cazuri din zece. Înainte de acum 8.500 de ani măsurătorile sunt puține (88 de repere vechi de 9.500–8.500 de ani, cu o eroare obișnuită de 2,0 m; 83 de repere și mai vechi, cu o eroare obișnuită de 2,9 m și de peste 11 m într-un caz din zece), iar atât de departe în urmă câmpul e în cea mai mare parte modelul. La un metru pe secol, doi metri înseamnă două secole.
A doua verificare a venit din afară. Câmpul a fost apoi comparat cu 56 de repere ale nivelului mării din turbării înecate de pe fundul Mării Nordului, publicate în 2025 de Hijma și colegii săi, pe care nu le folosise: locuri din larg, între Dogger Bank și Golful German, unde bazele de date mai vechi n-au aproape nimic. Față de ele, câmpul greșește de obicei cu 1,3 m (eroarea mediană), cu peste 3,5 m într-un caz din zece și, per total, stă cu 0,8 m prea jos; pentru cele 25 de repere vechi de 10.500–9.500 de ani eroarea mediană e de 1,3 m. E mai mult decât incertitudinea declarată a măsurătorilor și nu e la fel peste tot: în largul coastei olandeze câmpul e cu vreun metru prea sus, în Golful German cu unu-trei metri prea jos. Din alte 72 de probe, care dau doar un plafon pentru nivelul mării, câmpul depășește 5 cu mai mult de un metru. Cu corecția articolului pentru scufundarea lentă a bazinului aplicată măsurătorilor, eroarea mediană a câmpului e de 1,7 m; cele 8 modele ale articolului însuși, alese având în față aceste măsurători, greșesc cu 1,5–2,2 m în aceleași puncte: același ordin de mărime, nu o întrecere în condiții egale. Verificarea face puțin probabilă o eroare mare de ansamblu. Nu lămurește niciun loc anume.
A fost comparat și un produs regional mai fin, grilele de paleotopografie BRITICE-CHRONO publicate. Citite așa cum au fost citite aici, grilele diferă mult de măsurătorile mai recente din larg. Cauza e nelămurită, așa că n-au fost folosite pentru țărmul de pe această pagină. Ele stau pe același fund de mare de azi ca această hartă: acolo unde cele două diferă, diferă prin nivelul relativ al mării, adică marea măsurată față de un uscat care el însuși urcă și coboară, nu prin relief.
Ce se numără
„Uscat aflat azi sub mare” e suprafața care era uscat în momentul ales și e mare deschisă azi, între 50,8° și 58,5° latitudine nordică și între 3° vest și 9,5° est. Suprafețele vin din grila de 30 de secunde de arc și din adâncimi măsurate față de cea mai joasă maree, ceea ce avantajează uscatul: insula Marii Britanii are 223.000 de km² pe această grilă. Ceasul merge în pași de 250 de ani, așa că „între acum 9.250 și 9.000 de ani” înseamnă că schimbarea cade între doi pași. Sub el, nivelul mării se schimbă lin: salturile de creștere mai rapidă, de câteva secole, sunt netezite.
Limite
Fundul de azi al mării nu e suprafața uscatului de acum 9.000 de ani. Nisipul a îngropat-o în unele locuri, iar mareele au săpat-o în altele; Bancurile Norfolk și Brown Bank sunt culmi clădite de mare mai târziu. La est de Iutlanda harta iese din zona măsurătorilor pe care a fost verificată, iar Baltica de atunci era un lac cu altă istorie. Râurile și lacurile cartate sunt un compozit de elemente de vârste diferite, cum spun chiar autorii lor, și acoperă doar zonele prospectate: porțiunile goale de pe hartă sunt adesea necartate, nu lipsite de forme.
Prima hartă a ținutului înecat, 1913
Clement Reid, geolog al Serviciului Geologic britanic, a reconstituit acest țărm din cioturile pădurilor înecate din jurul Marii Britanii și din turba pe care traulerele o scoteau de pe Dogger Bank. „Dogger Bank forma cândva marginea nordică a unei mari câmpii aluviale, care ocupa ceea ce este acum jumătatea de sud a Mării Nordului și se întindea până în Olanda și Danemarca”, a scris el. Nu avea cum s-o dateze și nici vreo măsurătoare a fundului mării mai fină decât o hartă cu sondaje.
Doggerland, din cinci sute în cinci sute de ani
Toate valorile vin din aceeași grilă și din același câmp de nivel al mării ca harta.
| Ani în urmă | Uscat aflat azi sub mare, km² | Marea la Dogger Bank, m | Marea la Rotterdam, m | Britania legată de continent | Insula Dogger, km² |
|---|---|---|---|---|---|
| 16.000 | 254.000 | −87 | −95 | da | – |
| 15.500 | 256.000 | −86 | −92 | da | – |
| 15.000 | 266.000 | −88 | −90 | da | – |
| 14.500 | 268.000 | −87 | −88 | da | – |
| 14.000 | 250.000 | −76 | −73 | da | – |
| 13.500 | 246.000 | −71 | −67 | da | – |
| 13.000 | 244.000 | −68 | −63 | da | – |
| 12.500 | 238.000 | −64 | −58 | da | – |
| 12.000 | 234.000 | −61 | −54 | da | – |
| 11.500 | 229.000 | −56 | −49 | da | – |
| 11.000 | 218.000 | −48 | −40 | da | – |
| 10.500 | 201.000 | −43 | −35 | da | – |
| 10.000 | 173.000 | −39 | −30 | da | – |
| 9.500 | 133.000 | −34 | −26 | da | 17.600 |
| 9.000 | 101.000 | −30 | −22 | nu | 12.300 |
| 8.500 | 75.000 | −26 | −18 | nu | 7.700 |
| 8.000 | 59.000 | −23 | −14 | nu | 3.700 |
| 7.500 | 47.000 | −19 | −10 | nu | 700 |
| 7.000 | 41.000 | −16 | −8 | nu | – |
| 6.500 | 37.000 | −14 | −6 | nu | – |
| 6.000 | 34.000 | −12 | −5 | nu | – |
Întrebări despre Doggerland
Când a dispărut Doggerland?
Treptat. Pe această hartă e tăiat în două între acum 9.250 și 9.000 de ani, dealurile lui din nord sunt o insulă acum 9.500 de ani, iar ultima bucată a insulei a dispărut până acum 7.000 de ani. Walker și colegii ei (2020) dau „în jur de 7000 de ani calibrați înainte de prezent” pentru sfârșitul insulei.
A distrus un tsunami Doggerlandul?
Nu de unul singur. Tsunamiul Storegga, de acum vreo 8.150 de ani, a lovit coastele din jurul Mării Nordului și trebuie să fi fost o catastrofă pentru cine i-a stat în cale, dar studiul care a cercetat întrebarea conchide că „n-a fost o inundare finală” pentru uscatul rămas. Acela a intrat sub apă fiindcă marea a continuat să crească.
Când a devenit Marea Britanie insulă?
Estimările publicate merg de la circa 9.000 până la 7.500 de ani în urmă. Pe această hartă ultimul uscat dintre Norfolk și Olanda e inundat între acum 9.250 și 9.000 de ani; Sturt, Garrow și Bradley (2013) spun între 8.000 și 7.500.
Cât de mare era Doggerland?
N-a avut o mărime fixă. Numărând uscatul aflat azi sub sudul Mării Nordului, harta dă 268.000 de km² acum vreo 14.500 de ani, 201.000 de km² acum 10.500 și 101.000 de km² acum 9.000. România are 238.397 de km².
Mai mult pe site
Unde au trăit oamenii când gheața a acoperit Europa arată tot continentul de acum 27.000 până acum 8.000 de ani.
Surse
- Fundul mării și relieful: EMODnet Bathymetry, modelul digital al terenului, eșantionat la 30 de secunde de arc.
- Nivelul mării față de uscat: ICE-6G_C (VM5a), Peltier, Argus și Drummond 2015, ajustat la punctele-indice din HOLSEA-NL (de Wit și Cohen) și din baza de date pentru Marea Britanie și Irlanda (Shennan, Bradley și Edwards 2018). Verificare din afară: Hijma și colegii 2025, baza de date a turbăriilor din Marea Nordului, CC BY 4.0.
- Albii, lacuri, mlaștini și turbă: Universitatea din Bradford 2025, Digital Data from the Land Beneath the Sea Palaeolandscapes Project (Unpath’d Waters), Archaeology Data Service, CC BY 4.0.
- Marginile gheții: DATED-1, Hughes și colegii 2016, liniile „cele mai credibile”, CC BY 3.0.
- Un al doilea set de grile, comparat și nefolosit: paleotopografiile BRITICE-CHRONO, Clark și colegii 2022.
- Sfârșitul Doggerlandului și tsunamiul: Walker și colegii 2020, Antiquity; Bondevik și colegii 2012; Bondevik și colegii 2005; Haflidason și colegii 2005; Rydgren și Bondevik 2015; Gaffney și colegii 2020; Gibbons și colegii 2026.
- Despărțirea Britaniei: Sturt, Garrow și Bradley 2013; Weninger și colegii 2008; Shennan și colegii 2000; Hijma și Cohen 2010. Geologia bancului Dogger: Cotterill și colegii 2017.
- Descoperirea: Reid 1913, Submerged Forests; Norfolk Historic Environment Record 11171; Godwin și Godwin 1933; Coles 1998; Gaffney, Thomson și Fitch 2007, Mapping Doggerland; Gaffney, Fitch și Smith 2009, Europe’s Lost World.
- Oameni și descoperiri: van der Plicht și colegii 2016; Dekker și colegii 2021; Amkreutz și Spithoven 2019; Hublin și colegii 2009; Rijksmuseum van Oudheden; Moree și Sier 2015; Missiaen și colegii 2021; Allaby și colegii 2026; Amkreutz și van der Vaart-Verschoof 2022.
- Suprafața României: Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Raport de activitate 2024 (p. 91). Dobrogea românească: județele Constanța (7.071 de km²) și Tulcea (8.499 de km²), după consiliile județene.
- Localități: GeoNames, locuri cu cel puțin 5.000 de locuitori, CC BY 4.0.