Marele Foc din 1847

Focul a izbucnit „la un ceas după amiază”, scrie Vestitorul românesc, de la casa cluceresei Drugănescu, lângă metohul Episcopiei Buzăului de la biserica Sfântul Dumitru. După C. Mano, un foc de pistol tras de fiul Ciuceresei a aprins casa; după obiceiul locului, copiii trăgeau focuri de pușcă în ziua de Paști. Crutzescu păstrează varianta de familie: băiatul de 11 ani, Costache, își făcuse pistol dintr-o cheie mare umplută cu iarbă de pușcă — pistolul a luat foc lângă ferestrele salonului, perdeaua s-a aprins, de la perdea tavanul de lemn, și-n curând ardea toată casa.

Orele nu coincid, iar noi păstrăm deosebirea dintre ele: toaca de unsprezece chema la slujba de prânz, alarma — clopotele — s-a dat la 12, iar Vestitorul așază izbucnirea „la un ceas după amiază”. Trei ore din trei guri — slujba, alarma și focul care se făcea mare. Cert e că vântul bătea deja vijelie când s-a aprins șindrila.

Duminică spre seară ardea tot centrul: „strada Franceză e un râu de foc care cuprinde mahalaua, apoi mahalale învecinate”, scrie Crutzescu. Pann înșiră înaintarea în versuri: „Și Bărăția o coprinsese, ca un balaur o mistuia. D-aci la Vergu se văzu pripită, prin tot ocolul grozav aprins, d-aci Lucaci ca-ntr-o clipă, și Udricanii ardea nestins.” Prima biserică mistuită a fost Bărăția; Sfântul Dumitru, de unde pornise totul, „nu s-aprinsese — în preajma-i focul încă ardea”.

Focul a ținut „trei zile și trei nopți” și s-a stins singur la marginea orașului, unde casele răsfirate nu-i mai dădeau nutreț. Au ars 1.850 de clădiri — 686 de case, 1.142 de prăvălii, 10 hanuri și 12 biserici — și 20.000 de oameni au rămas fără adăpost. Morți au fost 15, toți numiți în Vestitor: Agatia cu Maria și cei doi copii ai ei (biserica Stelei), dragomanul Balotă cu Ana, Irina de 8 ani și Dumitru (Hanul Papazoglu), preoteasa Ioana (Sfântul Gheorghe Vechi), calfa de pantofari Ioan, Catinca bucătăreasa cu Manda, Ilinca și o femeie necunoscută (mahalaua Lucaci) și cârciumarul Stan (mahalaua Ceauș Radu).

Linia de sud a focului trece pe lângă Hanul lui Manuc: hanul de zid a rămas în picioare, iar ulița Franceză a ars numai pe partea stângă. Tot pe margine au rămas Colțea la nord și Stavropoleos la apus — austrul împingea focul spre răsărit, nu înapoi spre Podul Mogoșoaiei.

Ajutorul s-a adunat greu și s-a împărțit strâmb. Domnitorul Bibescu a deschis lista cu 6.000 de galbeni, autoritățile au fost obligate la 2.200.000 de lei, iar 3.560 de oameni au subscris 3.489.370 de lei; la urmă, Catalogul din 1848 numără 2.887 de păgubiți ajutați cu 3.195.759 de lei. Dar sumele „au variat de la 4.000 de lei până la 150”, scrie Georgescu — și o chilă de grâu costa 115 lei. Unii și-au mărit despăgubirile prin intervenții, de la 300 la 3.500; câțiva meseriași săraci n-au mai venit să-și ia banii, „mult prea mici”, dând refuzului „caracterul unui protest împotriva spiritului părtinitor în care se făcuse împărțirea”.

Între timp, Sfatul a împărțit orașul ars în trei ocoale, cu reguli de zidire după ocol — hotărârea le trasează pe repere, „de pe Podul Mogoșoaiei, pe după biserica Crețulescu, la podul de peste Dâmbovița, de-a lungul apei, prin Piața Mare și pe la Hagi-Moșu, înapoi”, așa că o redăm verbal, cum e scrisă. În Ocolul întâi au pierit cu totul prăvăliile cu iarbă de pușcă, fierăriile, cazangeriile, vărăriile și magaziile de spirt; în Ocolul al doilea paianta era iertată numai „după o construcție solidă, cu toată lemnăria îngropată în zid”; lemnul și șindrila au rămas slobode abia în Ocolul al treilea. Ulițele și-au păstrat direcția, dar s-au lărgit prin aliniere — iar piețele Sfântul Gheorghe Nou și Pușcăriei s-au desenat după planul baronului Borroczyn.

Tot Borroczyn — același ofițer care măsurase arsura — avea să ridice între 1847 și 1852 primul plan sistematic al Capitalei, „planul minunat” de la Muzeu, în trei coli. Pe el îl vei întâlni și la Podurile Bucureștilor, sub numele de planul Borroczyn din 1852: întâi a desenat orașul ars, apoi orașul întreg.