Podurile Bucureștilor

În primele secole, artera principală pornea de la «poarta din sus», străbătea tot centrul comercial — axa în care răspundeau ulițele breslelor — și continua ca «drumul Târgoviștei», spre capitala care precedase Bucureștii. Prima mențiune e din 5 iunie 1589, când Mihnea Turcitul dăruiește lui Jipa vel-portar un loc «pe ulița cea mare, lângă curtea domniei mele».

Drumul și-a mutat traseul mai spre vest: o hotarnică din 17 aprilie 1681 pomenește «Drumul Târgoviștii cel Vechiu», în opoziție cu cel nou. Pe planșa din 1871 îl citești «Cal. Tirgovistei», trecând pe la gară; în toamna lui 1878 hotărârea zice «strada Griviței» — Calea Griviței de azi.

Podul cel Mare pleca tot de la Curtea Domnească, traversa Dâmbovița și se îndrepta spre Dunăre, ramificându-se în dreptul viitorului cimitir Bellu: ramura principală spre Giurgiu, cea secundară spre Oltenița. Două acte inedite, din 1714 și 1727, dovedesc echivalența «Podul cel Mare» — «Podul lui Șerban-Vodă». Al cui Șerban? După Giurescu, al lui Radu Șerban: podul peste Dâmbovița pe unde trecea artera fusese făcut tot de el — o știm din hrisovul cu data de 3 martie 1631.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, drumul își schimbă numele în Podul Beilicului, după casele în care erau găzduiți trimișii turci, clădite în 1776 de Alexandru Ipsilanti aproape de Dâmbovița. Mai târziu, pe malul drept al Dâmboviței, pe același pod, a existat un caravanserai turcesc încăpător, cu mecet, baie și grădină — aici a tras probabil în 1659 Evlia Celebi. Pe planșa din 1871 drumul e din nou Calea Șerban Vodă.

«Calicii» erau la început infirmii cerșetori — mai târziu, prin extensiune, oamenii săraci în general — care în primele secole își aveau bordeiele și casele mici de-a lungul acestui drum, pe malul drept al Dâmboviței. Un act de la Matei Basarab, din 1639, pomenește «mahalaua calicească»; podul însuși e amintit documentar în veacul al XVIII-lea. I s-a mai zis «Calea la Măgurele» și «Calea Craiovei» — pe planșa din 1871 îl citești «Cal. Craiovei».

După 1800, boierilor și orășenilor înstăriți nu le-a mai convenit vechea denumire, «luată în zeflemea de ceilalți bucureșteni»: au folosit faptul că o boieroaică numită Calița stătea în partea locului, în casa în care a fost multă vreme Eforia Spitalelor, și i-au substituit numele. «Podul Calicilor, care este numele adevărat», scrie Giurescu. De la 1878: Calea Rahovei.

Podul pleca tot de la Curtea Domnească și ducea la Târgul de Afară: cele două zile tradiționale de târg, marțea și vinerea, plus «Moșii» de la sfârșitul lui mai. Târgul se muta odată cu orașul — în secolul al XVII-lea era după Biserica Sibilelor, la începutul celui următor, lângă Biserica Olari — iar la 18 martie 1769 un zapis vinde un loc «pe podul cel mare ce urcă de la Curtea domnească și mearge la Tirgul de Afară».

Tot pe acest pod erau duși, într-un car cu boi și cu sentința atârnată de gât, cei osândiți la moarte: așa a fost purtat în 1693 Staicu Merișanul, spânzurat «la zi de tîrg, în mijlocul oborului», și în 1826 Ghiță Cuțui, «la capul podului». Pe planul Borroczyn din 1852 drumul e încă Podul Târgului de Afară; pe planșa din 1871 e deja Calea Moșilor.

În 1692, Constantin Brâncoveanu își croiește «un drum mai drept și mai scurt» spre moșia de la Mogoșoaia: din poarta palatului domnesc, prin mahalaua Scorțarului, peste moșia confiscată de la Bălăceanu și proprietatea lui Șerban Cantacuzino, spre nord — Mogoșoaia fiind primul popas pe vechiul drum spre Târgoviște. La început i s-a zis «ulița mare ce vine despre Sărindar», unii îi ziceau «podul Brașovului».

Drumul urmează creasta dealului — de aceea străzile ce-l taie spre apus merg la vale până la Ateneu — și taie proprietăți: a fost, după Mucenic, prima acțiune urbanistică bucureșteană, care a reorientat capetele Lipscaniului, Doamnei și Francezei. Pe la 1800 ajunge strada nr. 1 a orașului și rămâne așa până la al Doilea Război Mondial. Legenda serdarului Mogoș, povestită de Pappazoglu, e infirmată de documente. Din 1878: Calea Victoriei.

Al șaselea pod important era din pământ gol: fără podine și fără urși, numai pământ bătut cu pietriș și moloz. Numele și l-a luat prin asimilare cu celelalte cinci, care erau «poduri domnești» adevărate. O catagrafie din 1798 îi numără mahalaua: 73 de case de-a lungul primei jumătăți a Căii Plevnei de azi. I s-a mai zis și ulița Belvedere.

În toamna lui 1878 primește numele bătăliei — hotărârea zice «strada Plevna», Calea Plevnei de azi. N-am găsit nicio fotografie sau gravură de epocă a Podului de Pământ — dacă ai una, scrie-ne.

Printre podurile mici ale orașului — al mănăstirii Stelei (1628), al Cilibiului — Podul Vergului e cel care a supraviețuit ca bulevard. O hotarnică inedită din 10 martie 1764 pomenește «ulița cea mare a Podului Vergului», iar planul Ernst din 1791 arată că era podit doar până la biserica Lucaci: «capul podului», locul unde se terminau podinele.

Cine a fost Vergu? Nicio sursă verificată de noi nu leagă numele podului de o persoană — îl lăsăm așa, cu semnul întrebării la vedere, cum am lăsat și ce n-am putut dovedi în celelalte capitole. Pe planșa din 1871 îl citești «Cal. Vergu»; din 1878 hotărârea zice «Călărașilor» — Calea Călărașilor de azi.