mariuscomper.ukEnglish
pod mare, domnescpod de pământpodit doar o bucatădrum, fără bârne atestateCurtea DomneascăStrăzi: © OpenStreetMap

Harta nu s-a încărcat. Drumurile sunt descrise mai jos, unul câte unul.

București · străzile din bârne de stejar

Podurile Bucureștilor: pe ce drum pavat cu bârne de stejar intrai în oraș

Calea Victoriei, Calea Moșilor, Calea Rahovei și Calea Șerban Vodă au fost „poduri”: străzi acoperite cu bârne de stejar de vreo 8 metri, schimbate la cinci-șase ani. Cele mai multe porneau de la porțile Curții Domnești. Scrie-ți strada și vezi pe ce drum ajungeai la Curte.

Sau încearcă:

Cum s-a pavat Bucureștiul cu lemn

Harta arată Bucureștiul de azi. Liniile maro sunt vechile drumuri, pe traseul străzilor care le-au păstrat; pătratul negru e Curtea Domnească, de unde porneau cele mai multe.

1574

Un oraș pavat cu trunchiuri

În iunie 1574, francezul Pierre Lescalopier trece prin București și notează că „pavajul orașului e din trunchiuri de arbori”. E cea mai veche mențiune a podurilor bucureștene.

„Pod” însemna aici un drum acoperit cu lemn, nu un pod peste apă.

Giurescu, Istoria Bucureștilor, 1966

1589

Cele mai multe porneau de la Curte

Înainte ca Piața Sfântul Gheorghe să devină kilometrul zero, centrul drumurilor era incinta Curții Domnești: de aici plecau, scrie Giurescu, „majoritatea marilor artere”.

Ulița Mare, pomenită din 1589, ieșea pe „poarta din sus” și străbătea centrul negustoresc, cu prăvăliile breslelor de o parte și de alta.

Giurescu 1966

1585 · 1631

Podul cel Mare, mai vechi decât orașul

Drumul spre Dunăre exista, după Giurescu, înainte de oraș. Trecea Dâmbovița pe un pod pe care Radu Șerban l-a făcut din nou; de aici, crede Giurescu, și numele: Podul lui Șerban-Vodă.

La Bellu se despărțea: spre Giurgiu și spre Oltenița.

Giurescu 1966

1639

Podul Calicilor

De-a lungul lui își aveau bordeiele calicii, cerșetorii infirmi; un act din 1639 pomenește „mahalaua calicească”.

După 1800, locuitorii mai înstăriți, sătui de zeflemea, i-au schimbat numele după o boieroaică din partea locului, Calița. Azi e Calea Rahovei.

Giurescu 1966

1693 · 1769

Podul Târgului de Afară

Ducea la târgul care se ținea marțea și vinerea și la Moși. Pe el erau purtați spre spânzurătoare, într-un car cu boi, osândiții la moarte: Staicu Merișanul, în 1693, a fost spânzurat „la zi de tîrg, în mijlocul oborului”.

Azi e Calea Moșilor.

Giurescu 1966

1589 · 1681

Ulița Mare și drumul Târgoviștei

Ulița Mare se prelungea cu drumul spre Târgoviște, vechea capitală. Drumul și-a mutat traseul spre vest: în 1681 un act pomenește „Drumul Târgoviștii cel Vechiu”.

Calea Griviței e drumul Târgoviștei de pe planul din 1871. Giurescu nu-l numără printre poduri; pe planul din 1852 apare totuși ca „Podul Târgoviștei”.

Giurescu 1966; planul Pappasoglu, 1871

1692

Podul Mogoșoaiei, drumul nou

În 1692, Constantin Brâncoveanu deschide un drum nou din poarta palatului, drept spre nord, spre moșia de la Mogoșoaia, prin proprietățile altora. Merge pe creasta dealului, pe uscat.

Bârnele se terminau în Piața Victoriei de azi, „capul podului”.

Giurescu 1966; Dorojan 2011

1798–1878

Podul de Pământ, ruda săracă

Al șaselea pod mare n-avea nici podine, nici urși: doar pământ bătut, amestecat cu pietriș și moloz. Numele îl avea numai prin asemănare cu celelalte. O catagrafie din 1798 trece mahalaua Podul de Pământ cu 73 de case.

Pe planul din 1871 e Calea Belvedere; azi, Calea Plevnei.

Giurescu 1966; planul Pappasoglu, 1871

1791

Cât era podit în 1791

Pe planul ofițerului austriac Ernst, podurile mari au bârne până la ieșirea din oraș. Podul Vergului, azi Calea Călărașilor, e podit doar până la biserica Lucaci; ulița Dobroteasei, azi Calea Văcărești, până aproape de biserica Sfântul Nicolae din Sârbi.

Bucățile podite au dispărut sub lucrările de mai târziu; străzile de azi încep dincolo de locul unde se opreau bârnele, de aceea liniile lor sunt subțiri și întrerupte.

Giurescu 1966, după planul Ernst

1807

Un pavaj care putrezea

Podinele erau bârne de stejar de vreo 8 metri, groase de 25–30 de centimetri, puse de-a curmezișul pe două tălpi, „urșii”. Când se rupeau, oameni și cai își frângeau picioarele în gropi.

În 1807, englezul Thornton scria că lemnul trebuia înlocuit în tot orașul la cinci sau șase ani.

Giurescu 1966

1824–1825

Vine piatra

În aprilie 1824 începe pavarea cu piatră. La 30 septembrie 1825 era gata „podul de piatră al Tîrgului de Afară”, de la poarta Curții Vechi până la locul Moșilor, iar în octombrie un călător rus găsea Podul Mogoșoaiei „pavat cu piatră”.

A doua pavare a Podului Mogoșoaiei, cu gresie și granit din Scoția, a început în 1864 și s-a încheiat în 1872.

Giurescu 1966, după Dobrescu și Iakovenko

1871

Planul din 1871

Pe planul maiorului Pappasoglu citim Calea Moșilor, Calea Craiovei, Calea Belvedere, Calea Vergu, Calea Șerban Vodă și Calea Târgoviștei. Pe hartă, planul original e așezat sub liniile de azi.

Cu butonul „Planul din 1871” de pe harta de sus îl vezi și în dreptul străzii tale.

planul Pappasoglu, 1871

1878

Toamna lui 1878

La 20 septembrie 1878, Consiliul Comunal dă străzilor pe unde avea să treacă armata întoarsă din război nume legate de victoriile și de unitățile armatei. Podul Mogoșoaiei devine Calea Victoriei; Târgoviștei, Griviței; Vergului, Călărași; Belvedere, Plevna; Craiovei, Rahova.

Armata intră în oraș pe 8 octombrie (stil vechi).

Burlacu și Ștefăniță 2002; Giurescu 1966

azi

Traseele au rămas

Străzile au păstrat traseele. Pentru jumătate din cele 130.099 de adrese din OpenStreetMap, cel mai apropiat dintre aceste drumuri e la cel mult 1,6 km.

Scrie-ți strada și vezi pe care ieșeai.

OpenStreetMap; calculul nostru

Cum se făcea un pod

Bârne de stejar de opt metri, aduse pe Dâmbovița și schimbate la cinci-șase ani.

Cuvântul „pod” avea în București două înțelesuri, scrie Giurescu: podul peste apă și pavajul de lemn, din bârne de stejar, care acoperea un drum principal. Prin extensiune, „pod” a ajuns să însemne chiar drumul. I se zicea așa și unui drum pavat cu altceva: Podul de Nuiele, din mahalaua Trâmbițașilor, sau Podul de Pământ.

Celălalt fel de pod: podul de lemn peste Dâmbovița, lângă palatul domnesc, într-o gravură după Luigi Mayer publicată la Londra în 1810.
Celălalt fel de pod: podul de lemn peste Dâmbovița, lângă palatul domnesc, într-o gravură după Luigi Mayer publicată la Londra în 1810. Imagine: Luigi Mayer (1810), rawpixel, CC BY-SA 4.0
Secțiune printr-un pod mare: podine de stejar late cât drumul, pe doi urși, cu savacul săpat între eilățimea „legiuită”: 4 stânjeni, cam 8 mpodine: bârne de stejar, ~8 m, groase de 25–30 cmurs (talpă de stejar)savac: șanțul pentru apă și zoi
Desenul nostru, după descrierea lui Giurescu (1966, p. 367). Proporțiile sunt orientative.

Pavajul se făcea din bârne groase de stejar, „podinele”, lungi cât lățimea drumului: cam 8 metri, pentru că 4 stânjeni era lățimea „legiuită” a podurilor domnești. Erau groase de 25–30 de centimetri și se așezau de-a curmezișul pe două tălpi de stejar, „urșii”, câte una de fiecare parte. Între cei doi urși se săpa un șanț adânc, „savacul”, pe unde se scurgeau apa de ploaie și zoile pe care gospodinele le aruncau pe marginea podului.

Cât erau bârnele noi și savacul curat, podul era o mare ușurare, mai ales prin noroaiele de toamnă și de primăvară. Când se strica, se făceau găuri în care oameni și cai își frângeau picioarele, iar vara apa stătută din savac mirosea urât. În 1807, englezul Thomas Thornton scria că „risipa unei lemnării atât de fine, care trebuie înlocuită prin tot orașul la 5 sau 6 ani, nu poate fi îndreptățită de nicio nevoie”.

O bârnă din Podul Mogoșoaiei, de la sfârșitul secolului al XVII-lea sau începutul celui de-al XVIII-lea, după eticheta Muzeului Municipiului București, unde e expusă, în Palatul Suțu.
O bârnă din Podul Mogoșoaiei, de la sfârșitul secolului al XVII-lea sau începutul celui de-al XVIII-lea, după eticheta Muzeului Municipiului București, unde e expusă, în Palatul Suțu. Imagine: Neoclassicism Enthusiast, CC BY-SA 4.0

Cine le făcea

Podinele și urșii veneau de obicei pe apă, pe Dâmbovița, alteori cu carele. Unele sate din județele Dâmbovița și Vlașca aveau obligația să le care și să le monteze, iar în schimb plăteau dări mai mici. Nimic nu se arunca: la 6 martie 1784, domnul poruncește ca podinele vechi și urșii scoși de la Podul Mogoșoaiei, „care se lucrează nou”, să se folosească la prelungirea unui podișor dintre Podul Calicilor și mănăstirea Sfânta Ecaterina. Câteodată, podinele vechi se trimiteau în alte târguri, de pildă la Ploiești.

Podurile mari, „domnești”, le întreținea stăpânirea; pe celelalte, locuitorii, fiecare după avere. Sub Nicolae Caragea (1782–1783) apare o dregătorie anume, vornicia podurilor, plătită dintr-o taxă pe mărfurile care intrau în oraș: în 1804, doi lei de fiecare car cu marfă de Lipsca sau din Rusia și un leu și jumătate de carul cu marfă din Turcia.

Munca o făceau „podarii”, țărani din satele din jurul Bucureștilor. La 8 mai 1803, Constantin Ipsilanti poruncește ca toți podarii din satele județului Ilfov să vină la lucru pe rând, câte o săptămână, „de luni dimineață până sâmbătă seară”; erau scutiți de dări și primeau patru parale pe zi de hrană. În alaiurile domnești mergeau în uniforme galbene, cu topoarele în mână.

Piatra, în două rânduri

Abia când pădurile de stejar au început să se rărească și lemnul s-a scumpit, scrie Giurescu, stăpânirea a hotărât să înlocuiască podinele cu piatră. Lucrarea începe sub Grigore Ghica: „În 1824, aprilie, s-au început să să facă pod de piiatră în București”, notează dascălul Dobrescu, iar la 30 septembrie 1825 se termină podul de piatră al Târgului de Afară, „de la poarta din sus a Curții Vechi până afară din București, unde să fac Moșii, la cișmeaua din drumul Colintinii”. În octombrie 1825, rusul Iakovenko găsește Podul Mogoșoaiei „pavat cu piatră”, după ce fusese „podit cu lemn și trunchiuri de copaci, ce erau și scumpe și netrainice”. Crutzescu scrie însă că în 1833 Podul Mogoșoaiei „este pavat cu piatră rotundă până în fața caselor Grădișteanului”.

A doua pavare vine în 1864: Podul Mogoșoaiei primește gresie și granit adus, cum scrie Giurescu, „oricât ar fi de necrezut faptul”, tocmai din Scoția. Lucrarea merge încet, cu procese, și se termină abia în 1872.

Drumurile, unul câte unul

Șase poduri mari pe lista lui Giurescu, două ulițe podite numai pe o bucată și drumul spre Târgoviște, care continua Ulița Mare.

Pentru câte adrese e fiecare drum cel mai apropiat

Pentru fiecare dintre cele 130.099 de adrese din OpenStreetMap am căutat cel mai apropiat dintre cele opt drumuri desenate. Jumătate din adrese sunt la cel mult 1,6 km de unul dintre ele, iar drumul până la Curte, pe urma lui, are pentru jumătate din adrese cel mult 5,8 km.

Drumul vechiAziAdrese cel mai aproapeLungimea de azi
Drumul Târgoviștei drum, fără bârne atestateCalea Griviței23%5,5 km
Podul Calicilor pod mare, domnescCalea Rahovei18%2,9 km
Podul Târgului de Afară pod mare, domnescCalea Moșilor17%3,9 km
Podul Vergului podit doar o bucatăCalea Călărașilor14%2,1 km
ulița Dobroteasei podit doar o bucatăCalea Văcărești11%2,8 km
Podul Mogoșoaiei pod mare, domnescCalea Victoriei7%2,9 km
Podul Șerban-Vodă pod mare, domnescCalea Șerban Vodă6%3,2 km
Podul de Pământ pod de pământCalea Plevnei5%2,7 km

Podul Uliței Mari, cel fără urmă pe hartă

Primul pe lista lui Giurescu e „Podul domnesc al Uliței cei Mari”, cum îl numește un act nedatat din vremea lui Brâncoveanu. Ulița Mare apare în acte la 5 iunie 1589, când Mihnea Turcitul dăruiește lui Jipa vel-portar „un loc... pe ulița cea mare, lângă curtea domniei mele”. Era artera principală a orașului: pornea de la poarta din sus a Curții, străbătea centrul negustoresc și continua cu drumul Târgoviștei.

Giurescu nu-i dă un nume de azi, cum le dă celorlalte cinci. De aceea n-are linie pe hartă: o povestim, dar nu-i desenăm traseul.

Biserica Sfântul Gheorghe Nou și piața din fața ei, desenate de Auguste Raffet la 13 iulie 1837. În secolul al XIX-lea, piața a devenit kilometrul zero al drumurilor.
Biserica Sfântul Gheorghe Nou și piața din fața ei, desenate de Auguste Raffet la 13 iulie 1837. În secolul al XIX-lea, piața a devenit kilometrul zero al drumurilor. Imagine: Auguste Raffet, domeniu public

Podul Șerban-Vodă, azi Calea Șerban Vodă

Podul cel Mare pleca de la Curtea Domnească, trecea Dâmbovița și mergea spre Dunăre; în dreptul viitorului cimitir Bellu se despărțea în drumul Giurgiului și al Olteniței. Giurescu crede că exista înainte de oraș și a ajutat la întemeierea lui. În 1585, francezul Bongars a plecat spre Dunăre peste „le pont de la Dombe”, foarte probabil podul de peste râu din dreptul acestui drum.

Două acte, din 18 iunie 1714 și 26 februarie 1727, arată că „Podul cel Mare” și „Podul lui Șerban-Vodă” sunt același drum. Al cărui Șerban? Gion se întreba, fără să răspundă. Giurescu înclină spre Radu Șerban, pentru că podul de peste Dâmbovița fusese făcut din nou de el, cum arată un hrisov din 3 martie 1631. Spre sfârșitul epocii fanariote drumul e numit și Podul Beilicului, probabil după casele pentru trimișii turci clădite în 1776 de Alexandru Ipsilanti aproape de Dâmbovița; altă explicație, pe care Giurescu o crede mai puțin probabilă, leagă numele de tot ce pleca pe aici spre Constantinopol: tributul, carele, proviziile. Azi îi zicem iar Calea Șerban Vodă.

Podul Calicilor, azi Calea Rahovei

Pornea tot de la Curte și trecea Dâmbovița pe Podul Turnului, de lângă poarta cu turn din colțul de sud-vest al Curții. „Calicii” erau la început cerșetorii infirmi, apoi, prin extensiune, oamenii săraci; aveau bordeie și case mici de-a lungul drumului, pe malul drept al Dâmboviței. Un act al lui Matei Basarab din 1639 pomenește „mahalaua calicească”, dar nu și podul, care apare în acte în secolul al XVIII-lea.

După 1800, boierilor și orășenilor înstăriți de pe el nu le mai convenea vechea denumire, „luată în zeflemea de ceilalți bucureșteni”. S-au folosit de faptul că o boieroaică pe nume Calița stătea în partea locului, în casa în care a fost multă vreme Eforia Spitalelor, și drumul a devenit Podul Caliței. „Podul Calicilor, care este numele adevărat”, ține să noteze Giurescu. I s-a mai zis Calea la Măgurele și Calea Craiovei; din 1878, Calea Rahovei.

Mahalaua Calicilor văzută de sus, în 1856, de Ludwig Angerer.
Mahalaua Calicilor văzută de sus, în 1856, de Ludwig Angerer. Imagine: Ludwig Angerer, domeniu public

Podul Târgului de Afară, azi Calea Moșilor

Ducea de la Curte la Târgul de Afară, unde se ținea târg marțea și vinerea, iar la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, Moșii. La 18 martie 1769, un zapis vinde un loc „pe podul cel mare ce urcă de la Curtea domnească și mearge la Tîrgul de Afară”; în 1772, alt act îi spune pe nume, Podul Târgului de Afară.

Pe el erau duși, într-un car cu boi și cu sentința atârnată de gât, cei osândiți la moarte. Staicu Merișanul, care-l pârâse pe Brâncoveanu la Poartă, a fost spânzurat în 1693 „la Tîrgul de Afară, la zi de tîrg, în mijlocul oborului”, iar Ghiță Cuțui, în 1826, „la capul podului Tîrgului de Afară”. Tot pe aici erau „dați prin târg”, adică purtați prin oraș și bătuți cu nuiaua, negustorii prinși cu ocaua mică.

În 1825 drumul era pavat cu piatră până la locul Moșilor, la cișmeaua de pe drumul Colentinei. Pe planul Borroczyn din 1852 e încă Podul Târgului de Afară; pe planul din 1871, Calea Moșilor. Despre târgul de la capătul lui, pagina Piețele Bucureștilor.

Moșii, târgul de la capătul Podului Târgului de Afară, într-o acuarelă de Amedeo Preziosi din 14 iunie 1869.
Moșii, târgul de la capătul Podului Târgului de Afară, într-o acuarelă de Amedeo Preziosi din 14 iunie 1869. Imagine: Amedeo Preziosi, domeniu public

Podul Mogoșoaiei, azi Calea Victoriei

În 1692, Constantin Brâncoveanu deschide un drum nou din poarta palatului său de lângă Dâmbovița, prin mahalaua Scorțarului, prin moșia confiscată de la adversarul său Constantin Bălăceanu și prin cea a predecesorului său Șerban Cantacuzino, drept spre miazănoapte, spre Mogoșoaia, unde făcea primul popas când pleca la Târgoviște. Legenda, povestită de Pappasoglu, că drumul ar fi fost al unui serdar Mogoș e infirmată de documente.

La început, pentru scurtă vreme, i s-a zis „ulița mare ce vine despre Sărindar”, iar unii i-au zis „podul Brașovului”; a rămas Podul Mogoșoaiei până în 1878. Drumul ține creasta dealului, pe uscat, și de aceea străzile care ies din el spre apus coboară la vale până în dreptul Ateneului. Trasarea lui e socotită întâia lucrare urbanistică a orașului făcută pentru o cale dreaptă și lesnicioasă, care taie proprietățile în loc să le ocolească.

De pe la 1800 a fost, prin casele, instituțiile și prăvăliile lui, prima stradă a orașului, și a rămas așa aproape un secol și jumătate, până la al Doilea Război Mondial. Bârnele se terminau în Piața Victoriei de azi, „capul podului”, cum i s-a spus locului până la Primul Război Mondial. Pe aici a intrat armata în oraș, pe 8 octombrie 1878 (stil vechi); de atunci e Calea Victoriei.

Podul Mogoșoaiei în 1856, fotografiat de Ludwig Angerer: bârnele nu se mai văd.
Podul Mogoșoaiei în 1856, fotografiat de Ludwig Angerer: bârnele nu se mai văd. Imagine: Ludwig Angerer, domeniu public
Sacagii cu butoaiele de apă pe Podul Mogoșoaiei, fotografiați de Moritz Benedict Baer în anii 1860.
Sacagii cu butoaiele de apă pe Podul Mogoșoaiei, fotografiați de Moritz Benedict Baer în anii 1860. Imagine: Moritz Benedict Baer, domeniu public

Podul de Pământ, azi Calea Plevnei

Față de cele cinci poduri domnești, scrie Giurescu, Podul de Pământ „făcea figură de rudă săracă”: n-avea podine și urși, ci numai pământ bătut, amestecat cu pietriș, moloz, cenușă „și ce se mai întâmpla”. O catagrafie din 1798 trece mahalaua Podul de Pământ cu 73 de case, de-a lungul primei jumătăți a Căii Plevnei de azi. Pe planul Jung din 1856 apare ca ulița Belvedere, nume pe care îl purta și așezarea Goleștilor de lângă bariera lui; pe planul din 1871 citim Calea Belvedere, iar în 1878 devine strada Plevna.

Podul Vergului, azi Calea Călărașilor

Un pod mic, dintre cele „lucrate ca și cele cinci mari, chiar dacă materialul nu era întotdeauna de aceeași calitate”. O hotarnică din 10 martie 1764 pomenește „ulița cea mare a Podului Vergului”. Pe planul Ernst din 1791 e podit numai până în dreptul bisericii Lucaci, nu până la capăt, ca podurile mari. Cine a fost Vergu nu spune niciuna dintre sursele noastre. Pe planul din 1871 e Calea Vergu; din 1878, Călărași.

Ulița Dobroteasei, azi Calea Văcărești

Tot planul Ernst arată podită, până aproape de biserica Sfântul Nicolae din Sârbi, ulița Dobroteasei, cea care se numește azi Calea Văcărești. Biserica nu mai există, iar bucata aceea de stradă a dispărut; pe hartă am pus biserica aproximativ, după planul din 1871, cu o eroare de până la vreo 200 de metri. Pe același plan sunt podite toate ulițele din jurul Curții Vechi și al târgului vechi, între ele Ișlicari, Lipscani, Șelari, Bărăției, Colței până la Sfântul Sava, ulița Germană (azi Smârdan), Doamnei, Sfânta Vineri și Stavropoleos; apoi strada Academiei și Brezoianu, până la biserica Brezoianu.

Drumul Târgoviștei, azi Calea Griviței

Drumul spre vechea capitală continua Ulița Mare. Și-a mutat traseul spre vest: o hotarnică din 17 aprilie 1681 pomenește „Drumul Târgoviștii cel Vechiu”, deci exista și unul nou. Pe planul din 1871 citim „Cal. Tirguvestei”, iar în 1878 drumul primește numele Griviței.

Giurescu nu-l numără printre poduri și nicio sursă nu spune că ar fi fost podit; totuși, pe planul Borroczyn (ediția din 1852), drumul apare ca „Podul Târgoviștei”, după inventarul lingvistului Adrian Rezeanu; nu știm dacă numele însemna și bârne. Pe hartă e o linie întreruptă. Îl legăm de Podul Mogoșoaiei acolo unde Calea Griviței întâlnește azi Calea Victoriei: e legătura de pe harta de azi, nu una atestată.

Și podurile mici

Bucureștii mai aveau „o serie întreagă” de poduri mici: podul mănăstirii lui Stelea spătarul, pomenit la 8 decembrie 1628; podul Cilibiului, în mahalaua mănăstirii Târnov, numit după porecla unui boier, „celebi”, adică nobil în turcește; Podul Armenilor, în 1772, probabil strada Armenească de azi; un „podișor” nou, în 1784, pe strada Uranus de azi. Nu le-am desenat: n-avem destule puncte sigure pentru ele.

Toamna în care s-au schimbat numele

Un război câștigat, o armată care intră în oraș și o ședință a Consiliului Comunal.

La 20 septembrie 1878, Consiliul Comunal hotărăște să schimbe numele străzilor „pe unde are a trece oștirea”, înainte de intrarea armatei în București, pe 8 octombrie. Datele sunt pe stil vechi. Criteriul anunțat: numele locurilor unde armata fusese victorioasă, ale unităților ei și ale unor oameni de seamă; lista cuprinde și două date din 1848, 13 Septembrie și 11 Iunie. Procesul-verbal, publicat de Irina Stănculescu, are o listă scurtă: Calea Mogoșoaiei devine Calea Victoriei, strada Herăstrău devine Calea Dorobanților, Calea Vergului devine Calea Călărașilor, strada Târgoviște devine strada Griviței, strada Belvedere devine strada Plevna, strada Craiovei devine Calea Rahovei, strada Germană devine strada Smârdan, strada Spirei devine 13 Septembrie, strada Filaret devine 11 Iunie, iar bulevardul de la strada Brezoianu spre Cotroceni devine Bulevardul Independenței.

Calea Moșilor își luase numele mai devreme, iar Calea Șerban Vodă și l-a păstrat. Au urmat străzi cu numele ofițerilor căzuți în război: maiorii Șonțu, Giurescu și Ene, căpitanul Valter Mărăcineanu.

O poveste mai mică: orașul mai avea o stradă Victoriei, aproape de calea cu același nume. Ca să nu se încurce lumea, decretul regal 2282 din 13 august 1884 a numit-o Corabia; azi e strada Clemenceau, de lângă Ateneu.

Test: șapte întrebări despre poduri

Toate răspunsurile sunt mai sus, cu sursă cu tot.

Din ce erau făcute podurile Bucureștilor?
Cât de des trebuia schimbat lemnul, după englezul Thornton (1807)?
Când a început pavarea cu piatră?
De unde porneau marile poduri?
Ce n-avea Podul de Pământ?
Până unde era podit Podul Vergului în 1791?
Ce nume primește Podul Mogoșoaiei în 1878?

Întrebări despre podurile Bucureștilor

De ce se numeau străzile „poduri”?
Pentru că erau acoperite cu lemn. „Pod” însemna și podul peste apă, și pavajul de bârne de stejar al unui drum principal; prin extensiune, s-a zis „pod” chiar drumului. Cea mai veche mențiune e din 1574, când francezul Lescalopier scrie că pavajul Bucureștilor e „din trunchiuri de arbori”.
Câte poduri mari avea Bucureștiul?
Șase, după Giurescu: Podul Uliței Mari, Podul cel Mare sau al lui Șerban-Vodă, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei și Podul de Pământ. Primele cinci erau „poduri domnești”, cu bârne; al șaselea era din pământ bătut. Pe lângă ele erau multe poduri mici, ca al Vergului.
A fost Calea Griviței un pod?
Nu știm. Calea Griviței e drumul Târgoviștei, care continua Ulița Mare spre vechea capitală; pe planul din 1871 se numește Calea Târgoviștei, iar în 1878 primește numele Griviței. Giurescu nu-l numără printre poduri și nicio sursă nu spune că ar fi fost podit, deși pe planul Borroczyn (1852) apare ca „Podul Târgoviștei”, după lingvistul Adrian Rezeanu.
Când a fost Calea Victoriei pavată cu piatră?
Pavarea cu piatră a orașului începe în aprilie 1824; în octombrie 1825, călătorul rus Iakovenko găsea Podul Mogoșoaiei „pavat cu piatră”, iar Crutzescu notează că în 1833 era „pavat cu piatră rotundă până în fața caselor Grădișteanului”. Între 1864 și 1872 strada e pavată din nou, cu gresie și granit adus din Scoția.
Ce înseamnă „capul podului”?
Locul unde se terminau podinele unui pod. La Podul Mogoșoaiei, capul podului era Piața Victoriei de azi, iar numele i-a rămas locului până la Primul Război Mondial.
Cum ați calculat drumul de la strada mea?
Din locul unde e casa azi, în linie dreaptă până la cel mai apropiat dintre cele opt drumuri, apoi pe traseul străzii de azi până la capătul dinspre centru și de acolo, dacă strada nu mai ajunge la Curte, în linie dreaptă până la Curtea Veche. Minutele sunt socotite la 5 km pe oră. E un drum închipuit pe străzile de azi, nu unul măsurat pe un plan vechi.

Cum am lucrat

Lista podurilor, numele și anii vin din Istoria Bucureștilor a lui Constantin C. Giurescu (1966) și din studiile publicate în revista Muzeului Municipiului București, toate trecute la Surse. Un nume apare în lista unui drum numai din anul în care e pomenit într-un act sau pe un plan; înainte, drumul putea exista fără să știm cum i se zicea.

Traseele sunt străzile de azi din OpenStreetMap (octombrie 2026), câte o linie pentru fiecare drum, de la capătul dinspre Curte la cel dinspre margine. Ele păstrează cursul drumurilor vechi, dar nu sunt trasee măsurate în secolul al XVIII-lea. Unde strada de azi nu mai ajunge la Curte, tăiată de lucrările din secolele XIX și XX, legătura e trasă drept, cu linie punctată; în animație sunt punctate și aceste legături, și bucata de la casa ta până la drum. Liniile întrerupte, mai subțiri, sunt drumul Târgoviștei și cele două ulițe podite doar o bucată. Drumul Târgoviștei îl legăm de Podul Mogoșoaiei acolo unde se întâlnesc azi Calea Griviței și Calea Victoriei. Curtea Domnească e pusă la ruinele Curții Vechi. După planul Ernst din 1791, bârnele Podului Vergului se opreau la biserica Lucaci, la vreo 200 de metri de capătul de azi al Căii Călărașilor, iar ale uliței Dobroteasei, aproape de biserica Sfântul Nicolae din Sârbi, pe bucata de stradă dispărută; amândouă străzile de azi încep deci dincolo de bucata podită.

Pentru fiecare dintre cele 130.099 de adrese am măsurat distanța în linie dreaptă până la cel mai apropiat drum și lungimea drumului până la Curte. Jumătate din adrese sunt la cel mult 1,6 km de un drum vechi; 17% sunt la cel mult 500 m, iar 34% la cel mult un kilometru. Același calcul rulează în pagină când îți scrii strada, și am verificat că dă aceleași rezultate.

Planul din 1871 al maiorului Pappasoglu e așezat pe harta de azi cu o transformare afină pe 20 de repere, 19 biserici și gara Filaret, citite pe semnele lor de pe plan. Eroarea tipică e de vreo 60 de metri, iar cea maximă de vreo 150; trei biserici ținute deoparte ca verificare cad la 30, 100 și 130 de metri de locul lor. E bun ca să vezi orașul de atunci, nu ca să măsori pe el.

Surse

  1. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București, 1966, pp. 366–372 (podurile, podinele și urșii, podarii, pavarea cu piatră) și capitolele despre 1864 și 1878 (archive.org).
  2. Cezara Mucenic, „Târgul de Afară – Târgul Moșilor – Obor”, București. Materiale de istorie și muzeografie XIX, 2005 (PDF): drumul Târgului de Afară, Calea Moșilor înainte de 1871.
  3. Magdalena Dorojan, „A mai existat o stradă cu numele Victoriei”, BMIM XXV, 2011 (PDF): Podul Mogoșoaiei pe creasta dealului, strada Victoriei devenită Corabia.
  4. Petruța Burlacu și Cătălina Ștefăniță, „Calea Dorobanților”, BMIM XVI, 2002 (PDF): ședința Consiliului Comunal din 20 septembrie 1878.
  5. Maria Stan, „Târgul de afară de la capul Podului Mogoșoaiei”, BMIM VII, 1969 (PDF): târgurile de la capetele podurilor.
  6. Irina Stănculescu, „Apariția și evoluția denumirilor de străzi din București”, BMIM XIV, 2000 (PDF): primele atestări ale numelor de străzi.
  7. Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei. Povestea unei străzi, ed. a III-a îngrijită de Virgiliu Z. Teodorescu, București, 2011: pavarea din 1833.
  8. Adrian Rezeanu, „Toponimie urbană. Căi de circulație bucureștene (II)”, pp. 77–87 (BCU Iași): numele de pe planul Borroczyn, între ele „Podul Târgoviștei”.
  9. Maior D. Pappasoglu, Planul orașului București, 1871 (Wikimedia Commons, domeniu public); numele de pe el le-am citit noi pe scanare.
  10. OpenStreetMap, contribuitorii (ODbL), octombrie 2026: străzile de azi și cele 130.099 de adrese.