Piețele Bucureștilor

Înainte de Amzei a fost Piața de pe locul Neculescului, lângă Podul Mogoșoaiei: a funcționat din 1831 până în 1841, când în locul ei se întemeiază Piața Amzei, pe locul lui Iancu Ghica. Mahalaua își trăgea numele de la biserica Amzei — zidită de fostul polcovnic Nicolae Dărăscu, dar numită după al doilea ctitor, Amza Năescu, ruda și executorul său testamentar, care a contribuit esențial la ridicarea lăcașului (1808–1810), jertfind în acest scop întreaga sa avere.

Halele din Piața Amzei sunt gata în 1872, odată cu Halele Centrale — prima generație de fier și cărămidă a orașului. Piața funcționează și azi pe același loc, între Calea Victoriei și Piața Romană.

La intersecția Berzei cu Popa Tatu era, cel puțin din prima jumătate a secolului XIX, un maidan — spațiu public neconstruit pentru comerț, cu fântâni multe și o insulă-imobil aflată pe atunci în proprietatea lui Marin Măcelaru (planul Borroczyn, 1846–1852). Numele de piață al vadului — Matache Măcelaru — vine tot de la un măcelar; dacă e același om, izvoarele noastre nu spun.

Primăria zidește Hala Matache după un proiect-tip, în două etape: capătul sudic în 1886, restul în 1898, prin antreprenorul Ion Nicolau — contractul zice „adaos la hala Grivița”, căci așa i se mai spunea. Motorul a fost Gara de Nord (pe atunci Gara Târgoviștei): urbanizarea adusă de gară a copt vadul. În 1940, primarul general hotărăște refacerea halei — extindere spre Berzei, etajare locală, copertină pe vest — iar hala ține până în veacul XXI.

Sfârșitul e recent și documentat: expropriată și evacuată în februarie 2011, apărată de proteste în 2012, Hala Matache — monument istoric LMI B-II-m-B-18181 — a fost demolată în 2013, pentru noul Bulevard Uranus. Piața de azi îi poartă numele pe același vad.

Nici Piața Matache, nici Piața Traian nu apar pe planul Borroczyn: se înființează în a doua jumătate a secolului XIX, având la început simple bărăci. Hala Traianului — de metal și cărămidă — e terminată în 1896, după Giurescu (Gligor dă șantierul între 1896 și 1914; deosebirea rămâne în pagină, nearbitrată).

«Templu al mâncării», cum o numește Dan-Silviu Boerescu — cu corespondent pe Calea Călărașilor tocmai Hala Traian — hala ține și azi, cu interiorul de fier vopsit și tarabele de sub luminator: o poți vedea într-o dimineață de piață.

Piața Mare era burta comercială a orașului — mai târziu sub dublul nume de Piața Ghica (carne, pește, păsări), în stânga Dâmboviței, și Piața Bibescu (legume și fructe), în dreapta ei, după Giurescu. Și tot acolo s-au zidit Halele Centrale: halele de carne, terminate după proces, arbitraj și amânări succesive (beneficiarul contractului: Alexis Godillot) în octombrie 1872, după modelul Halelor din Paris. Au urmat Hala de fructe (1883), cea de pește (1888), cea de păsări (1899) și Fabrica de gheață artificială (1903).

Peste Dâmbovița, la poalele Mitropoliei, era Piața Bibescu-Vodă de zarzavat — modernizată în 1906, demolată sub Carol II odată cu halele mici din Piața Unirii. Hala Mare a rămas singură în picioare până în vara lui 1986, când sistematizarea a ras-o și pe ea. Pe locul ei e azi Piața Unirii — iar strada Halelor îi păstrează numele la câțiva pași.

Textul, păstrat de Giurescu, e limpede: orașul își oprește „șase piețe mari” în interior — pentru carne, zarzavaturi, poame, pește, mălai — și patru piețe de câte 12.000 de stânjeni pătrați „la capătul podurilor mari, unde să vie carele sătenilor”. Lista capetelor o dă Stan (BMIM VII, 1969): Mogoșoaiei, Târgului de Afară, Șerban Vodă și Caliței. Cu o rezervă de la Giurescu: cele zece piețe „nu s-au înființat toate”.

Veacul XX a umplut harta cu piețe noi: după 1918 apar Filantropia, Domeniilor, Chibrit, Dorobanți și Ghencea — Dorobanții, piața cartierului interbelic, e singura din acest val care intră în harta noastră cu acte. Floreasca apare fără an de naștere — pe hartă rămâne aprinsă la orice an: n-am găsit anul întemeierii în surse de încredere, așa că nu i-l inventăm.