Toată strada, în cuvinte
Cele 15 opriri ale plimbării, de la sud la nord. Fiecare spune de unde se știe ce spune.
Patru feluri de a ști
- Desenat pe planlinia topografului, ridicată ca hârtie; fără înălțime
- Dintr-o imagine cu datăfotografie sau acuarelă, cu autor și an, ori clădirea care stă și azi; are zid și umbră
- Presupusînălțimi, acoperișuri, oameni, pomi; linie de tuș
- Aziclădirile din OpenStreetMap, volume simple
Cum arăta Calea Victoriei între Zlătari și Lipscani?
1 Presupus
Biserica Zlătari: locul de unde pornește strada
Ești pe Podul Mogoșoaiei, la capătul dinspre Dâmbovița, în 1846. În dreapta e incinta hanului Zlătari, cu biserica în mijloc; în stânga, incinta mănăstirii Sfântul Ioan cel Mare. Strada urcă spre nord, pe lângă consulatul rusesc și mănăstirea Sărindar, până la locul unde în 1852 s-a deschis Teatrul cel Mare.
Sub tălpi e foaia 39 a planului ridicat în 1846 sub direcția maiorului Borroczyn, mărită până la mărimea orașului: un metru de hârtie pentru fiecare metru de stradă. Locul fiecărui zid e cel de pe foaie. Înălțimile, acoperișurile și ferestrele caselor de aici sunt trase în tuș, fiindcă pentru ele nu există nicio imagine cu dată.
Trage mânerul de jos spre stânga și tușul se șterge: întâi rămân doar clădirile cunoscute din fotografii și acuarele, apoi doar liniile topografului, ridicate ca hârtie.
Biserica desenată aici nu e cea de azi, care a fost ridicată între 1850 și 1860. Potrivit cu șase biserici care stau și acum pe locul lor, planul cade în medie la 4 metri de harta de azi; simbolul de la Zlătari cade la 12 metri de biserica nouă.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Același plan, foaia „Băgări de seamă”: baza, scara, dimensiunea foilor, declinația magnetică, semnele
- Florian Georgescu, studiul despre planul ridicat de maiorul Borroczyn între 1844 și 1846, București. Materiale de istorie și muzeografie I (1964)
- Bisericile Bucureștilor: cele rămase, cele mutate și cele dărâmate
- Hanurile Bucureștilor: unde au stat și ce e azi în locul lor
2 Presupus
Hanul Constantin-Vodă, cu un an înainte de foc
Conturul lung din stânga, de-a lungul uliței, poartă pe foaie numele „Hanul Constantin-Vodă”. Hanul fusese ridicat după 1692. Planul îl prinde întreg, în 1846. În martie 1847 focul cel mare l-a lăsat în ruină, iar până în 1870 a dispărut cu totul.
Cât de înalt era și cum îi arăta acoperișul nu spune nicio imagine cu dată folosită aici. De aceea zidurile cu două caturi și învelitoarea sunt trase în tuș: sunt o presupunere, după felul hanurilor mari ale vremii.
Azi pe locul lui stă Palatul Poștelor, în care e Muzeul Național de Istorie a României.
3 Desenat pe plan
De ce i se spunea „pod” unei străzi
Pe foaie, de-a lungul străzii, scrie „Podul Mogoșoaei”. „Pod” era numele drumurilor mari ale orașului, așternute cu bârne groase de stejar puse de-a curmezișul. În 1825 un călător rus nota că Podul Mogoșoaiei e „acum pavat cu piatră”, iar în 1833 piatra rotundă ajunsese până în dreptul caselor Grădișteanu. La data planului, strada era deci de piatră, dar numele de pod rămăsese.
Legenda planului spune că drumurile pardosite cu piatră sunt colorate în violet, iar cele nepardosite sunt lăsate albe. Copia folosită aici e alb-negru, așa că tocmai acest lucru nu se mai poate citi de pe ea.
Măsurată pe foaie, strada are aici cam 8 metri între ziduri.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Același plan, foaia „Băgări de seamă”: baza, scara, dimensiunea foilor, declinația magnetică, semnele
- Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (1966)
- Podurile Bucureștilor: străzile podite cu bârne de stejar
4 Presupus
Hanul Filipescu, la colțul cu Lipscanii
Dreptunghiul mare cu curte la mijloc e numit pe foaie „Hanu Filipescu”. Hanul e pomenit înainte de 1696 și a dispărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Planul îi dă forma exactă: trei aripi în jurul unei curți, cu latura lungă spre stradă.
Ca și la Constantin-Vodă, înălțimea e presupusă. Pe treapta a doua a mânerului hanul rămâne doar contur, fiindcă nicio fotografie cu dată nu îl arată.
5 Desenat pe plan
Hanu Serafim și pata de pe foaie
Aici strada se lărgește într-un loc deschis, iar pe partea dreaptă foaia arată un han cu curte interioară, numit „Hanu Serafim”. Despre el, sursele folosite aici nu spun mai mult decât planul.
Pata întunecată de pe caldarâm nu e noroi din 1846. E o pată a hârtiei, prinsă la scanare. A rămas pe jos fiindcă solul e chiar foaia, cu tot ce are ea: pete, cote de nivelment, numele proprietarilor scrise de mână.
Ce era pe locul Cercului Militar?
6 Presupus
Consulatul rusesc
În stânga, retrasă de la stradă, în mijlocul unei curți mari, e clădirea pe care foaia o numește „Consulatul Rusesc”. În 1846 Țara Românească era sub protectorat rusesc, iar consulul era unul dintre oamenii cu cea mai mare greutate din oraș. Maiorul Borroczyn însuși fusese ofițer rus înainte de a intra în slujba statului muntean.
Forma în trepte a clădirii e cea de pe plan. Etajul și acoperișul sunt presupuse.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Mihai Ștefan Florea, „Planul Borroczyn. Scurt istoric”, Muzeul Național (Muzeul Național de Istorie a României), p. 59–74
7 Dintr-o imagine cu dată sau din clădirea de azi
Biserica Doamnei, ascunsă în curte

Printre case, spre dreapta, se vede biserica Doamnei, ridicată în 1683. E una dintre cele șase biserici după care planul a fost potrivit pe harta de azi: simbolul ei de pe foaie cade la 3 metri de clădirea care stă și acum în picioare.
Fiindcă biserica există, zidurile ei nu sunt o presupunere. De aceea e ridicată în materialul imaginilor, în tonuri de fotografie veche, și aruncă umbră.
8 Dintr-o imagine cu dată sau din clădirea de azi
Mănăstirea Sărindar

Incinta din stânga e mănăstirea Sărindar, atestată în 1615. Pe plan, biserica e pata neagră din mijlocul curții, iar spre stradă e un șir lung de clădiri joase, cu poarta la colț.
Turlele vin dintr-o acuarelă a lui Amedeo Preziosi, datată 1869: una mare peste naos și două mici spre apus. Acuarela e cu 23 de ani mai târzie decât planul, așa că forma de aici e cea din 1869 așezată pe conturul din 1846.
Biserica a fost dărâmată în 1893; istoricul Constantin C. Giurescu dă anul 1898. Pe locul mănăstirii s-a ridicat între 1911 și 1923 Cercul Militar Național.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Bisericile Bucureștilor: cele rămase, cele mutate și cele dărâmate
- Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (1966)
9 Presupus
Casele lui Ion Slătineanu și cuvântul „Teatru”
Casa mare din dreapta poartă numele „Ion Slătineanu”. În spatele ei, spre răsărit, pe foaie e scris un singur cuvânt lângă o clădire lungă: „Teatru”. Planul înseamnă deci un teatru în oraș înainte ca Teatrul cel Mare să fie început; care sală anume era, foaia nu spune.
Casele boierești de pe această parte a străzii sunt mari: cea a lui Slătineanu acoperă pe plan aproape 1.000 de metri pătrați.
10 Presupus
Proprietatea Beizadelei Ghica
Casa în formă de cruce din dreapta e trecută pe foaie ca „Proprietatea Beizadelei Ghica”. Beizadea se spunea fiului de domn. Conturul ei are aproape 770 de metri pătrați și stă retras de la stradă, în mijlocul locului, cum stăteau casele boierești: cu curte în față și grădină în spate.
Peste drum, casele mici înșirate pe marginea râpei sunt pe pământul mănăstirii Sărindar. Deosebirea dintre cele două părți ale străzii se vede direct pe plan, fără nicio imagine.
Unde a stat vechiul Teatru Național?
11 Desenat pe plan
Friderih Bosel: linii pe care planul nu le lămurește
În dreapta, foaia scrie „Friderih Bosel” într-un dreptunghi așezat în alt dreptunghi, mai mare. Care dintre ele e zidul casei și care e marginea curții nu se poate hotărî doar din desen, fiindcă planul trage zidul, gardul și hotarul cu aceeași linie.
De aceea locul a rămas așa cum e pe foaie: linii ridicate ca hârtie, fără nicio clădire în tuș. Din cele 110 contururi citite ca clădiri pe această porțiune, 93 erau închise pe foaie, 8 au fost închise peste o întrerupere a liniei de cel mult 2,3 metri, două au fost urmărite de mână, șase sunt simboluri de biserică, iar blocul teatrului vine din ediția din 1852.
12 Desenat pe plan
Hașurile: malul de sub stradă
Fâșia de liniuțe dese care însoțește strada pe stânga e semnul topografic pentru pantă. Podul Mogoșoaiei mergea pe muchia terasei, iar spre apus terenul cobora către lunca Dâmboviței și grădina Cișmigiu.
Planul a fost și nivelat: numerele mărunte de lângă colțuri sunt înălțimi, socotite față de un punct de la poarta Mitropoliei. Aici relieful nu e ridicat: foaia e întinsă pe un plan drept, iar panta rămâne doar desenată.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Același plan, foaia „Băgări de seamă”: baza, scara, dimensiunea foilor, declinația magnetică, semnele
13 Dintr-o imagine cu dată sau din clădirea de azi
„Locul pentru Teatru Național”

În 1846, în stânga, foaia are doar o inscripție pe un loc gol: „Locul pentru Teatru Național”. Locul fusese al hanului Filaret, stricat de cutremurul din 1838. Lucrările au început în mai 1848, s-au oprit la revoluție, iar teatrul s-a deschis la 31 decembrie 1852, cu o sală de 1.000 de locuri.
Pe ediția litografiată din 1852, în același loc e un bloc negru cu numele „Teatru Național”. De acolo vine conturul clădirii de aici. Înălțimea, cele trei caturi și porticul cu arcade vin din fotografia făcută de Ludwig Angerer în 1856.
Așezat pe harta de azi, blocul din 1852 cade la 7 metri de hotelul ridicat pe același teren. Teatrul a fost lovit de o bombă în august 1944 și dărâmat apoi.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Planul Bucureștiului, ediția litografiată din 1852, foaia de nord-vest (scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Wikipedia, „Teatrul Național «Ion Luca Caragiale» din București”, secțiunea de istoric (citită la 17 noiembrie 2026)
- Hanurile Bucureștilor: unde au stat și ce e azi în locul lor
14 Dintr-o imagine cu dată sau din clădirea de azi
Rândul de case de peste drum de teatru

În 1856 Angerer a urcat pe acoperișul teatrului și a fotografiat strada de sus. În prim-plan se vede rândul de peste drum: case cu parter și etaj, cu prăvălii jos și acoperișuri în patru ape, învelite cu tablă.
De acolo vin înălțimea și ritmul ferestrelor pentru cele patru contururi din dreapta. Care casă din fotografie stă pe care contur de pe plan e o potrivire după poziție, nu o certitudine, iar între plan și fotografie sunt zece ani.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Planul Bucureștiului, ediția litografiată din 1852, foaia de nord-vest (scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
15 Azi
Aceeași stradă, azi

Foaia din 1846 rămâne pe jos. Peste ea se ridică clădirile de azi, luate din OpenStreetMap, ca volume simple, fără fațade: 93 de clădiri pe aceeași fâșie. Strada se numește Calea Victoriei din 1878.
Pe locul teatrului e un hotel, cu porticul vechii clădiri refăcut la intrare. Lângă el, pe locul caselor Oteteleșanu, e Palatul Telefoanelor. Mai departe, Cercul Militar acoperă curtea mănăstirii Sărindar, iar Palatul CEC stă peste mănăstirea Sfântul Ioan cel Mare, de la capătul de sud al foii.
Din tot ce e desenat pe această porțiune, în picioare au rămas biserica Doamnei și, pe un contur nou, biserica Zlătari.
Surse
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Clădirile și străzile de azi: © colaboratorii OpenStreetMap, extras din 30 octombrie 2026
- Wikipedia, „Teatrul Național «Ion Luca Caragiale» din București”, secțiunea de istoric (citită la 17 noiembrie 2026)
- Wikipedia, „Calea Victoriei” (citită la 17 noiembrie 2026)
- Bisericile Bucureștilor: cele rămase, cele mutate și cele dărâmate
Cât de exactă e strada
Geometria vine de pe foaia 39 a planului ridicat în 1846 „sub direcția specială a maiorului baron Rudolf Artur Borozin”, cum scrie pe pagina de titlu. Foaia a fost ridicată în teren de Eduard Popovici, la scara de 1 la 1.000. Imaginea folosită e scanarea unei copii alb-negru, verificată și semnată în 1915; originalul era colorat.
Foaia a fost așezată pe harta de azi după șase biserici care stau și acum pe locul lor: Crețulescu, Doamnei, Dintr-o zi, Colțea, Stavropoleos și Sfântul Ilie de la Hanul Colței. Abaterea medie e de 3,8 metri (4,1 metri ca medie pătratică), cea mai mare de 6,7 metri. Foaia iese rotită cu 10,7 grade față de nord; legenda planului spune că foile sunt așezate după meridianul magnetic din 1844, cu o declinație de 10°15′58″.
Din cele 110 contururi citite ca clădiri, 93 erau închise pe foaie (cu întreruperi sub un metru trecute cu vederea), 8 au fost închise peste o întrerupere a liniei de cel mult 2,3 metri, două au fost urmărite de mână, iar șase sunt simboluri de biserică. Teatrul vine din ediția din 1852, mult mai mică la scară: locul lui e bun la câțiva metri, nu la zid. Planul desenează zidul, gardul și hotarul cu aceeași linie, așa că a spune despre un contur că e casă rămâne o citire.
Înălțimile și fațadele din treapta a doua vin din trei imagini: fotografia teatrului făcută de Ludwig Angerer în 1856, vederea lui de pe acoperișul teatrului, din același an, și acuarela lui Amedeo Preziosi cu biserica Sărindar, din 1869. Toate sunt mai târzii decât planul. Biserica Doamnei e ridicată după clădirea care există.
Tot ce e tras în tuș e presupus: înălțimea caselor, forma acoperișurilor, turla bisericii vechi de la Zlătari, oamenii, carul și pomii. Casele mici au un singur cat, hanurile și consulatul două. Nimic din acestea nu vine dintr-un document.
Terenul e drept. Panta dinspre apus, pe care planul o arată prin hașuri, nu e ridicată. Lumina e a unei dimineți de vară, cu soarele jos spre răsărit; e aleasă, nu calculată pentru o zi anume.
Clădirile de azi vin din OpenStreetMap, cu înălțimea socotită din numărul de etaje acolo unde e trecut. Nu au fațade.
Surse
Planul din 1846 și ediția din 1852 sunt în domeniul public. Scanările folosite sunt cele publicate de Departamentul de Istoria & teoria arhitecturii și conservarea patrimoniului al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”; din arhivă lipsește foaia 50. Fotografiile și acuarela vin de pe Wikimedia Commons, cu licența fiecărui fișier citită la preluare.
- Planul Bucureștiului ridicat și nivelat sub direcția maiorului baron Rudolf Artur Borroczyn, 1846, foaia 39 (copie verificată în 1915; scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Același plan, foaia „Băgări de seamă”: baza, scara, dimensiunea foilor, declinația magnetică, semnele
- Florian Georgescu, studiul despre planul ridicat de maiorul Borroczyn între 1844 și 1846, București. Materiale de istorie și muzeografie I (1964)
- Bisericile Bucureștilor: cele rămase, cele mutate și cele dărâmate
- Hanurile Bucureștilor: unde au stat și ce e azi în locul lor
- Marele Foc din 1847
- Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (1966)
- Podurile Bucureștilor: străzile podite cu bârne de stejar
- Mihai Ștefan Florea, „Planul Borroczyn. Scurt istoric”, Muzeul Național (Muzeul Național de Istorie a României), p. 59–74
- Planul Bucureștiului, ediția litografiată din 1852, foaia de nord-vest (scanare publicată de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”)
- Wikipedia, „Teatrul Național «Ion Luca Caragiale» din București”, secțiunea de istoric (citită la 17 noiembrie 2026)
- Clădirile și străzile de azi: © colaboratorii OpenStreetMap, extras din 30 octombrie 2026
- Wikipedia, „Calea Victoriei” (citită la 17 noiembrie 2026)