Harta nu s-a încărcat. Toate hanurile, cu anii și ce e azi pe locul lor, sunt mai jos, la „Toate hanurile”.
București · 42 de hanuri, din secolul al XVII-lea până azi
Hanurile Bucureștilor: unde au stat, ce e azi în locul lor și care mai stau în picioare
Înainte de hoteluri, negustorii veniți la București trăgeau la han. Pe harta de azi sunt 42 de hanuri, de la Hanul Șerban-Vodă, pe locul căruia stă Banca Națională, la cele trei hanuri mari care stau încă în picioare. Scrie-ți strada și vezi care era cel mai aproape.
De la cele șapte hanuri văzute de Evlia Celebi în 1666 până la cele trei care stau și azi au trecut trei secole și jumătate. Harta e Bucureștiul de acum; fiecare punct e un han, legat de clădirea sau de colțul de stradă unde îl așază izvoarele.
1666
Șapte hanuri de negustori
Călătorul turc Evlia Celebi trece prin București în 1659 și în 1666 și numără „7 hanuri de negustori”, plus un caravanserai pentru turci, cu 50 de camere. Nu le dă numele. Giurescu bănuiește că erau printre ele hanurile din jurul bisericilor vechi: Grecilor, Zlătari, Sf. Ioan cel Mare.
Giurescu 1966
1686–1698
Hanurile domnilor
Șerban Cantacuzino cumpără locuri și prăvălii în 1686–1687 și ridică pe ele hanul care avea să-i poarte numele, pe locul de azi al Băncii Naționale. Brâncoveanu zidește un al doilea pe locul actualului Muzeu Național de Istorie și adaugă la Sf. Gheorghe un rând de odăi boltite peste vechiul han, terminat în vara lui 1698.
Giurescu 1966
1716
Când vin tătarii, orașul intră în han
Un han mare era o cetate: ziduri groase, o singură poartă zăvorâtă noaptea, nicio fereastră spre stradă. În septembrie 1716, de frica tătarilor, unii bucureșteni își lasă casele și se adăpostesc, scrie Del Chiaro, în Hanul Șerban-Vodă, în Hanul Sf. Gheorghe și la Cotroceni.
Giurescu 1966
1722–1746
Hanuri cu biserică în curte
Ioanichie, viitorul mitropolit al Stavropolei, zidește un han puțin înainte de 1724 și apoi, lângă el, biserica Stavropoleos. În jurul bisericii Crețulescu, zidită în 1722, se ridică și un han: curând după ea, crede Giurescu, sau abia spre sfârșitul secolului, după Potra. În 1746 se zidește Hanul Colței. Pe Ulița Mare, Lipscani de azi, e pomenit în 1736 Hanul lui Zamfir.
Giurescu 1966; Potra 1985
1798
Zece mahalale cu nume de han
Catagrafia din 1798 numără 92 de mahalale, iar zece poartă nume de han, toate în Plasa Târgului: Sf. Gheorghe-Nou, Colței, Șerban-Vodă, Stavropoleos, Grecilor, Sf. Ioan cel Mare, Zlătari, Constantin-Vodă, Filipescu și Zamfir. Giurescu crede că hanurile, cu negustorii din ele, erau chiar mahalalele.
Giurescu 1966
august 1804
Focul din 1804
Focul cel mare din august 1804 arde Hanul Sf. Gheorghe cu mărfurile brașovenilor și, a doua oară după 1704, Hanul Șerban-Vodă. Pentru Hanul lui Zamfir de lângă Sărindar, un contract din noiembrie 1804 prevede refacerea cu 30 de prăvălii de o parte și de alta a unui pasaj. O cronică a focului pomenește deja „hanul lui Manuc”.
Giurescu 1966; Badea 2007
1806–1835
Manuc, Gabroveni, Hanul cu Tei
Armeanul Manuc-bei își ridică hanul în incinta fostei Curți Domnești; Giurescu dă 1808. Hanul Gabroveni e pomenit sigur în 1818. În 1833, doi negustori zidesc Hanul cu Tei după planul lui. Primele trei stau și azi. Pe Podul Calicilor e Hanul Golescu, pe care un călător german îl va asemui în 1859 cu un „bazar oriental”.
Giurescu 1966; Badea 2007
prima jumătate a sec. XIX
Șase hanuri pe o singură parte de drum
Prima jumătate a secolului al XIX-lea e epoca în care hanurile sunt cele mai multe. Pe scurta porțiune a Podului Mogoșoaiei dintre strada Franceză și bulevardul Regina Elisabeta, numai pe partea dreaptă cum mergi spre Capul Podului, se aflau șase: Constantin-Vodă, Zlătari, Filipescu, Câmpinencii, Castrițoaiei și Greceanu.
Giurescu 1966
sec. XVIII–XIX
Fiecare cu hanul lui
Negustorii bulgari din Gabrovo și cei sârbi trăgeau la Gabroveni, supușii austrieci la Filaret, brașovenii la Hanul Roșu din fața Bărăției, apusenii la Filipescu, orientalii la Simeon Arnăutu. Evreii aveau hanurile lor în mahalalele Răzvan și Sf. Vineri.
Giurescu 1966
c. 1818–1856
Vine hotelul
Consulul englez Wilkinson, la București între 1814 și 1818, scrie că s-a deschis „de curând” un hotel ținut de un german: Hôtel d'Europe, cunoscut mai târziu după hotelierul vienez Brenner. În 1844, francezul Vaillant numără 20 de hoteluri. Sub Barbu Știrbei, Hotel de France se ridică pe locul Hanului Dawari, în fața Hanului Zlătari.
Giurescu 1966
23 martie 1847
Marele Foc
Focul din 23 martie 1847 mistuie 1.850 de clădiri, între ele 10 hanuri. Hanul Sf. Gheorghe arde a doua oară, iar Hanul Constantin-Vodă rămâne în bună parte ruină: focul izbucnise chiar alături, pe Ulița Franțuzească. Povestea focului, pe larg.
Giurescu 1966
1848–1939
Pe locul hanurilor, palate
Colței cade în 1848, Stavropoleos în 1871 („șubred și insalubru”), Golescu în 1893, Crețulescu în 1939. Pe locul lui Constantin-Vodă se zidește Palatul Poștelor, pe locul lui Șerban-Vodă, Banca Națională, iar pe locul Hanului Grecilor, sediul societății Dacia-România.
Giurescu 1966; Potra 1985; Zamani 2012
azi
Trei hanuri mari în picioare
Stau Hanul lui Manuc, Hanul Gabroveni și Hanul cu Tei. Pe Calea Moșilor e ruina pe care lista monumentelor o numește Hanul Solacolu, iar Hanul Galben de la Banu Manta a stat până după 1966. Jumătate din adresele orașului sunt la peste 4,9 km de cel mai apropiat han în picioare.
Cel mai cunoscut han al Bucureștiului a dăinuit aproape două sute de ani, iar strada Lipscani a purtat o vreme numele lui.
Spre sfârșitul domniei, Șerban Cantacuzino cumpără bucată cu bucată locurile din mahalaua Grecilor: de la mânăstirile Radu-Vodă și Mihai-Vodă, de la târgoveți, de la jupâneasa lui Cîrstea Bogdaproste, care îi vinde în 1687 un loc de șase prăvălii. Pe ele ridică o clădire „cu ziduri ca de cetate”, care, după Giurescu, ajunge îndată centrul comerțului bucureștean. Hanul îl dăruiește apoi mânăstirii Cotroceni. Avea și o biserică înăuntru. Înainte să i se spună Lipscani, strada de lângă el se numea „ulița care duce la Hanul lui Șerban-Vodă”.
A ars de două ori, în 1704 și, după exact o sută de ani, în 1804, iar cutremurul din 1802 l-a stricat; de fiecare dată a fost reparat. În 1769, când oamenii lui Pârvu Cantacuzino intră în oraș, domnul Grigore Ghica și fiul lui se ascund în odăile unei prăvălii din han; boierii îi găsesc, îi țin trei zile la Hanul Sf. Gheorghe și îi trimit în Rusia.
Curtea Hanului Șerban-Vodă, într-o fotografie datată 1882, anul în care a început dărâmarea. Imagine: necunoscut (1882), domeniul publicHanul Șerban-Vodă dinspre Lipscani, într-o fotografie datată 1882. Imagine: necunoscut (1882), domeniul public
Prin anii 1840–1850, hanul e un mic oraș: prăvălii de lichioruri (1844) și de rom de Jamaica (1846), fierărie adusă din Anglia (1855), tutungerii, băcănia lui Gheorghe Assan și Martinovici, cei cu moara. La mijlocul secolului își au aici birourile bancherii vremii, iar între 1869 și 1883 funcționează în han Tipografia statului. În 1843 tot aici funcționa un pension cu patru clase și un cămin de fete sărace.
„Nu degeaba”, notează Giurescu, în locul bancherilor s-a instalat mai târziu Banca Națională: clădirea hanului a fost rasă în 1882–1883 ca să facă loc palatului ei.
Hanul lui Manuc și-a păstrat și numele, și curtea. L-a ridicat un armean care le-a fost de folos și turcilor, și rușilor.
Emanuel Mîrzaian, cunoscut ca Manuc-bei, era un negustor foarte bogat, în relații excelente cu turcii și cu rușii. În războiul din 1806–1812 a ajutat ambele tabere, iar în hanul lui s-au purtat tratativele de pace dintre cele două imperii. Moare la 20 iunie 1817; potrivit lui Giurescu, și-a sfârșit zilele pe moșia de la Hîncești, în Basarabia, iar Potra arată că moartea lui e „înfășurată în legende”.
Anul zidirii e disputat. Giurescu, ca și Ionnescu-Gion și Potra în 1943, dă 1808, anul în care Manuc se așază la București; în 1985, Potra scrie că lucrul începuse în 1806. O listă de embaticuri întocmită în 1809 după condicile din 1806 pomenește prăvălii „înlăuntru în zidirea hanului”, iar o cronică a focului din august 1804 vorbește deja de „hanul lui Manuc”. Săpăturile arheologice au arătat că la ridicarea hanului au fost folosite două clădiri domnești din secolul al XVIII-lea și zidurile vechii Curți Domnești.
Curtea Hanului lui Manuc în 1841, desenată de Michel Bouquet, litografiată de Eugène Ciceri. Imagine: Michel Bouquet, Eugène Ciceri (1841), domeniul publicAceeași curte, aproape din același unghi, în 2011. Imagine: Andrei Stroe (2011), CC BY-SA 3.0 RO
În curte se amestecau până noaptea târziu trăsuri și căruțe brașovenești, chervane venite de la sud de Dunăre, negustori, chirigii, clerici și țărani, așa că în 1839 misionarii scoțieni Bonar și McCheyne s-au mutat într-un han mai mic și mai liniștit, al lui Simeon, lângă Hanul cu Tei. În 1843, un negustor anunța parfumuri „de la Paris și Londra”, iar în 1846 turcul Hagi Ali anunța covoare din Anatolia. În camera 33 era în 1848 un birou de traduceri din orice limbă, iar în camera 22 doctorul Auerbach îi îngrijea pe săraci „fără nicio plată”.
În 1858–1859, hanul aducea un venit de 69.420 de lei pe an. Pe la 1873 devine Hotel Dacia, iar în sala lui cea mare se țin, între 1914 și 1916, întrunirile celor care cereau intrarea în război alături de Antantă: Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, Octavian Goga.
1806–1808zidirea, după cei mai mulți; pomenit din 1804
Fotino număra opt hanuri mari cu biserică în curte. Multe dintre biserici stau și azi; din hanurile lor au rămas, cel mult, fundații și ruine.
Un han mare semăna cu o mânăstire: un patrulater de ziduri groase în jurul unei curți, cu o singură poartă grea. La parter erau prăvăliile, fiecare cu pivniță boltită pentru marfă, la etaj odăile, iar un pridvor dublu, cu stâlpi și arcade, dădea ocol curții. Multe aveau biserica în mijloc, iar veniturile hanului întrețineau biserica și mânăstirea căreia îi era închinat.
Hanul Stavropoleos plătea leafa învățătorului de la școala din Ostanița, orășelul din Epir unde se născuse Ioanichie, iar restul mergea la mânăstirea Pogoniani. Hanul Colței aducea bani mânăstirii și spitalului Colțea. În Hanul Sf. Gheorghe, cu vreo 200 de prăvălii, odăi și pivnițe, își țineau de preferință marfa toptangiii, negustorii care vindeau „cu toptanul”.
Biserica Sf. Gheorghe-Nou cu clădirile hanului în jur, litografie de Auguste Raffet, 13 iulie 1837. Zece ani mai târziu, focul cel mare avea să ardă hanul a doua oară. Imagine: Auguste Raffet (1837), domeniul public
Când hanurile au început să se dărâme, bisericile au rămas. La Stavropoleos, Primăria declară construcțiile hanului „șubrede și insalubre” în 1871 și cere dărâmarea imediată; biserica stă și azi, iar ruinele hanului sunt clasate ca monument istoric. Din Hanul Colței a rămas biserica Sf. Ilie din fosta lui curte. Hanul Crețulescu, ridicat după Giurescu pe la 1722, după Potra abia spre sfârșitul secolului, și refăcut în 1851–1852, cu un turn cu ceas deasupra porții, a fost dărâmat în 1939 ca să se lărgească curtea palatului; biserica a fost atunci degajată și renovată.
Biserica Stavropoleos și galeriile de lemn ale hanului, acuarelă de Amedeo Preziosi, iulie 1868, cu trei ani înainte de dărâmarea hanului. Imagine: Amedeo Preziosi (1868), domeniul publicPoarta Hanului Zlătari, sub turnul bisericii, fotografiată de Franz Duschek în 1871. Imagine: Franz Duschek (1871), domeniul public
Gabroveni și Hanul cu Tei sunt hanuri lungi și înguste, întinse între două străzi, cu prăvălii de o parte și de alta a pasajului. Amândouă se păstrează și azi.
Hanul Gabroveni e un culoar lung de vreo 50 de metri între Lipscani și strada Gabroveni, cu prăvălii boltite, neobișnuit de înalte, pe ambele laturi și porți de fontă la capete. Numele vine de la negustorii bulgari din Gabrovo care trăgeau aici. Cine l-a zidit nu se știe: tradiția, pe care Giurescu o preia cu un „se pare”, îl leagă de bezestenul lui Constantin Mavrocordat din 1739, dar săpăturile Muzeului Municipiului București din 1973 au găsit sub el o casă din secolul al XVIII-lea, avariată de focul din 1804, peste care s-au ridicat zidurile hanului. Prima mențiune sigură e la Fotino, în 1818.
Pe planul din 1871 apare ca „Pasaj comercial”, după 1900 devine hotelul Gabroveni-Universal, iar din septembrie 2014, după restaurare, e centrul cultural ARCUB.
Culoarul Hanului Gabroveni, restaurat, în 2024. Imagine: Joe Mabel (2024), CC BY-SA 4.0
Hanul cu Tei l-au ridicat în 1833 doi negustori, Anastase Polizu și Ștefan Popovici, după planul Hanului Gabroveni, aflat la câțiva pași: două rânduri de câte 14 bolți, cu inițialele proprietarilor și anul 1833 săpate în piatră. Aici se vindeau mărfuri de manufactură aduse mai ales din Transilvania. Pasajul din mijloc a devenit strada Hanul cu Tei.
Aceeași rânduială, cu prăvălii de o parte și de alta a unui pasaj, o prevedea după focul din 1804 contractul de refacere a Hanului lui Zamfir de lângă Sărindar, cu 30 de prăvălii. Așa începea hanul să se transforme în pasaj.
Pasajul Hanului cu Tei, în 2006. Imagine: Joe Mabel (2006), CC BY-SA 3.0
Pe Calea Moșilor 134 stă o a patra clădire pe care lista monumentelor o numește han: Hanul Solacolu, al fraților Solacoglu, negustori din Sviștov. Primăria îl datează în 1859, un raport din 2024 în 1857, iar lista monumentelor la „sfârșitul secolului al XIX-lea”. Autorizația din 1859 descrie o clădire cu prăvălii și locuințe, căreia lumea i-a spus han; la aceeași adresă a funcționat mai târziu fabrica de paste făinoase a fraților Solacolu. Placa de pe zid spune că aici a locuit și a lucrat revoluționarul bulgar Liuben Karavelov, care și-a tipărit gazetele în 1869–1874. Se păstrează în ruină; Primăria a anunțat exproprierea în 2021 și încă o consolida în vara lui 2025.
Hanul Solacolu, pe Calea Moșilor, în 2015. Imagine: Ștefan Jurcă (2015), CC BY 2.0
Hangiul ținea socoteala chiriilor și a chiriașilor și, la porunca domniei, evidența străinilor; la hanurile mânăstirești, sarcina îi revenea egumenului.
Hanurile se numeau de obicei după stăpân: domn (Șerban-Vodă, Constantin-Vodă), mânăstire sau ierarh (Filaret, Stavropoleos), boier (Golescu, Crețulescu), negustor (Zamfir, Manuc) sau hangiul însuși (Tănase, Voica, Răducanu). Uneori după porecla lui: Hanul Înjugă-Urs, din mahalaua Scaunelor, al lui Dumitrache Sărățeanu, al cărui tată prinsese, zice-se, în pădure ursul care-i sfâșiase un bou și-l înjugase la car în locul lui; Hanul Urlă-n Sus, pe Calea Șerban-Vodă; Hanul Dracului, din mahalaua cu același nume. Altele, după culoarea zidurilor (Roșu, Verde, Galben) sau după un copac, ca Hanul cu Tei.
Stăpânirea voia să știe cine doarme în hanuri. Hangiii trebuiau să dea Agiei numele tuturor oaspeților, iar cine nu se supunea își vedea hanul închis. La 9 august 1783, Mihai Suțu poruncește ca nimeni să nu fie găzduit fără o autorizație scrisă de la Spătărie și de la Agie. Caragea-vodă scrie un proiect de lege cu îndatoririle hangiilor, fiindcă prin hanuri treceau și oameni trimiși să adune informații militare.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, hanurile își schimbă înfățișarea: se deschid ferestre în zidurile groase și prăvălii spre uliță, iar paza slăbește. Tot atunci apar hotelurile, cu un confort pe care hanul nu-l putea da. În 1872, dicționarul lui Frunzescu număra 40 de hoteluri „mai însemnate”. Hanurile mari au rămas locuri de negoț, depozite și locuințe, până când orașul nou le-a cerut terenul.
Numărătorile vechi cuprind lucruri diferite, așa că nu alcătuiesc o serie care să se poată compara în timp.
7hanuri de negustori văzute de Evlia Celebi, 1666
5„hanuri minunate” la Peyssonnel, 1753
43la Fotino, c. 1815–1818: 8 mari cu biserici, 7 mari fără biserici, 28 mici
7 + 28–30hanuri mari și mici, după Kreuchely, agentul Prusiei, 1822
20hoteluri la Vaillant, 1844, alături de 20 de hanuri după Giurescu sau 10 hanuri mari după Stoicescu
145„hanuri” într-un dosar al poliției din 1838, cu tot cu cârciumile cu odăi
64 + 5hanuri în lista lui Potra, 1943
Ionnescu-Gion știa pe nume 36 de hanuri, după socoteala lui Giurescu. Giurescu, în 1966, socotea că, adăugând hanurile mici, care erau de fapt cârciumi cu o sală mare, câteva odăi și o curte pentru căruțe, numărul hanurilor bucureștene, vechi și noi, „apropie suta”, dar că doar vreo două duzini au fost cu adevărat cunoscute.
Numărul de 145 are un dosar în spate. La 1 februarie 1838, poliția număra 79 de „hanuri” în vopseaua Verde, 51 în cea Albastră și 15 în cea Roșie, doar în trei din cele patru sectoare ale orașului. Nicolae Stoicescu, care citează dosarul, explică însă că pe atunci se numeau hanuri și cârciumile cu o odaie-două de dormit, unde trăgeau țăranii veniți cu căruța, și că dintre cele 145 doar câteva erau cunoscute: Manuc, Filipescu, Filaret, al Mitropoliei. Pentru numărul de 77 de hanuri în 1819, care circulă și el, nu se cunoaște o trimitere de arhivă. Giurescu numește prima jumătate a secolului al XIX-lea „epoca de culminare”, când centrul orașului era „literalmente înțesat” de hanuri.
Toate cele 42 de hanuri de pe hartă, cu anii din izvoare și cu ce se află azi pe locul fiecăruia.
Jumătate din cele 130.099 de adrese din OpenStreetMap sunt la peste 3,9 km, în linie dreaptă, de cel mai apropiat dintre cele 40 de hanuri legate de un reper sau de o piață cu nume, iar doar 9% au unul la cel mult un kilometru. Hanurile erau strânse în târg: de la un punct de pe Lipscani, 39 dintre cele 40 sunt la cel mult un kilometru, iar pe o rază de 300 de metri în jurul colțului Căii Victoriei cu Lipscani se aflau 15.
Anii sunt cei din izvoare. „Pomenit” arată prima mențiune cunoscută; anul zidirii apare doar când izvoarele îl dau, iar unde se contrazic, apare intervalul. Timpul de mers e socotit la 5 km pe oră, în linie dreaptă, așa că pe străzi drumul durează mai mult.
Hanul
Când
Azi, pe locul lui
Hanul Gabroveni
pomenit din 1818, datare disputată · în picioare
Hanul Gabroveni (centrul ARCUB)
Hanul cu Tei
1833 · în picioare
pasajul Hanul cu Tei
Hanul lui Manuc
1806–1808 (pomenit din 1804) · în picioare
Hanul lui Manuc
Hanul Solacolu
1859 sau sf. sec. XIX · ruină
ruina de pe Calea Moșilor 134
Hanul Sf. Gheorghe-Nou
c. 1671–1672, etajul 1695–1698 · ars în 1804 și 1847
grădina bisericii Sf. Gheorghe; fundațiile sunt clasate ca monument istoric
Hanul Stavropoleos
c. 1724 · dărâmat 1871
Mănăstirea Stavropoleos; ruinele hanului sunt clasate ca monument istoric
Hanul Băltărețu
sec. XIX
Strada Șelari
Hanul Bălăceanului
sec. XIX
Piața Sf. Gheorghe, după Giurescu; Potra îl socotește nesigur
Hanul Castrițoaiei
prima jumătate a sec. XIX
Calea Victoriei, între Pasajul Macca și Strada Doamnei
Hanul Colței
1746 · dărâmat 1848
biserica Sf. Ilie din fosta curte a hanului
Hanul Constantin-Vodă
după 1692 · ruinat de focul din 1847, dispărut până în 1870
Palatul Poștelor (Muzeul Național de Istorie)
Hanul Crețulescu
c. 1722 sau sf. sec. XVIII, refăcut 1851–1852 · dărâmat 1939
biserica Crețulescu și grădina din fața ei
Hanul Câmpinencii
prima jumătate a sec. XIX
Calea Victoriei, între pasajele Villacros și Macca
Hanul Dawari
sec. XIX
Calea Victoriei, pe locul fostului Hotel de France
Hanul Episcopiei Buzăului
sec. XIX
lângă biserica Sf. Dumitru-Poștă, după Giurescu; Potra crede că e Hanul Filaret
Hanul Filaret (Podul Mogoșoaiei)
sf. sec. XVIII · ruinat; pe locul lui, Teatrul Național (deschis 1852)
locul vechiului Teatru Național, azi hotelul Novotel
Hanul Filipescu
înainte de 1696 · dispărut în a doua jumătate a sec. XIX
colțul Căii Victoriei cu Lipscani
Hanul Galben
prima jumătate a sec. XIX · dispărut între 1966 și 1985
colțul Bd. Banu Manta cu Bd. Ion Mihalache
Hanul Golescu
începutul sec. XIX · evacuat și dărâmat 1893
blocul de pe Bd. Unirii cu gang spre Sfinții Apostoli
Hanul Greceanu (Dedu)
prima jumătate a sec. XIX
Calea Victoriei, între Doamnei și Biserica Doamnei
Hanul Grecilor
pomenit 1798 · vândut în 1882 și dărâmat
Palatul Dacia-România (fostul Conservator)
Hanul Herișescu
sec. XIX
lângă biserica Sf. Mina–Vergu, în spatele Hanului Nicolescu
Hanul Hillel
pomenit 1852
Piața Sf. Gheorghe
Hanul Mercur
sec. XIX
Calea Victoriei, în fața Palatului Telefoanelor
Hanul Roșu (Curtea Veche)
c. 1800 · ars în 1838 după Potra, pomenit și în 1848–1851
Fiecare izvor numără altceva. Evlia Celebi a văzut 7 hanuri de negustori în 1666; Dionisie Fotino, pe la 1815–1818, 43 (8 mari cu biserici, 7 mari fără biserici, 28 mici); Ionnescu-Gion știa pe nume 36, după socoteala lui Giurescu; George Potra a strâns în 1943 o listă de 64, plus 5 hanuri țărănești la margine. Dacă se adaugă hanurile mici, adevărate cârciumi cu odăi, de-a lungul celor trei secole numărul „apropie suta”, scrie Giurescu. Un dosar al poliției din 1 februarie 1838 numără 145 de „hanuri” în trei din cele patru sectoare, dar socotea și cârciumile cu o odaie-două de dormit; numărul de 77 pentru 1819 nu are o trimitere de arhivă cunoscută.
Care hanuri mai stau în picioare?
Trei hanuri mari: Hanul lui Manuc (Strada Franceză 62), Hanul Gabroveni (Lipscani 86–88, azi centrul cultural ARCUB) și Hanul cu Tei (între Lipscani și Blănari). Pe Calea Moșilor 134 se păstrează în ruină Hanul Solacolu, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; din Hanul Sf. Gheorghe au rămas fundațiile, iar din Hanul Stavropoleos câteva ruine, ambele clasate ca monumente istorice.
Ce a fost pe locul Băncii Naționale?
Hanul Șerban-Vodă, ridicat de Șerban Cantacuzino pe locuri cumpărate în 1686–1687, „cel mai mare și mai cunoscut” han al orașului după Giurescu (Badea dă însă întâietatea ca mărime Hanului Sf. Gheorghe). A ars în 1704 și în 1804, a fost reparat de fiecare dată și a fost dărâmat în 1882–1883 ca să facă loc palatului Băncii Naționale.
Ce a fost pe locul Muzeului Național de Istorie?
Hanul Constantin-Vodă, zidit de Brâncoveanu după 1692 pe locul confiscat de la Constantin Bălăceanu. Focul din 1847 l-a lăsat în bună parte ruină; în 1870 nu mai exista, iar pe locul lui s-a ridicat, în 1894–1900, Palatul Poștelor, azi Muzeul Național de Istorie a României.
Când s-a construit Hanul lui Manuc?
Giurescu, Ionnescu-Gion și Potra, în cartea din 1943, dau 1808, anul în care Manuc-bei se așază la București; în 1985, Potra scrie că lucrul începuse în 1806 și că în 1808 hanul era gata. O listă de embaticuri întocmită în 1809 după condicile din 1806 pomenește prăvălii „înlăuntru în zidirea hanului”, iar o cronică a focului din august 1804 vorbește deja de „hanul lui Manuc”. Cel mai prudent: hanul s-a ridicat în primii ani ai secolului al XIX-lea, pe ziduri ale fostei Curți Domnești.
Cine a zidit Hanul Gabroveni?
Nu se știe sigur. O tradiție, pe care Giurescu o preia cu un „se pare”, îl leagă de bezestenul lui Constantin Mavrocordat din 1739, iar lista monumentelor îl datează tot 1739. Săpăturile lui Panait I. Panait din anii 1970 și planurile din 1790–1791 arată însă că pe loc nu era nimic asemănător atunci: hanul de azi s-a ridicat între 1804 și 1818, iar constructorul nu se cunoaște.
Care a fost primul hotel din București?
Hôtel d'Europe, pe Ulița Nemțească, cunoscut și ca Hotel Brenner, după hotelierul vienez care l-a ținut. Consulul englez Wilkinson, aflat la București între 1814 și 1818, îl pomenește ca deschis „de curând”, în cartea lui din 1820. Ionnescu-Gion îl aduce pe Brenner abia în 1828, așa că nu se știe sigur dacă l-a ținut de la început.
Lista hanurilor de pe hartă se sprijină pe capitolul despre hanuri din Istoria Bucureștilor a lui Giurescu (1966), apoi pe articolele Ancăi Badea (2007) și Leliei Zamani (2012) din revista București. Materiale de istorie și muzeografie și pe cărțile lui George Potra (1943, 1985). Giurescu pomenește peste 80 de hanuri; pe hartă sunt cele 42 pe care izvoarele le leagă de un reper ce se poate găsi azi: o clădire ridicată pe locul hanului (Banca Națională, Palatul Poștelor, CEC-ul, Cercul Militar), o biserică din curtea lui, un colț de străzi sau o piață. Locul fiecărui reper vine din OpenStreetMap. Hanurile pe care izvoarele le așază doar într-o mahala sau pe o stradă lungă (Înjugă-Urs, Urlă-n Sus, Hanul Dracului, hanurile de la bariere) rămân în text.
Un han mare ocupa un cvartal întreg, iar punctul de pe hartă marchează reperul. Când izvorul dă doar o direcție („peste drum”, „în fața”), punctul e așezat după ea, iar locul adevărat poate fi la o sută-două de metri. Patru hanuri pe care Giurescu le pune doar „pe lângă Piața Sf. Gheorghe” împart același punct. Două hanuri, al Episcopiei Buzăului și Herișescu, sunt legate de biserici identificate de noi; apar pe hartă, dar nu intră în calculul distanțelor.
Izvoarele se contrazic în câteva locuri, iar textul arată ambele variante: la anul Hanului lui Manuc (1804, 1806 sau 1808), la constructorul Hanului Gabroveni, la anul Hanului Crețulescu (pe la 1722 sau spre 1800), la sfârșitul Hanului Golescu (1890 la Giurescu, 1893 în dosarele Primăriei) și al Hanului Șerban-Vodă (1882 sau 1883). Numărul de 145 de hanuri în 1838 vine dintr-un dosar al poliției citat de Stoicescu (Arhivele Statului București, Poliția București, dos. 6546/1838) și cuprinde și cârciumile cu odăi; numărul de 77 în 1819 apare doar într-un articol din 2007, fără trimitere de arhivă. Vaillant (1844) e citit diferit: 20 de hoteluri și 20 de hanuri la Giurescu, 20 de hoteluri și 10 hanuri mari la Stoicescu.
Distanțele sunt în linie dreaptă, de la punctul adresei din OpenStreetMap până la punctul hanului, și sunt rotunjite; minutele sunt socotite la 5 km pe oră.
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, 1966: capitolul „Negustorii. Hanuri și hoteluri” (pp. 308–315), Hanul Șerban-Vodă (p. 79), focul din 1847, mahalalele din 1798.
Anca Badea, „Hanuri bucureștene”, București. Materiale de istorie și muzeografie XXI, 2007, pp. 219–230 (PDF): Manuc, Gabroveni, Hanul cu Tei după săpăturile lui Panait I. Panait, hangiii și Agia.
Lelia Zamani, „Calea Rahovei 3 și 5, de la Hanul Golescu la pasajul comercial Nirescher”, București. Materiale de istorie și muzeografie XXVI, 2012, pp. 202–209 (PDF): evacuarea și dărâmarea din 1893.
George Potra, Hanurile bucureștene, 1943, și Istoricul hanurilor bucureștene, 1985 (archive.org): numărătoarea lui Kreuchely din 1822, Colței în 1848, Crețulescu în 1939, Hanul Roșu în 1838, Hanul Galben.
G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, 1899: hanurile pe care le știa pe nume.
Lista monumentelor istorice (București): Hanul lui Manuc (B-II-m-A-18788), Hanul Gabroveni (B-II-m-A-19048), Hanul cu Tei (B-II-a-B-18908), Hanul Solacolu (B-II-m-B-19262), fundațiile Hanului Sf. Gheorghe și ruinele Hanului Stavropoleos.
Presa despre hanurile de azi: Wall-Street.ro (Gabroveni, 2014), G4Media (Solacolu, iulie 2025).
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Editura Academiei, 1961 (unele cataloage: 1960), p. 92 (archive.org): dosarul poliției din 1838 cu 145 de „hanuri”.
OpenStreetMap, contribuitorii (ODbL), octombrie 2026: străzile, adresele și clădirile-reper de care e legat fiecare han.