O călătorie în fotografii · 1854–2026

România în fotografii: 35 de cadre reale, 1854–2026

România a fost fotografiată în război încă din 1854, printre primele țări ale lumii, iar aparatul nu s-a mai oprit. Pagina aceasta derulează 172 de ani în 35 de fotografii reale: străzi dispărute, o insulă scufundată, două războaie, o revoluție și același loc din București la 152 de ani distanță.

Palatul Universității din București în 1864, între casele joase ale orașului vechi — Palatul Universității din București, fotografiat de Szathmári în 1864, anul înființării Universității. Clădirea abia ridicată stă între casele joase ale orașului vechi; pe locul lor avea să se deschidă, mai târziu, piața de azi. Fotografia deschide călătoria și o închide: la sfârșitul paginii, același loc apare în 2016, față în față cu cadrul acesta, la un secol și jumătate distanță.

Cele mai multe dintre fotografiile de mai jos au stat în arhive și albume, departe de manuale. Unele sunt celebre fără să le știm autorii, altele nu au fost arătate aproape niciodată împreună. Puse cap la cap, în ordinea anilor, ele arată o țară care se schimbă sub ochii noștri: drumurile de pământ ajung bulevarde, satele rămân aproape neschimbate un secol, apoi dispar sub ape, sub steril sau sub palate.

Fiecare fotografie este reală, are autorul, anul și licența scrise sub ea și poate fi refolosită legal de oricine, cu menționarea autorului acolo unde licența o cere. Cadrele vechi s-au păstrat uneori mici și șterse; le arătăm la mărimea lor cinstită, fără înfrumusețare. Derulați încet. Timpul face restul.

Derulați: anul din stânga urmărește lectura. Butonul „Pornește anii” derulează pelicula singur, de la 1854 până azi. Derulează singur prin toată pelicula

Primele fotografii (1854–1871)

Când Szathmári și-a încărcat plăcile de sticlă în 1854, fotografia avea cincisprezece ani. Principatele Române erau încă două, Bucureștiul era un oraș de mahala cu hanuri și biserici, iar Dunărea era graniță de imperii. Primele cadre sunt rare, șterse și prețioase tocmai pentru că au fost făcute când aproape nimeni nu se gândea că o stradă merită fotografiată.

Fotografie din 1854 cu clădirile carantinei de la Oltenița și soldați pe malul Dunării — Carantina de la Oltenița, în timpul Războiului Crimeii. Carol Popp de Szathmári, pictor și fotograf la București, și-a cărat aparatul și plăcile de sticlă până pe malul Dunării și a fotografiat trupele ajunse acolo. Fotografiile lui din 1854 sunt printre primele fotografii de război din lume, făcute cu un an înaintea celor ajunse celebre din Crimeea. Cadrul s-a păstrat mic și șters; îl arătăm la mărimea lui cinstită.

Acoperișurile caselor de pe Ulița Colței din București, văzute de sus în 1864 — Peste acoperișurile Uliței Colței, în 1864. Szathmári a fotografiat orașul bucată cu bucată pentru albumele domnești, de pe acoperișuri și din turnuri: țiglă, tablă și curți strâmte, cât vedeai cu ochii. Bucureștiul bulevardelor nu exista încă; din strada aceasta nu mai există azi aproape nimic în picioare.

Acoperișuri joase ale cartierului Târgul Cucului din București, în 1864 — Acoperișurile Târgului Cucului, cartierul de târg din marginea de atunci a Bucureștiului, în 1864. Fotografiile timpurii cereau lumină multă și nemișcare, așa că ulițele apar aproape goale, deși târgul era printre locurile cele mai pline ale orașului. Oamenii care se mișcau în timpul expunerii lungi au dispărut din cadru sau au rămas umbre.

Fațada Hanului Zlătari din București în 1871, cu poarta boltită și biserica alături — Hanul Zlătari în 1871, fotografiat de Franz Duschek, alt atelier vestit al capitalei. Hanurile erau hotelurile, depozitele și bursele orașului vechi: la parter mărfuri, sus camere pentru negustori, în curte căruțe și cai. Hanul a fost demolat; biserica Zlătari, lipită de el, stă și azi pe Calea Victoriei.

O țară nouă, un război mare (1890–1918)

Între insula liniștită de la 1900 și mulțimea de la Alba Iulia încap un regat nou, un război mondial și prăbușirea a trei imperii. România intră în război în 1916, pierde capitala, ține frontul în Moldova și iese în 1918 aproape dublă ca întindere. Ziua hotărâtoare, 1 decembrie 1918, a fost văzută prin obiectivul unui singur om.

Insula Ada Kaleh pe Dunăre, cu cetatea și casele ei, în jurul anului 1900 — Insula Ada Kaleh, cetatea turcească din mijlocul Dunării, lângă Orșova, în imagine fotocromă colorată după un negativ fotografic. Avea străzi înguste, o moschee, cafenele și grădini vestite pentru dulceață și tutun. Țineți imaginea în minte: insula apare din nou în această călătorie, fotografiată în 1968, și apoi nu mai apare niciodată, pentru că în 1970 Dunărea ridicată de barajul Porților de Fier a acoperit-o cu totul.

Ofițeri germani lângă un pod de pontoane, pe teritoriul românesc, în noiembrie 1916 — Feldmareșalul german August von Mackensen pe teritoriul românesc, în noiembrie 1916. România intrase în Primul Război Mondial în august, alături de Antantă; până la sfârșitul anului, Bucureștiul era ocupat, iar guvernul și armata se retrăseseră în Moldova. Fotografia de propagandă a învingătorului arată cealaltă față a anului 1916 decât cărțile poștale românești.

Soldat român salutând la mormintele de război de la Cireșoaia, pe o carte poștală din 1918 — Carte poștală românească din război: un soldat salută la mormintele de la Cireșoaia, lângă Târgu Ocna, pe frontul din Moldova. Textul tipărit pe carte spune „La tranșeele Regina Maria, Cireșoaia–Tg. Ocna 1916–1918”. După retragerile din 1916, armata română a ținut linia Carpaților și a Siretului prin luptele grele din 1917; cărțile poștale ca aceasta duceau acasă, la familii, imaginea frontului și a morților lui.

Mulțime mare pe câmpul de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 — Mulțimea Adunării Naționale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, ziua în care Transilvania a hotărât unirea cu România. Samoilă Mârza, fotograf din Galtiu, a fost singurul fotograf al adunării; a ajuns acolo cu aparatul lui cu plăci de sticlă, deși nu avea acreditare și nici bani de drum asigurați. Cinci fotografii ale lui din ziua aceea s-au păstrat și au ajuns imaginile prin care cunoaștem ziua.

Delegați și participanți la Adunarea Națională de la Alba Iulia în 1918 — Alt cadru al lui Samoilă Mârza din aceeași zi. Plăcile de sticlă erau grele, scumpe și puține, așa că fiecare fotografie trebuia gândită înainte de apăsare. Mârza și-a vândut fotografiile delegaților ca amintire, la fața locului. Fără gestul lui încăpățânat, ziua de 1 decembrie 1918 ar fi rămas fără nicio imagine directă.

România Mare, zi de zi (1919–1939)

România Mare a fost fotografiată din două direcții în același timp. Iosif Berman și Nicolae Ionescu au urmărit strada bucureșteană în fiecare zi, cu vânzătorii, lăutarii și bălțile ei. Germanul Kurt Hielscher a străbătut țara întreagă pentru un album care să o arate Europei. Împreună, cadrele lor spun povestea adevărată a interbelicului: bulevarde moderniste la câteva străzi de ulițe fără canalizare, sate aproape medievale la o zi de tren de capitală.

Grămezi mari de covrigi înșirați pe sfoară într-o piață bucureșteană, în anii 1930 — Grămezi de covrigi înșirați, la vânzare într-o piață din București în anii 1930, fotografiați de Iosif Berman. Berman a fost fotograful de presă care a urmărit capitala României Mari zi de zi, de la defilări regale la colțuri de stradă. Covrigul cald, mâncat din mers, era gustarea orașului sărac și a rămas, un secol mai târziu, la fel de răspândit.

Copii lăutari cu viori pe o stradă din centrul Bucureștiului în anii 1930 — Copii cântând la vioară în centrul Bucureștiului interbelic. Lăutarii copii câștigau bani pentru familie la colțurile cele mai umblate ale orașului. Berman îi fotografia fără să-i așeze, în mersul lucrului lor, și tocmai de aceea cadrele lui au rămas printre cele mai vii mărturii ale străzii interbelice.

Copii desculți jucându-se în apă pe o uliță inundată din București — Copii jucându-se pe ulițele inundate ale Bucureștiului, în anii 1930. La câteva străzi de bulevardele moderne, mahalalele aveau încă drumuri de pământ, fără canalizare, unde ploaia făcea bălți cât strada. Berman arăta amândouă orașele în aceeași săptămână de lucru, pentru aceleași ziare.

Moț în cojoc mițos lângă calul lui, pe o stradă din București — Un moț cu calul lui, ajuns la București din Munții Apuseni, în cojocul lung și mițos al muntenilor. Moții coborau la oraș cu căruțele pline de donițe, ciubere și alte lucruri de lemn lucrate acasă și își vindeau marfa pe străzi, strigând-o trecătorilor. Nicolae Ionescu a fotografiat tipurile acestea trecătoare ale capitalei, oameni care legau satul îndepărtat de piața orașului.

Bulevard bucureștean modernist cu automobile și blocuri noi, în anii 1930 — Bulevardele Brătianu și Magheru la sfârșitul anilor 1930: blocuri moderniste, automobile, reclame mari pe fațade. La douăzeci de ani după Unire, centrul Bucureștiului se construise aproape din nou. Contrastul cu ulițele inundate ale lui Berman, din aceeași epocă și același oraș, este întreaga poveste a României interbelice în două cadre.

Femei turcoaice așezate la masă în aer liber într-un sat dobrogean, în 1933 — Femei turcoaice în Dobrogea, la masă în aer liber, în albumul fotografului german Kurt Hielscher din 1933. Hielscher a străbătut România Mare întreagă și a publicat la Leipzig un album care a arătat Europei o țară aproape necunoscută. Dobrogea turcă și tătară apare în album lângă satele românești, săsești și ungurești, fiecare cu portul și rânduiala ei.

Poartă mare de lemn crestată într-un sat din Maramureș, în 1933 — Poartă maramureșeană la Giulești, în 1933. Porțile înalte de stejar, crestate cu funia, soarele și pomul vieții, arătau rangul gospodăriei și se ridicau o dată într-o generație. Hielscher le-a fotografiat când erau încă parte din viața zilnică, împreună cu oamenii care treceau pe sub ele la lucru.

Bătrâni în port popular de sărbătoare la Avrig, în 1933 — Pereche de bătrâni la Avrig, lângă Sibiu, în port de sărbătoare, pentru albumul lui Hielscher. Costumul se cosea acasă, se păstra în ladă și se îmbrăca la biserică și la fotograf. Bătrânii aceștia se născuseră în Imperiul Austro-Ungar, trăiseră Unirea la peste cincizeci de ani și pozau acum pentru un fotograf venit din Germania să arate lumii țara lor nouă.

Războiul văzut de sus (1943–1944)

Al Doilea Război Mondial se vede în fotografiile românești mai ales de sus, din bombardierele aliate venite pentru petrolul Ploieștiului. Echipajele americane fotografiau în timpul misiunilor, pentru evaluarea loviturilor; cadrele lor au rămas cea mai puternică imagine a războiului pe pământ românesc. La sol, anul 1944 se închide cu un rege foarte tânăr într-un jeep american și cu o țară care schimbase tabăra.

Bombardiere B-24 deasupra rafinăriilor în fum ale Ploieștiului în 1944 — Bombardiere americane B-24 ieșind prin fum și antiaeriană deasupra rafinăriei Concordia Vega din Ploiești, la 31 mai 1944. Petrolul românesc alimenta mașina de război germană, așa că Ploieștii au fost bombardați în repetate rânduri în 1943 și 1944. Fotografia, făcută dintr-un avion al valurilor următoare, arată orașul petrolului așa cum l-au văzut echipajele: o mare de fum din care țâșneau exploziile.

Bombardier B-24 în zbor joasă deasupra Ploieștiului în 1943 — Bombardierul B-24 „Suzy Q” în timpul raidului de la 1 august 1943 asupra Ploieștiului, vestita operațiune Tidal Wave, zburată la joasă înălțime, aproape la nivelul acoperișurilor rafinăriilor. Raidul a costat americanii zeci de avioane și sute de aviatori. Pentru ploieșteni, ziua aceea a rămas ziua în care războiul mondial a venit deodată peste oraș, la câțiva metri înălțime.

Regele Mihai I la volanul unui jeep american în 1944, lângă un ofițer american — Regele Mihai I la volanul unui jeep american, în 1944, după 23 august, când România a ieșit din alianța cu Germania și a trecut de partea Aliaților. Un colonel american îi arată comenzile „mașinii de familie a infanteristului”. Regele avea puțin peste 20 de ani. Trei ani mai târziu era silit să abdice și să părăsească țara pentru aproape o jumătate de secol.

Patruzeci de ani (1948–1989)

Pentru deceniile comuniste, fotografia liberă de arhivă este surprinzător de rară: regimul fotografia pentru propagandă, iar imaginile oficiale au rămas în mare parte sub drepturi închise. Cadrele libere care s-au păstrat arată altceva decât paradele: o insulă în ultimul ei an, un sat de pescari în 1976 și capitala după cutremurul din 1977, fotografiată de ingineri străini. Demolările anilor 1980, care au șters cartiere întregi, au fost fotografiate mai ales de amatori; puține imagini clare au ajuns în arhive deschise, iar golul acesta face și el parte din poveste.

Insula Ada Kaleh cu cetatea și casele ei în 1968, înainte de inundare — Ada Kaleh în 1968, aceeași insulă din cadrul de la începutul secolului, fotografiată cu puțin înainte de sfârșit. Locuitorii, în mare parte turci, au fost mutați în 1967–1968, casele au fost demolate, iar în 1970 apele lacului de acumulare al Porților de Fier au acoperit insula. Azi, în zilele cu apă mică, Dunărea mai lasă uneori să se vadă vârful zidurilor.

Case și bărci de pescari pe un canal al Deltei Dunării în 1976 — Sat pescăresc în Delta Dunării, în 1976. În satele dintre canale, barca era mașina, curtea și drumul erau de apă, iar peștele ajuns la cherhana era aproape singura legătură cu economia țării. Fotograful german Rudolf Simon a prins Delta așa cum arăta înainte de turismul de azi, cu case de stuf și lotci trase la mal.

Clădire bucureșteană prăbușită parțial după cutremurul din 1977 — Centrul de Calcul din București după cutremurul de la 4 martie 1977, fotografiat de echipa americană de ingineri venită să studieze prăbușirile. Cutremurul a doborât zeci de clădiri în capitală și a ucis peste 1.500 de oameni în toată țara. Fotografiile tehnice ale americanilor au rămas una dintre cele mai complete documentări ale dezastrului.

Ruine și oameni pe o stradă din București după cutremurul din 1977 — Stradă din București în zilele de după cutremurul din 1977. După dezastru, regimul a folosit refacerea orașului ca prilej pentru demolări mult mai întinse decât cele făcute de cutremur: în anii 1980, cartiere vechi întregi, între care Uranus, au fost rase pentru noul centru civic și pentru Casa Poporului. Orașul lui Berman a dispărut atunci în mare parte.

Decembrie 1989 (1989)

În decembrie 1989 fotografia redevine deodată liberă și urgentă. La Timișoara, unde a început Revoluția, un fotograf maghiar trecut peste graniță a prins soldați, controale și drapelul găurit cu o claritate pe care televiziunea acelor zile nu a avut-o. La București, anul se termină cu avioane de ajutor pe aeroport. Între cele două cadre încap sfârșitul unui regim și începutul altcuiva, încă nenăscut.

Soldați înarmați și civili pe o stradă din Timișoara în decembrie 1989 — Civili, unii cu mâinile ridicate, trecând sub privirea soldaților pe o stradă din Timișoara, în decembrie 1989. Revoluția a început la Timișoara la 16 decembrie, în jurul casei pastorului László Tőkés, și s-a întins în câteva zile în toată țara. Fotograful maghiar Urbán Tamás a trecut granița și a fotografiat orașul în zilele acelea; cadrele lui, păstrate în arhiva deschisă Fortepan, sunt printre cele mai clare imagini ale începutului.

Soldați verificând actele unor trecători lângă o Dacie, la Timișoara în 1989 — Control de identitate la Timișoara, lângă o Dacie, în zilele Revoluției. După căderea lui Ceaușescu, la 22 decembrie, teama de „teroriști” a ținut orașele sub arme zile întregi și a produs multe dintre victimele de după victorie. Fotografia arată tocmai amestecul acela de eliberare și frică: soldați tineri, trecători opriți, vitrine de magazin în spate.

Transportor blindat în fața unei clădiri oficiale în decembrie 1989 — Transportor blindat în fața unei clădiri oficiale, în decembrie 1989, din aceeași serie timișoreană a lui Urbán Tamás. În zilele acelea, semnul cel mai cunoscut al Revoluției ajunsese drapelul găurit, cu stema socialistă decupată din mijlocul tricolorului. Întreaga serie a fost donată arhivei deschise Fortepan, unde oricine o poate descărca și refolosi cu menționarea autorului.

Camion românesc și avion de transport american cu ajutoare, la București în 1989 — Ajutoare medicale americane descărcate pe aeroportul din București la 31 decembrie 1989, pentru răniții Revoluției. În prim-plan, un camion românesc DAC așteaptă încărcătura. Fotografia oficială americană închide anul 1989: la nouă zile după căderea regimului, țara primea ajutor din lumea căreia îi fusese interzisă o jumătate de secol.

Ce a rămas, ce s-a întors (1990–2026)

După 1990, aparatul ajunge în mâinile tuturor, iar țara se fotografiază singură în fiecare zi. Cadrele de închidere privesc înapoi spre începutul peliculei: palatul gol al dictatorului ajuns parlament, drumul strategic ajuns atracție, biserica unui sat dispărut ieșind din steril, Delta lui Simon ajunsă rezervație, Maramureșul lui Hielscher zidind din nou în lemn. La sfârșit, pelicula se închide rotund, în Piața Universității, acolo unde a început în 1864.

Porți închise și curte goală în fața Palatului Parlamentului în 1996 — Porțile Casei Poporului, goale, în iunie 1996. Cea mai mare clădire administrativă din Europa, ridicată în anii 1980 pe locul cartierelor demolate, a stat ani întregi aproape nefolosită după 1989, obiect de rușine, de glume și de proiecte irealizabile. Astăzi adăpostește Parlamentul și se vizitează; golul din fotografia aceasta este fața ei din tranziție.

Drum alpin cu serpentine coborând printr-o vale glaciară în Munții Făgăraș — Serpentinele Transfăgărășanului coborând dinspre Lacul Bâlea spre Transilvania, în 2008. Drumul a fost tăiat prin creasta Făgărașului între 1970 și 1974, cu militari, ca drum strategic; costul omenesc al șantierului nu a fost niciodată lămurit pe deplin. Astăzi este deschis doar vara și a ajuns unul dintre cele mai fotografiate drumuri ale Europei.

Turlă de biserică ieșind dintr-un lac de steril minier la Geamăna, în 2020 — Acoperișul turlei bisericii din Geamăna, văzut din dronă, singur deasupra sterilului cenușiu al minei de cupru Roșia Poieni, în octombrie 2020. Crucile mici de la capete sunt singurul semn că triunghiul albastru din mijlocul noroiului a fost cândva acoperișul unei biserici de sat. Satul a început să fie acoperit în 1978, când valea a fost dată pentru depozitarea sterilului, iar oamenii au fost mutați treptat pe dealurile din jur. Turla a rămas semnul după care se mai poate găsi locul satului, la patru decenii după începutul inundării lente.

Copaci verzi plini de cormorani pe malul unui lac din Delta Dunării — „Hotelul cormoranilor” în Delta Dunării, în 2010: copaci ale căror coroane sunt pline de cormorani, pe unul dintre lacurile Deltei. La treizeci și patru de ani după satul pescăresc al lui Rudolf Simon, Delta este rezervație a biosferei și loc de pelerinaj pentru fotografii de păsări din toată Europa. Apa, stuful și păsările au rămas aceleași; s-au schimbat bărcile și rostul lor.

Ansamblu de biserici și clădiri de lemn cu turle înalte la Bârsana, Maramureș — Mănăstirea Bârsana din Maramureș, în 2017, ridicată din lemn după 1989 pe valea Izei, în meșteșugul vechilor biserici și porți fotografiate de Hielscher în 1933. După deceniile în care construitul bisericilor era oprit sau strâmtorat, satele Maramureșului și-au reluat ziditul în lemn la scară mare. Cadrul arată întoarcerea aceasta: o lume veche, construită din nou.

Piața Universității din București la apus în 2016, cu statuile și clădirea Universității — Piața Universității la apus, în iulie 2016, fotografiată de Ștefan Jurcă. Piața este străjuită de aceeași clădire a Universității ca în cadrul lui Szathmári de la 1864, cu care începe pagina. Puse față în față, cele două fotografii arată casele orașului vechi înlocuite de piața cu statui, copaci și trafic, iar șoseaua de azi calcă exact pe urmele ulițelor dispărute. O sută cincizeci și doi de ani încap între cele două margini ale aceluiași cadru.

Planșa de contact: toate cele 35 de cadre

Întreaga peliculă pe o singură planșă, în ordinea anilor. Atingeți un cadru ca să săriți la el în poveste. Numerele sunt aceleași ca pe marginea filmului, lângă fiecare fotografie mare.

01 · 1854
Oltenița, pe Dunăre
02 · 1864
București, Universitatea
03 · 1864
București, Ulița Colței
04 · 1864
București, Târgul Cucului
05 · 1871
București, Hanul Zlătari
06 · între 1890 și 1905
Ada Kaleh, pe Dunăre
07 · noiembrie 1916
frontul românesc
08 · 1918
Cireșoaia, frontul din Moldova
09 · 1 decembrie 1918
Alba Iulia
10 · 1 decembrie 1918
Alba Iulia
11 · anii 1930
București
12 · anii 1930
București
13 · anii 1930
București
14 · între 1923 și 1935
București
15 · sfârșitul anilor 1930
București, bulevardele Brătianu și Magheru
16 · 1933
Dobrogea
17 · 1933
Giulești, Maramureș
18 · 1933
Avrig, lângă Sibiu
19 · 31 mai 1944
Ploiești, rafinăria Concordia Vega
20 · 1 august 1943
deasupra Ploieștiului
21 · 1944
România
22 · 1968
Ada Kaleh, pe Dunăre
23 · 1976
Delta Dunării
24 · martie 1977
București
25 · martie 1977
București
26 · decembrie 1989
Timișoara
27 · decembrie 1989
Timișoara
28 · 1989
România, decembrie 1989
29 · 31 decembrie 1989
București, aeroport
30 · iunie 1996
București, Casa Poporului
31 · 2008
Transfăgărășanul, Munții Făgăraș
32 · octombrie 2020
Geamăna, Munții Apuseni
33 · 2010
Delta Dunării
34 · 2017
Bârsana, Maramureș
35 · 2016
București, Piața Universității

Despre fotografii: de unde sunt și cum au fost alese

Care sunt primele fotografii făcute pe teritoriul României?

Fotografiile lui Carol Popp de Szathmári din 1854, făcute pe malul Dunării în timpul Războiului Crimeii, sunt printre primele fotografii de război din lume. Zece ani mai târziu, albumele lui bucureștene din 1864 arată străzi, piețe și clădiri ale capitalei la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Pagina începe cu aceste cadre, la mărimea la care s-au păstrat.

Cine a fotografiat Marea Unire de la 1 decembrie 1918?

Un singur om: Samoilă Mârza, fotograf din satul Galtiu, lângă Alba Iulia. A ajuns la adunare fără acreditare, cu un aparat cu plăci de sticlă, și a făcut fotografiile prin care cunoaștem ziua. Cinci cadre ale lui s-au păstrat; două sunt în pagina aceasta.

De unde vin fotografiile și le pot refolosi?

Toate cele 35 de fotografii vin din Wikimedia Commons, arhiva liberă de imagini, și au fost verificate una câte una la 21 octombrie 2026: autor, an, dimensiuni și licență. Sunt în domeniul public sau sub licențe Creative Commons care permit refolosirea, cu menționarea autorului și, unde scrie SA (share-alike), cu aceeași licență pentru lucrarea nouă. Sub fiecare fotografie găsiți autorul, licența și legătura la fișa completă a imaginii. Copiile de aici sunt micșorate și transformate în format WebP pentru încărcare rapidă; originalele, la rezoluție mare, sunt în fișele Commons legate sub fiecare cadru.

De ce lipsesc fotografii cunoscute din decembrie 1989?

Două imagini bucureștene foarte răspândite au fost lăsate intenționat afară: în fișele lor din Commons câmpul licenței este gol, așa că refolosirea lor legală nu este dovedită. Le-am înlocuit cu seria fotografului maghiar Urbán Tamás de la Timișoara, donată arhivei deschise Fortepan sub o licență liberă clară. La fel, gravurile lui Szathmári din războiul de la 1877, adesea arătate drept „fotografii”, au fost excluse: sunt tipărituri după desene, dar pagina aceasta arată numai fotografii.

De ce sunt puține fotografii din anii comunismului?

Pentru că puține au ajuns în arhive deschise cu licență clară. Fotografia oficială a epocii a rămas în mare parte sub drepturi închise, iar demolările și cozile au fost fotografiate mai ales de amatori ale căror arhive nu sunt publice. Am ales cadrele libere care documentează epoca fără propagandă și am spus deschis, în textul actului, că golul face parte din poveste. Dacă dețineți fotografii din epocă și le puteți dărui unei arhive deschise, pagina va crește.

Selecția, ordinea și textele aparțin editorului paginii. Greșelile de datare sau de atribuire semnalate de cititori se corectează în pagina aceasta și, unde este cazul, în fișa imaginii din Wikimedia Commons.