Imaginea 3D nu poate porni pe acest dispozitiv. Textul de mai jos spune tot.
Mănăstirea Putna · zori de noiembrie · 346 de centimetri de paltin
Toaca
La mănăstire, prima chemare la slujbă vine de la o scândură de paltin lungă de trei metri și jumătate, bătută cu ciocănele de lemn; clopotul sună după ea. Fiecare loc de pe scândură cântă altfel.
În 1983, etnomuzicologa Constanța Cristescu a măsurat toaca mare de la Putna: 346 de centimetri lungime, 33 lățime și 4 grosime, cu zece găuri cu diametrul de 2,5 centimetri. În același an a măsurat-o pe cea de la Sucevița, de 377 de centimetri, pe cea de la Moldovița, de 307, și pe cea de la Neamț, de 351,5.
Lemnul cerut e paltinul. Trebe paltin alb, nu cu coajă roșie, i-a spus un meșter. Scândura se despică de-a lungul fibrei și se usucă afară, la umbră, ca să nu crape. Toaca mare atârnă de un suport, în clopotniță sau în curte, și se bate cu două ciocănele, pe rând.
Lungime
346 cm
Lățime
33 cm
Grosime
4 cm
Găuri
10 × 2,5 cm
Lemn
paltin
Lovește scândura oriunde, cu degetul sau cu mouse-ul. Pe tastatură: A … L de la un capăt la altul, cu Shift lângă margine.
Lovită, scândura se îndoaie în unde care stau pe loc: unele puncte se mișcă mult, altele deloc. Fiecare fel de îndoire are frecvența lui. Calculată pentru toaca de la Putna, cea mai joasă e de vreo 14 vibrații pe secundă, sub pragul auzului; a doua, de 38; a treia, de 75. Ce se aude sunt îndoirile mult mai mărunte, de sute și mii de vibrații pe secundă, și răsucirea scândurii în jurul axei ei.
Locul loviturii hotărăște care dintre ele pornesc: o îndoire nu poate porni dintr-un punct în care ea însăși stă pe loc. De aceea fiecare loc de pe toacă sună altfel. Toaca nu are note acordate, dar are melodie: Cristescu notează că, mutând ciocănelele de-a lungul scândurii, cântărețul schimbă înălțimea sunetului.
În imagine, bruma ține socoteala: unde lemnul se mișcă tare, se scutură; pe liniile care stau pe loc, rămâne.
Mișcarea e încetinită și mărită. Lovește apoi scândura pe o linie de brumă: acolo îndoirea aleasă nu pornește.
Seara și dimineața, înainte de vecernie și de utrenie, un călugăr ia toaca de mână și ocolește o dată biserica: pornește din fața ei, trece pe latura de sud, pe la altar, pe latura de nord și se întoarce în față, oprindu-se și închinându-se în locurile rânduite de Tipic. În zilele de rând, după ocol se bate toaca mare, apoi clopotul mic.
Toaca de mână de la Putna, măsurată tot în 1983, are 288 de centimetri: două brațe de câte 136,5 centimetri, groase de 2, și la mijloc un mâner de 15 pe 6 centimetri. Se ține aproape orizontal, în mâna stângă, în dreptul inimii, și se bate cu un singur ciocănel. Cântărețul mută lovitura de lângă mână spre capăt, iar sunetul devine mai înalt și mai puternic.
Ocolul e scurtat aici la mai puțin de un minut. Sunetul vine din locul unde e toaca, iar când biserica stă între ea și tine se aude înfundat. Omul nu e desenat; rămân urmele în brumă.
O chemare de toacă nu e un tact bătut la nesfârșit. Constanța Cristescu a adunat 109 chemări din mănăstirile românești și descrie o formă care revine la ele: un început liber, care se grăbește, pornind de la 40–80 de bătăi pe minut, până la prima „floare”; un mijloc egal, de 80–170 de bătăi, în care se repetă o figură de bază, „isonul”, cu „flori” împletite în ea; și o încheiere care încetinește.
La Putna i-a înregistrat în 1983 pe monahul Calinic Dumitriu la toaca de mână și pe Raveca Ungureanu, Constantin Cenușe și alții la toaca mare.
Chemarea de aici e construită după forma descrisă de Cristescu; figurile ritmice sunt alese, nu transcrise de pe o înregistrare.
Lângă ușa bisericii, de obicei în dreapta ei, atârnă toaca de fier: o placă metalică de diferite forme, bătută cu unul sau două ciocănele de metal. La pavecernița din zilele de rând, Tipicul cere câte o lovitură în ea la fiecare dintre primele trei stihuri din „Nepătată, neîntinată”.
Clopotele vin la urmă. Cel mai vechi de la Putna, Buga, a fost dăruit de Ștefan cel Mare în 1484; s-a spart în 1760, în 1793 și în 1818 și a fost turnat din nou. Tradiția spune că se auzea în toată Moldova, iar Eminescu a consemnat că a bătut singur la 1 octombrie 1777, când domnul Grigore al III-lea Ghica era ucis la Iași. Azi stă lângă clopotniță. Dintre clopotele vechi, numai Siluanul, turnat în 1530, mai sună în forma lui dintâi. Clopotnița, ridicată în 1822 pe latura de est a incintei, adăpostește din 2016 unsprezece clopote noi; cel mai mare are 5.200 de kilograme.
Clopotul și placa de fier sunt modele: înălțimea lor e aleasă aici.
Cele două toace au dimensiunile măsurate la Putna în 1983, iar Turnul Tezaurului are cele date de mănăstire: 18 metri până la streașină, latura bazei de peste 9 metri. Ele au lemnul finisat și piatra lucrată.
Restul e dedus sau închipuit, și se vede. Locul toacei mari în curte și suportul ei nu sunt cunoscute. Cristescu dă numărul și diametrul găurilor, nu și așezarea lor. Forma plăcii de fier e luată după cea de la Neamț, iar volumele bisericii și ale clopotniței sunt făcute după fotografii. Suportul, placa de fier, biserica, clopotnița și zidurile apar ca lemn crud și piatră cu linii de trasaj. Dealurile, pavajul, iarba, bruma și urmele de pași sunt închipuite: devin ipsos mat sau dispar. Lumina e și ea aleasă.
Măsuratcele două toace, Turnul Tezaurului: lemn finisat, piatră lucrată
Dedussuportul, placa de fier, biserica, clopotnița, zidurile: lemn crud, linii de trasaj
Presupusdealurile, pavajul, iarba, bruma, urmele: ipsos mat sau scoase din imagine
Toaca de fier și o toacă de mână la Mănăstirea Neamț. După placa de aici e făcută forma celei din reconstituire. Foto: GerritR, CC BY-SA 4.0, Wikimedia Commons.Placa de fier și toaca de mână, în reconstituire.
Curtea de la Putna, cu clopotnița din 1822 și colțul bisericii. Foto: Valeria23, CC BY-SA 3.0 RO, Wikimedia Commons.Clopotnița, în reconstituire, cu chiliile de pe zidul de est.
Cât de exactă e reconstituirea
Dimensiunile celor două toace sunt cele măsurate de Constanța Cristescu la Putna în 1983. Ea nu spune cum sunt așezate găurile; aici sunt două grupuri de câte patru spre capete și două prin care trec frânghiile. Toaca de mână se îngustează de la 10 centimetri lângă mână la 6,5 spre capăt; sensul îngustării e presupus.
Unde stă toaca mare la Putna și pe ce atârnă nu se știe din sursele citite. Aici atârnă sub un acoperiș mic pe patru stâlpi de stejar, cu frânghiile trecute prin găurile de la 77,5 centimetri de capete, aproape de punctele unde cea mai joasă îndoire nu mișcă lemnul.
Sunetul e un model, nu o înregistrare. Fiecare lovitură e calculată din dimensiunile scândurii: îndoirile unei bare libere la ambele capete și răsucirile ei, cu valori de paltin de munte (615 kilograme pe metru cub, modul de elasticitate de 9,9 gigapascali). Modulul de forfecare, pierderea de energie a lemnului, durata contactului cu ciocănelul și cât de bine radiază scândura sunetele joase sunt alese aici. Mâna care ține toaca mică îi stinge îndoirile care mișcă mijlocul; în sunet, lățimea ei e luată constantă.
Modelul face ca fiecare loc să sune altfel și ca loviturile spre capete să fie mai tari, dar nu reproduce urcarea de la grav la ascuțit pe care o descriu cei care bat toaca de mână. Poate o dau lucruri pe care modelul le lasă deoparte, ca forma reală a brațelor, felul în care strânge mâna sau ciocănelul.
Chemarea e construită după forma descrisă de Cristescu: pulsul începe la 56 de bătăi pe minut și se grăbește până la 132, ține 132 la mijloc, apoi încetinește spre 60; în flori, loviturile mărunte cad mai des decât pulsul. Figurile isonului și ale florilor sunt alese aici.
Ocolul urmează traseul din Tipic, fără opriri și închinăciuni, scurtat la 44 de secunde. Ecoul curții e închipuit. Clopotul și placa de fier sunt sunete-model, cu înălțimi alese.
Biserica, clopotnița și zidurile sunt volume simplificate după fotografii, fără măsurători. Soarele stă la vreo 8 grade deasupra orizontului, ca lumina să treacă peste ziduri până la toacă. Turnul Tezaurului are aici latura de 9,4 metri, o valoare aleasă în „peste 9 metri”.