Browserul acesta nu poate desena globul. Povestea, graficele și locul tău sunt toate mai jos.

130.000 de ani de uriași și oameni

Mamuți, leneși uriași, canguri gigantici: animalele care au dispărut după sosirea oamenilor

Fără disparițiile din ultimii 130.000 de ani, azi ar trăi 329 de specii de mamifere de uscat mai grele de 44 kg. 175 nu mai există. Derulează și urmărește unde și când dispar: pe toate continentele în afară de Africa, cele mai multe pierderi vin după primii oameni moderni.

Derulează ca să pornească timpul

Acum 130.000 de ani

O planetă a uriașilor

Ocrul arată câte specii de mamifere mari de uscat, de peste 44 kg, ar trăi azi în fiecare loc dacă niciuna n-ar fi dispărut de atunci. Pe uscatul cel mai luminos sunt în jur de 45. Pe tot globul sunt 329 de specii.

Luminile de foc sunt oamenii. Aici ard doar în Africa, unde a apărut specia noastră. Jarul slab din Europa și Asia îi arată pe neanderthalieni și pe alte specii de oameni.

Africa

Acolo unde oamenii au fost dintotdeauna

Africa a pierdut 16 din cele 82 de specii de uriași. Elefanții, rinocerii, hipopotamii, girafele și bivolii trăiesc încă acolo, și nicăieri nu mai trăiesc atâtea specii mari unele lângă altele.

Oamenii și strămoșii lor au trăit lângă aceste animale mai bine de două milioane de ani. O explicație este că animalele au avut timp să învețe să se teamă de ei. Nu toți sunt de acord: Tyler Faith (2014) pune pierderile Africii pe seama schimbării pajiștilor și găsește „puține motive” să-i acuze pe oameni.

Australia și Noua Guinee · acum 48.000 de ani

Primul continent nou

Cei mai mulți cercetători acceptă că oamenii erau în Australia acum circa 48.000 de ani; uneltele de la Madjedbebe au fost datate la 65.000 de ani, o vârstă pe care alții o resping. Un model al datelor fosilelor pune un vârf al disparițiilor acum 42.100 de ani.

Din cele 26 de mamifere uriașe care trăiau aici au dispărut 25: Diprotodon, un marsupial de 2,7 tone, canguri înalți de doi metri, un leu marsupial. Au dispărut și o pasăre fără zbor mai înaltă decât un om, rudă cu rațele și gâștele, și o șopârlă lungă de câțiva metri; ocrul numără doar mamiferele.

Cât de repede înseamnă „la scurt timp”? În sud-vestul Australiei, sporii ciupercii care crește pe bălegarul ierbivorelor mari scad brusc între acum 45.000 și 43.100 de ani, „în mai puțin de 4.000 de ani” de la sosirea oamenilor. În nord-estul statului Queensland, câțiva uriași au trăit până după acum 40.000 de ani, iar unii cercetători cred că cele mai multe specii dispăruseră înainte de oameni.

Eurasia · acum 45.000 de ani

Eurasia: o stingere lentă

Specia noastră era în Bulgaria acum mai bine de 45.000 de ani. În România, mandibula din Peștera cu Oase are între 37.000 și 42.000 de ani. Pe la 40.000 de ani în urmă, neanderthalienii dispăruseră: erau și ei mamifere mari, dar nu sunt numărați aici.

Apoi uriașii s-au dus unul câte unul, de-a lungul a zeci de mii de ani: ursul de cavernă acum circa 30.000 de ani, leul de cavernă și rinocerul lânos acum circa 14.000, mamutul lânos de pe continent acum circa 10.700, cerbul uriaș după 7.700. Eurasia a pierdut 66 din 147 de specii (45%).

Aici, încălzirea de la sfârșitul epocii de gheață a contat limpede. Pădurea a luat locul stepei mamuților, iar arealul fiecărei specii s-a strâns în ritmul lui. Oamenii au fost încă o presiune; cât de mare, încă se discută.

Americile · acum 16.000 de ani

Americile: câteva mii de ani

Oamenii erau la Cooper's Ferry, în Idaho, acum circa 16.000 de ani, iar la Monte Verde, în Chile, acum 14.200. Urmele de pași de la White Sands, în New Mexico, au între 21.000 și 23.000 de ani.

Ultimele fosile datate ale celor 16 genuri mari din America de Nord cad între acum 13.800 și 11.400 de ani; în America de Sud, șirul fosilelor se rupe între acum 12.900 și 11.600 de ani. America de Nord a pierdut 50 din 70 de specii de uriași, America de Sud 50 din 65: mamuți, mastodonți, leneși de pământ grei cât elefanții, gliptodonți cu carapace, cai, cămile, feline cu dinți-sabie.

Dacă urmele de la White Sands au vârsta corectă, oamenii și aceste animale au împărțit continentul câteva mii de ani înainte de prăbușire. Asta se potrivește cu „după sosirea oamenilor”, dar nu cu un măcel brusc.

Caraibe

Caraibe: un test care șovăie

Leneșii de pământ au trăit în Cuba și Hispaniola cu mii de ani mai mult decât rudele lor de pe continent. Exact asta te-ai aștepta să vezi dacă oamenii erau amenințarea: fără oameni, fără dispariție.

Cea mai nouă datare a primelor așezări îi aduce însă pe oameni în Cuba abia acum 5.400–4.700 de ani, iar în Hispaniola și mai târziu. După acest calendar, cele mai multe dintre ultimele oase datate de leneș sunt mai vechi decât primii oameni. Cu atât de puține oase datate, întrebarea rămâne deschisă, iar pagina nu-l numără drept un caz limpede.

Două excepții

Unde mamuții au murit fără oameni

Pe Insula St Paul, în Marea Bering, mamuții au trăit până acum 5.600 de ani și au murit pe măsură ce insula se micșora și apa dulce se termina. Niciun om n-a pus piciorul acolo până în 1787.

Pe Insula Wrangel, ultimii mamuți din lume au murit acum circa 4.000 de ani. Singura tabără omenească datată de pe insulă e cu aproximativ o mie de ani mai nouă. Uriașii pot dispărea și fără să-i vâneze cineva: aceste două insule arată că se poate întâmpla.

Madagascar

Madagascar, acum o mie de ani

Oamenii trăiau sigur în Madagascar acum 1.350–1.100 de ani. Pentru o sosire mai veche există argumente disputate: urme de tăietură pe oase de pasăre-elefant vechi de 10.500 de ani și alte indicii de acum circa 4.000 de ani.

Oricând ar fi venit, prăbușirea e datată: păsările-elefant și hipopotamii pitici au dispărut acum aproximativ 1.200–900 de ani, iar câțiva lemuri uriași și un hipopotam au rezistat încă câteva secole. Toate cele șapte mamifere uriașe ale insulei au dispărut, printre ele un lemur de 160 kg.

Noua Zeelandă · pe la 1280

Noua Zeelandă: în mai puțin de două secole

Polinezienii au ajuns în Noua Zeelandă pe la 1280. Moa, păsări uriașe care nu zburau, înalte de până la doi metri la spinare, dispăruseră din Insula de Sud pe la 1400–1450, după datarea a 270 de oase.

Un studiu estimează că nu au fost niciodată mai mult de circa 0,01 oameni pe kilometru pătrat. Pe glob, Noua Zeelandă e hașurată: uriașii ei pierduți erau păsări, iar ocrul numără doar mamiferele.

Azi

Și uriașii care au supraviețuit?

Ultima imagine înlocuiește arealele posibile cu cele reale. 154 de specii de uriași trăiesc încă, dar cele mai multe ocupă doar o parte din pământul pe care l-ar putea locui: leii au dispărut din Europa și din aproape toată India, elefanții din cea mai mare parte a Africii, bizonii din cea mai mare parte a Americii de Nord.

Povestea nu s-a oprit. Doar a încetinit, pentru că au rămas mai puțini uriași de pierdut.

Unde locuiești

Uriașii care ar trăi aici

Apasă pe glob sau scrie o localitate. Afli toate speciile de mamifere uriașe al căror areal natural acoperă locul acela, desenate la scară lângă un om, și când a fost văzută ultima oară fiecare.

Localitatea ta

Continentele, puse în rând după ziua sosirii oamenilor

Fiecare punct e o specie de uriaș dispărută, așezată la cea mai tânără fosilă datată a ei (Andermann și colab. 2020). Pentru Noua Zeelandă, Mauritius și Madagascar sunt adăugate păsările, din studiile despre insule. Banda de foc merge de la cea mai veche afirmație serioasă despre oameni până la data acceptată de cei mai mulți cercetători.

În timpul calendaristic, punctele sunt împrăștiate pe o sută de mii de ani. Mută fiecare rând astfel încât zero să fie ziua în care au sosit oamenii, și cele mai multe cad la dreapta lui zero. În Americi, cam jumătate cad în 5.000 de ani de la sosire, iar pe insule în câteva secole; în Australia și Eurasia se întind pe zeci de mii.

Puncte pline: ultima fosilă e mai tânără decât cea mai veche afirmație despre oameni. Puncte goale: mai veche decât orice afirmație. Scară logaritmică.

Unde	ultima fosilă după data acceptată a sosirii
America de Nord	27 / 31
Australia și Noua Guinee	15 / 25
Eurasia	28 / 34
America de Sud	25 / 46
Caraibe	1 / 5
Madagascar	4 / 8

Punctele care vin prea devreme nu dovedesc că speciile acelea au murit înaintea oamenilor. Ultima fosilă e cel mai tânăr os găsit și datat de cineva, nu ultimul animal în viață. În baza de date folosită de grafic, speciile australiene a căror ultimă fosilă e mai veche decât data acceptată a sosirii au o mediană de 5 fosile datate, față de 11 pentru celelalte; în America de Nord, 1 față de 14,5. Animalele rare dispar devreme din șirul fosilelor. Cronologia Americii de Sud e cea mai subțire: cele mai multe puncte timpurii de acolo se sprijină pe un singur strat datat. Datele din grafic vin dintr-o singură bază de date (Andermann și colab. 2020) și diferă uneori de studiile mai noi citate în poveste: cel mai tânăr urs de cavernă are acolo 23.900 de ani, față de 30.500–28.500 la Stuart și Lister (2012).

N-a fost, mai degrabă, sfârșitul epocii de gheață?

Suspectul evident e clima. Disparițiile se suprapun peste sfârșitul ultimei glaciațiuni, când lumea s-a încălzit cu câteva grade. Așa că pagina întreabă, pentru fiecare pătrat de uscat de 96 km: cu cât s-a încălzit locul acesta de la apogeul glaciațiunii, acum 21.000 de ani, până în ultimele milenii (reconstituirea lui Tierney și colab. 2020), și ce parte din uriașii lui a dispărut?

Ia doar locurile aflate la cel mult 30° de ecuator care s-au încălzit cu mai puțin de 4 °C. Clima s-a schimbat cam la fel în toate. Pierderile, nu:

Mediana părții de specii de uriași pierdute pe pătrat de 96 km, pătrate aflate la cel mult 30° de ecuator, încălzite cu mai puțin de 4 °C. Cu gri: acolo unde oamenii sau alte specii de oameni au trăit lângă animale sute de mii de ani.

În interiorul unui continent, argumentul climei stă mai bine în unele locuri. În Eurasia, cu cât un loc s-a încălzit mai mult, cu atât a pierdut mai mulți uriași (corelație de rang +0,67); Africa arată același lucru, mai slab (+0,51). Dar pătratele cele mai încălzite sunt în nord, unde oamenii moderni au ajuns ultimii și unde a dispărut stepa mamuților, iar testul acesta nu le poate despărți. În America de Nord și în Australia, încălzirea nu spune aproape nimic despre locurile care au pierdut cel mai mult (−0,18 și −0,03); America de Sud arată o legătură slabă (+0,28).

Mediana părții pierdute, după cât s-a încălzit fiecare pătrat. Clasele cu mai puțin de 30 de pătrate lipsesc.

Mai e un argument împotriva climei luate singură. Aceleași animale trecuseră deja prin vreo zece glaciațiuni lungi în ultimul milion de ani, cu încălziri la fel de rapide. Doar ultima, cea cu oameni, a adus un val de dispariții care i-a luat întâi pe cei mai mari (Svenning și colab. 2024; Barnosky și colab. 2004).

Pagina repetă astfel, cu o hartă mai fină și cu altă reconstituire a climei, testul lui Sandom și colab. (2014), care au ajuns la aceeași concluzie țară cu țară.

Cu cât e mai mare animalul, cu atât e mai probabil să fi dispărut

Schimbarea climei n-are un motiv evident să aleagă tocmai animalele cele mai mari. Vânătorii au, pentru că un animal mare merită o suliță, iar speciile care se înmulțesc încet își revin greu după orice pierdere. Dintre speciile de 44–100 kg au dispărut 41 din 119 (34%). Peste trei tone, 14 din 16 (88%).

Specii dispărute, după greutate (PHYLACINE 1.2.1). Uriașii Africii au supraviețuit în mare parte, la orice greutate de până la trei tone.

În Africa au dispărut 1 din 4 specii de una până la trei tone. În restul lumii, 25 din 28.

Unde regula nu se aplică

Africa a pierdut și ea uriași, 16 din 82 de specii, cu oameni prezenți tot timpul. La speciile cel mai bine datate, pierderile cad între acum 13.000 și 6.000 de ani, iar Faith (2014) le leagă de schimbarea pajiștilor.
Eurasia și-a pierdut uriașii treptat, de-a lungul a 25.000 de ani, urmând îndeaproape oscilațiile climei (Stuart și Lister 2012; Cooper și colab. 2015).
St Paul și Wrangel: mamuții au dispărut fără oameni; pe St Paul, pentru că s-a terminat apa dulce.
Cipru: hipopotamii pitici erau „probabil deja dispăruți sau cel puțin foarte amenințați” când au sosit oamenii (Zazzo și colab. 2015).
Caraibe: după cele mai noi date ale așezărilor, cele mai multe dintre ultimele oase datate de leneș vin înaintea oamenilor.
Datele sosirii sunt disputate: Australia acum 48.000 sau 65.000 de ani; Madagascar acum 1.350, 4.000 sau 10.500. Cu cât oamenii și uriașii au trăit mai mult împreună, cu atât „la scurt timp după” devine mai slab.
Harta pornește de la o presupunere. Arealele speciilor dispărute sunt desenate acolo unde trăiesc azi vecinii lor din fosile, iar documentația PHYLACINE notează că asta tratează fiecare dispariție drept cel puțin în parte provocată de oameni. Harta arată unde ar trăi azi aceste animale; nu e, singură, o dovadă.

Chiar și cercetătorii care îi acuză pe oameni avertizează împotriva imaginii simpliste a vânătorilor care măturau un continent. Koch și Barnosky (2006) o numesc „o simplificare excesivă”; ei cred, la rândul lor, că în multe regiuni oamenii au dat lovitura finală unor faune deja slăbite de climă.

România: oamenii de la Oase și urșii din Carpați

În Peștera cu Oase, lângă Anina, a fost găsită mandibula Oase 1, veche de 37.000–42.000 de ani, unul dintre cei mai vechi oameni moderni din Europa. Genomul ei arată un strămoș neanderthalian cu doar patru-șase generații în urmă. Pe atunci, prin aceleași peșteri trăiau urșii de cavernă.

În Carpați, urșii de cavernă au scăzut între acum 40.000 și 35.000 de ani, s-au refăcut parțial între 35.000 și 30.000, iar cea mai tânără dată, de la Cioclovina Uscată, e de 31.820 ± 400 de ani. Autorii studiului pun declinul pe seama frigului și a hranei puține, cu oamenii care foloseau aceleași peșteri drept „un factor de stres în plus”. Ultimul mamut din România nu are încă o dată sigură publicată.

Ultimul bour din lume, o femelă, a murit în 1627, în Polonia. Despre elefanții, mamuții și rudele lor găsite în fiecare județ e o pagină separată: Elefanți, mamuți și rudele lor, în România; despre România de la apogeul glaciațiunii, România, acum 20.000 de ani.

Cum a fost făcută pagina

Uriașii. Mamiferele de uscat cu greutatea medie de cel puțin 44 kg din PHYLACINE 1.2.1, care cartografiază arealul natural al fiecărui mamifer, viu sau dispărut în ultimii 130.000 de ani, pe o rețea de 96 km. Focile, ursul polar și toate speciile de oameni sunt lăsate deoparte: 329 de specii, dintre care 175 dispărute (161 înainte de 1500). Statutul urmează lista IUCN din 2016 folosită de PHYLACINE: una dintre cele 175, oryxul cu coarne de iatagan, era atunci dispărută din sălbăticie și a fost readusă de atunci în Ciad, iar dromaderul sălbatic e numărat deși urmașii lui domestici trăiesc.

Unde	specii dispărute	genuri dispărute
Africa	16 / 82 (20%)	12 / 48 (25%)
Eurasia	66 / 147 (45%)	41 / 85 (48%)
America de Nord	50 / 70 (71%)	38 / 54 (70%)
America de Sud	50 / 65 (77%)	41 / 53 (77%)
Australia și Noua Guinee	25 / 26 (96%)	11 / 12 (92%)
Madagascar	7 / 7 (100%)	4 / 4 (100%)
Caraibe	5 / 5 (100%)	3 / 3 (100%)

Când. Fiecare specie dispărută părăsește globul la cea mai tânără fosilă datată sau, pentru cele recente, la ultima observație, după Andermann și colab. (2020); unde capătul tânăr al datei nu e constrâns, e folosit capătul vechi. Patru specii n-au dată și nu apar. Datele sosirii pe fiecare continent vin din sursele de mai jos; globul aprinde tot continentul deodată, deși oamenii s-au răspândit pe un continent în secole sau milenii.

Clima. Încălzirea e diferența de temperatură anuală a aerului la sol între apogeul ultimei glaciațiuni (acum 23.000–19.000 de ani) și Holocenul târziu (ultimii 4.000 de ani), în lgmDA v2.1 (Tierney și colab. 2020). Intră doar pătratele cu cel puțin trei specii de uriași. Pătratele vecine nu sunt independente, așa că pagina nu dă teste de semnificație.

Locul tău. Pătratul de sub punctul ales. „Nu mai trăiește aici” compară arealul natural cu arealul de azi din PHYLACINE. Siluetele sunt desenate la greutatea fiecărei specii, pornind de la desenul unei rude din același gen sau aceeași familie, deci formele sunt aproximative.

Pe același site: urmele de pași de la White Sands.

Surse

Faurby, S. et al. (2018). PHYLACINE 1.2: The Phylogenetic Atlas of Mammal Macroecology. Ecology 99, 2626. Data v1.2.1, Zenodo. doi.org/10.5281/zenodo.3690867
Andermann, T. et al. (2020). The past and future human impact on mammalian diversity. Science Advances 6, eabb2313. Data: Zenodo 2621252. doi.org/10.1126/sciadv.abb2313
Tierney, J. E. et al. (2020). Glacial cooling and climate sensitivity revisited. Nature 584, 569–573. Product lgmDA v2.1. doi.org/10.1038/s41586-020-2617-x
Sandom, C. et al. (2014). Global late Quaternary megafauna extinctions linked to humans, not climate change. Proc. R. Soc. B 281, 20133254. doi.org/10.1098/rspb.2013.3254
Barnosky, A. D. et al. (2004). Assessing the causes of late Pleistocene extinctions on the continents. Science 306, 70–75. doi.org/10.1126/science.1101476
Svenning, J.-C. et al. (2024). The late-Quaternary megafauna extinctions: patterns, causes, ecological consequences and implications for ecosystem management in the Anthropocene. Cambridge Prisms: Extinction 2, e5. doi.org/10.1017/ext.2024.4
Koch, P. L. & Barnosky, A. D. (2006). Late Quaternary extinctions: state of the debate. Annu. Rev. Ecol. Evol. Syst. 37, 215–250. doi.org/10.1146/annurev.ecolsys.34.011802.132415
Saltré, F. et al. (2016). Climate change not to blame for late Quaternary megafauna extinctions in Australia. Nature Communications 7, 10511. doi.org/10.1038/ncomms10511
Clarkson, C. et al. (2017). Human occupation of northern Australia by 65,000 years ago. Nature 547, 306–310. doi.org/10.1038/nature22968
O'Connell, J. F. et al. (2018). When did Homo sapiens first reach Southeast Asia and Sahul? PNAS 115, 8482–8490. doi.org/10.1073/pnas.1808385115
van der Kaars, S. et al. (2017). Humans rather than climate the primary cause of Pleistocene megafaunal extinction in Australia. Nature Communications 8, 14142. doi.org/10.1038/ncomms14142
Hocknull, S. A. et al. (2020). Extinction of eastern Sahul megafauna coincides with sustained environmental deterioration. Nature Communications 11, 2250. doi.org/10.1038/s41467-020-15785-w
Wroe, S. et al. (2013). Climate change frames debate over the extinction of megafauna in Sahul. PNAS 110, 8777–8781. doi.org/10.1073/pnas.1302698110
Hublin, J.-J. et al. (2020). Initial Upper Palaeolithic Homo sapiens from Bacho Kiro Cave, Bulgaria. Nature 581, 299–302. doi.org/10.1038/s41586-020-2259-z
Higham, T. et al. (2014). The timing and spatiotemporal patterning of Neanderthal disappearance. Nature 512, 306–309. doi.org/10.1038/nature13621
Fu, Q. et al. (2015). An early modern human from Romania with a recent Neanderthal ancestor. Nature 524, 216–219. doi.org/10.1038/nature14558
Stuart, A. J. & Lister, A. M. (2012). Extinction chronology of the woolly rhinoceros Coelodonta antiquitatis in the context of late Quaternary megafaunal extinctions in northern Eurasia. Quaternary Science Reviews 51, 1–17. doi.org/10.1016/j.quascirev.2012.06.007
Stuart, A. J. (2015). Late Quaternary megafaunal extinctions on the continents: a short review. Geological Journal 50, 338–363. doi.org/10.1002/gj.2633
Cooper, A. et al. (2015). Abrupt warming events drove Late Pleistocene Holarctic megafaunal turnover. Science 349, 602–606. doi.org/10.1126/science.aac4315
Bennett, M. R. et al. (2021). Evidence of humans in North America during the Last Glacial Maximum. Science 373, 1528–1531. doi.org/10.1126/science.abg7586
Pigati, J. S. et al. (2023). Independent age estimates resolve the controversy of ancient human footprints at White Sands. Science 382, 73–75. doi.org/10.1126/science.adh5007
Davis, L. G. et al. (2019). Late Upper Paleolithic occupation at Cooper's Ferry, Idaho, USA, ~16,000 years ago. Science 365, 891–897. doi.org/10.1126/science.aax9830
Faith, J. T. & Surovell, T. A. (2009). Synchronous extinction of North America’s Pleistocene mammals. PNAS 106, 20641–20645. doi.org/10.1073/pnas.0908153106
Meltzer, D. J. (2015). Pleistocene overkill and North American mammalian extinctions. Annual Review of Anthropology 44, 33–53. doi.org/10.1146/annurev-anthro-102214-013854
Dillehay, T. D. et al. (2008). Monte Verde: seaweed, food, medicine, and the peopling of South America. Science 320, 784–786. doi.org/10.1126/science.1156533
Prates, L. & Perez, S. I. (2021). Late Pleistocene South American megafaunal extinctions associated with rise of Fishtail points and human population. Nature Communications 12, 2175. doi.org/10.1038/s41467-021-22506-4
Napolitano, M. F. et al. (2019). Reevaluating human colonization of the Caribbean using chronometric hygiene and Bayesian modeling. Science Advances 5, eaar7806. doi.org/10.1126/sciadv.aar7806
Steadman, D. W. et al. (2005). Asynchronous extinction of late Quaternary sloths on continents and islands. PNAS 102, 11763–11768. doi.org/10.1073/pnas.0502777102
Graham, R. W. et al. (2016). Timing and causes of mid-Holocene mammoth extinction on St. Paul Island, Alaska. PNAS 113, 9310–9314. doi.org/10.1073/pnas.1604903113
Vartanyan, S. L. et al. (2008). Collection of radiocarbon dates on the mammoths and other genera of Wrangel Island. Radiocarbon 49, 1385–1403. doi.org/10.1017/S0033822200043010
Hansford, J. et al. (2018). Early Holocene human presence in Madagascar evidenced by exploitation of avian megafauna. Science Advances 4, eaat6925. doi.org/10.1126/sciadv.aat6925
Anderson, A. et al. (2018). New evidence of megafaunal bone damage indicates late colonization of Madagascar. PLOS ONE 13, e0204368. doi.org/10.1371/journal.pone.0204368
Godfrey, L. R. et al. (2019). A new interpretation of Madagascar’s megafaunal decline: the “Subsistence Shift Hypothesis”. Journal of Human Evolution 130, 126–140. doi.org/10.1016/j.jhevol.2019.03.002
Holdaway, R. N. et al. (2014). An extremely low-density human population exterminated New Zealand moa. Nature Communications 5, 5436. doi.org/10.1038/ncomms6436
Wilmshurst, J. M. et al. (2011). High-precision radiocarbon dating shows recent and rapid initial human colonization of East Polynesia. PNAS 108, 1815–1820. doi.org/10.1073/pnas.1015876108
Roberts, D. L. & Solow, A. R. (2003). When did the dodo become extinct? Nature 426, 245. doi.org/10.1038/426245a
Faith, J. T. (2014). Late Pleistocene and Holocene mammal extinctions on continental Africa. Earth-Science Reviews 128, 105–121. doi.org/10.1016/j.earscirev.2013.10.009
Zazzo, A. et al. (2015). Direct dating and physico-chemical analyses cast doubts on the coexistence of humans and dwarf hippos in Cyprus. PLOS ONE 10, e0134429. doi.org/10.1371/journal.pone.0134429
Bojar, A.-V. et al. (2025). Ursus spelaeus during the MIS 3: new evidence from the Cioclovina Uscată Cave and radiocarbon age overview for the Carpathians. Isotopes in Environmental and Health Studies 61, 101–113. doi.org/10.1080/10256016.2024.2376730
Lebedintsev, A. I. (2024). The history of the discovery and archaeological research of the Paleo-Eskimo site on Wrangel Island. Vestnik NSU, History and Philology 23, 19–34. doi.org/10.25205/1818-7919-2024-23-7-19-34
Higham, T. et al. (2011). The earliest evidence for anatomically modern humans in northwestern Europe. Nature 479, 521–524. doi.org/10.1038/nature10484
Parfitt, S. A. et al. (2010). Early Pleistocene human occupation at the edge of the boreal zone in northwest Europe. Nature 466, 229–233. doi.org/10.1038/nature09117
Jacobi, R. M. & Higham, T. F. G. (2009). The early Lateglacial re-colonization of Britain: new radiocarbon evidence from Gough’s Cave. Quaternary Science Reviews 28, 1895–1913. doi.org/10.1016/j.quascirev.2009.03.006
Lister, A. M. (2009). Late-glacial mammoth skeletons (Mammuthus primigenius) from Condover (Shropshire, UK). Geological Journal 44, 447–479. doi.org/10.1002/gj.1162
Smith, F. A. et al. (2018). Body size downgrading of mammals over the late Quaternary. Science 360, 310–313. doi.org/10.1126/science.aao5987
Natural Earth (1:50m countries and land), public domain; GeoNames towns over 15,000 people (CC BY 4.0); silhouettes from PhyloPic (CC0, CC BY 3.0/4.0; credits below). www.phylopic.org/

Siluete: PhyloPic. Mammuthus primigenius: Kamil S. Jaron (CC0); Mammut americanum: artrociraptor (CC0); Palaeoloxodon antiquus: Steven Traver (CC0); Coelodonta antiquitatis: Steven Traver (CC0); Elasmotherium sibiricum: JFstudios (CC0); Megaloceros giganteus: Steven Traver (CC0); Ursus spelaeus: Margot Michaud (CC0); Panthera spelaea: Gabriele Russo (CC0); Bison priscus: Zimices (CC BY 3.0); Bos primigenius: Ivan Iofrida (CC BY 4.0); Equus ferus: Andy Wilson (CC0); Smilodon fatalis: Steven Traver (CC0); Eremotherium laurillardi: Zimices (Julián Bayona) (CC BY 4.0); Doedicurus clavicaudatus: Becky Barnes (CC0); Toxodon platensis: Zimices (CC BY 3.0); Diprotodon optatum: Steven Traver (CC0); Procoptodon goliah: Dan Niel (CC0); Thylacoleo carnifex: Steven Traver (CC0); Genyornis newtoni: Ferran Sayol (CC0); Aepyornis maximus: Robert Cooke (CC0); Dinornis robustus: Ferran Sayol (CC0); Hieraaetus moorei: Andy Wilson (CC0); Raphus cucullatus: Ferran Sayol (CC0); Hydrodamalis gigas: T. Michael Keesey (PDM); Homo neanderthalensis: T. Michael Keesey (CC0); Loxodonta africana: Steven Traver (CC0); Varanus priscus: Rachel T Mason (CC0); Stegodon: Asier Larramendi (CC BY 4.0); Cuvieronius hyodon: Zimices (CC BY 3.0); Notiomastodon platensis: Prehistopia (CC BY 4.0); Homo sapiens: Cagri CEVRIM (CC0).